Acuma lumea mi se pare nicicum. Stau aci în cameră
și ascult slujba religioasă. Stau și mănânc. Mai lucrez cât pot. Îi
mai spun unui vecin ce stă din sus de mine: “Aiasta o fost viața
mea” și ăla îmi mai zice: “Lasă, lasă!”.
La noi, în Desiștea, fiecare e pentru el acuma. Și așa-s toți.
Acolo, pă front, ni să zicea că un ungur trebuie să omoare zece ruși. Că asta-i norma și că noi, din Transilvania, suntem unguri. Eu n-am crezut ordinu ăsta și cum am mai spus… nici nu l-am respectat.
*
* *
Nopțile mergeam. Erau copacii. Omătu până-n brâu. Și am ieșit din pădure. Nu s-o auzit nici cocoși cântând și nici câini bătând. Nimic nu s-o auzit. Și iară am mers. Eram șase. Și toată noaptea am mers. Am văzut o licăritură de foc către ziuă. Acolo. Undeva. Ca cum ar fi de aici de la mine până unde am pământ, în Vraniște. Toți șase am zis că tragem acolo, orice ar fi. “Merem acolo, Dumitre!”, o zis ăla din Rogoz. Și am auzit vorbă de om. Tăți ai mei o zis cătă mine: “Du-te tu, că știi ucrainește”. M-am dus. Am salutat. “Mă, nu ești tu român?” – o zis unu din ăla de lângă foc. “Ai de mine, odată am crescut. De aia zic eu că Dumnezeu îi mare. Acolo, în vârful Carpaților din Ucraina, am dat de alt român. Acolo, satu ăla era plin de partizani. Da românu ăla avea un fecior care lucra la Sfatu Popular și de care le era frică la toți. Și ne-am dus cu el. Într-o coastă sta casa lui. Într-o coastă. Acolo.
Când ne-am băgat în casă, ceaunul era pe vatră. Ne-o fiert o oală de cartofi. Așa de mari cartofi n-am mai văzut veci. Amin. La ei nu era pâine. Pământu ăla făcea numa secară, cartofi și ovăz. Da ne-o dat lapte cât am vrut. Avea vaci. Lapte cu cartofi tocați am amestecat. Când am gătat, el o adus un lipideu plin cu paie în casă și o așternut un cearșaf peste paie și s-o culcat. Pă mine m-o culcat acolo unde avea cuptoru. Apoi, de dimineață, i-o spus la fecior cum să ne ducă mai departe. Ne-o dus prin sat în jos. Fecioru ăla striga la fiecare casă să ne aducă de mâncare.
Ne aduceau oale cu lapte. Apoi ne-o adus ouă. Ne-o umplut buzunarele cu ouă la toți șase. Da nefierte. În capătul satului ne-o băgat la o casă, ca și cum ar fi la noi casa aia de la Valea Mare și ne-o pus ouăle să fiarbă și un partizan care o fost cu noi o zis către mine: “Hai până în tindă”, da o vorbit ucrainește. “Tot ce aveți la voi armătură să puneți pă masă. Dacă nu, aci vă rămân oasele”. Le-am zis la ai mei. “Ia, mă, ce-o zis partizanu. Hai să punem tot pă masă”. Toți am avut grenade și pistoale. Care ce. Mă, eu am avut un pistol da am mai avut unu în raniță, unde era harta, binoclul și lupa care mi-o rămas de la comandantul de companie Hodnagy-ur. Acolo nu m-o căutat.
Am băgat pân buzunare ouăle fierte. Nu eram flămânzi. Am urcat pă dealu pă care ni l-o arătat. “Mergeți p-acolo și ieșiți în vârf, acolo-i un căsoi cu vaci și mâncați lapte cât vreți”, așa ne-o zis partizanu ăla și ne-o lăsat să plecăm.
Și apoi am intrat în pădure. Și apoi am ieșit din pădurea aia. N-o fost omăt. O fost ca un câmp. Și am ajuns la căsoiul ăla cu vaci. Acolo am văzut pentru prima dată bidoane de alea pântru lapte. Cum o apărut apoi și pă la noi la colhozuri. Ăla de la vaci o vorbit cu mine tăt în ucrainește și mi-o zis: “Pă când coborâți la vale îi armata maghiară”.
*
* *
Pă drum tocmai era o mașină neagră. Și o coborât un general din ea. “Voi sunteți soldați unguri”, o zis acela către noi. “Voi sunteți rahați” o mai zis și s-o uitat urât la mine. Exact așa o fost. Și o dat ordin să ne ducă la bucătărie. Închisori nu aveau, așa că ne-o băgat într-un grajd. Apoi ne-o scos din grajd și ne-o dat de mâncare.
Veneau trupele ungurești și nemțești de nu încăpeau pă drum. În spate îi fugăreau pe toți rușii. Și acolo, în Ghelatin, îi zicea, s-o început o ofensivă. O fost trei zile de front. Când i-o mânat ai noștri pă ruși, când rușii pă ai noștri. O fost sânge de să îngropau papucii în sânge acolo. Când se opreau: noi intram la ruși după morții noștri, rușii veneau la noi după morții lor. Și ne dam țigări unii la alții. De la noi o murit doi. Cârtiță Gheorghe și Cârtiță Pintea o murit acolo de la noi. Restul o fost unguri și nemți. Tăt de-un neamț ori de-un ungur dădeai. Tot de-un neamț ori de-un ungur erau morți pe linia ferată. Acolo când am umblat prin teritoriu am dat și de armata românească. O fost încălțată cu opinci. Tulvai! Zic drept, bine că nu m-o cunoscut că eram român. Îmi era rușine așa, dacă mă cunoșteau. Apoi între ei nu m-o cunoscut nimeni. În armata aia să dădeau douăzecișicinci la fund ca să nu greșască soldatul. La unguri, în armată, bătaia o fo interzisă. Da te-o pedepsit altfel. Eu spun exact ce-o fost. Eu spun numa din ce-am umblat.
La unguri în armată o fost de mâncare aiaiai. Da și lege o făcut. Când vedeau armata românească, soldații din alte nații strigau: “Ni, mă, opincarii”.
*
* *
În armata ungurească unu n-o furat. Până să ajungem noi în Nagy Debrecen nici un soldat n-o încuiat valiza. Pă când am mărs noi, o încuiat valizele. S-o furat din valiză. O venit pachet de acasă și s-o furat. Unu din Năsăud o fost. O fo bucătar. Ajutor de bucătar. Și când o venit recrut, l-o pus să învețe. El cum o stat pă acolo s-o dus la bucătărie că l-o cunoscut toți bucătarii ăia. Și s-o apucat să fure o șfaică de unsoare. Și o ieșit pă geam cu untura. Da o spart și geamu. Când o dat bucătarii să facă cafeaua de dimineață. O zis că ei nu mai fac nimic. S-o dus la ofițeru de serviciu și-o raportat. “O umblat oarecineva la unsoare și gata, nu mai facem cafeaua”, o zis bucătarii ăia.
Acolo, când să dădea mâncare la trupă, gusta întâi ofițeru de servici, doctoru și sergentu de zi și de nu erau caloriile arunca mâncarea la porci și la soldați le dădea hrană rece. Iară bucătarii erau la închisoare. Acolo așa o fo regula. Și de aia s-o temut bucătarii și o raportat.
Hoțu când o ieșit pă geam cu untura s-o tăiat la un picior. Da el n-o știut, că era tare speriat. Și ofițerul de serviciu o mărs pă dâra de sânge de la geam până la el la pat. Și i-o deschis valiza și o aflat unsoarea. O și pus doi soldați. Unu înainte, unu înapoi, cu baionetă pă armă. L-o băgat la închisoare. În trei zile i-o venit sentința cu împușcarea.
Mai mulți am fost în garda aia de onoare. Erau din fieșcare companie din Debrecen. N-am știut nimic. Tot platoul ăla era plin. Toată armata din Nagy Debrecen s-o strâns acolo. Și-am văzut că vine comandantul închisorii, pă la douășpe ceasuri, că pă ăla l-am cunoscut că făceam și noi gardă la închisoarea aia. Era și un popă. Și lângă ei unu cu haine tărcate. L-o adus în fața armatei plină și de generali. I-o cetit sentința. O zis că o furat o șaică de unsoare și nu-i pagubă după o șaică de unsoare, da îi pagubă și rușine că să fură în armata maghiară. Și no. Pă când o gătat de cetit sentința, hoțu numa tăt cruci o făcut când o stat acolo. Apoi i-o zis un general să zică și el ceva. Da nu o vrut să spună nimic. Popa l-o spovedit. L-o pus în genunchi. Pă când l-o sculat o fost ca un ștergar moale.
L-o dus lângă beci. L-o legat la ochi. O ieșit din gardă patru dintre noi. “Ochiți! Foc!” S-o tras patru cartușe în el. Numa ce s-o lăsat moale într-o parte. Ăla o fost singurul copil la tatăl său. Din Năsăud.
Încă două săptămâni în odorul cazărmii erau spânzurați de mânuri și agățați pe la spate soldați de-ai noști. Ardeleni. Negreau așa cum îi haina a mai neagră. Când nu mai bătea pulsul îi slobozea. Îi țineau două ceasuri legați. Da numa două săptămâni. Apoi n-am mai văzut. Că s-o îndreptat armata. Adică o revenit așa cum o fost înainte să vină și românii în ea. Așa o fost.
*
* *
Apoi, în nouăsutepatruzecișipatru, nici nemții și nici ungurii nu s-o mai bizuit pe românii din armata lor.
O prins a ne dezbrăca de haina militară. Eu am venit prin Biserica Albă și prin Sighet către Desiștea. N-am dezertat. Da dacă ei nu s-o mai bizuit pă mine, nici eu nu m-am mai bizuit pă ei. Am venit acasă. Decât să mă las dus în Germania, mai bine cătră Desiștea. Așa am gândit. Și bine am făcut. Eram mai mulți. Ne-am vorbit că dacă ne prind să zicem că ne căutăm compania noastră. Că ne-am rătăcit. Că ne-am pierdut. Atuncea să pierdeau companiile de soldați între ele, nu numai soldații din companiile lor de luptă.
Apoi, în Hust, am ajuns sara. Am intrat pă o uliță cum îi la noi ulița Băleștilor. Sta acolo la o poartă un om. Cu mâinile pă poartă. L-am salutat în ucrainește. O zis că el știe cât îi ceasu și ne-o poftit în grădină. Da ne-am spăriat. Da ăla o zis: “Haidați, măi, că și fecioru-meu o venit amu. Pă când am ajuns în grădină am văzut un caporal ungur. Da era fecioru ucraineanului. Ne-am prins de umeri. Ne-am sărutat. Am băut toată noaptea. Când ne-am săturat de băut, ne-am dus în podu șurii la somn. Ucraineanu o chemat unu de-a lui, din capu satului și la două ceasuri din noapte ăla ne-o trecut apa mare cu luntrea. Acolo, la Hust, am văzut ăia mai mulți oameni betegiți de soartă. Ciungi ori ologi, în dimineața aia stăteau claie în piață. Că p-acolo am trecut să ajungem la apă. Nu știu de ce erau așa. Da alții așa de mulți n-am mai văzut. Unu ori doi erau și pă la noi. Da nu atâția ca-n Hust.
După ce am trecut apa mare, am ajuns într-o parcelă de mălai. Am stat acolo toată ziua. Ne-am jucat în cărți.
Am ajuns în noapte la o casă să durmim. Am desfăcut mălai și ne-am culcat pe pițiene. La o doamnă. Avea bărbatu dus în război.
Dimineața o venit ucrainenii din vecini să ne vadă.
Am avut 4.000 de țigări. Le-am împărțit la ucraineni și tare bine le-o părut.
Doamna aia mi-o dat mie igozolvanul bărbatului ei.
Acolo o trecut păste noi frontu într-o noapte. Eram în șură. La somn.
Apoi ne-am luat păste câmpuri până la Biserica Albă. Lângă Sighet. Acolo am dormit. Dimineața am trecut Tisa înot. Și din Sighet ne-am împărțit, care o mărs prin Berbești și pân mina de la Văratec în Lăpuș. Alții către Bistrița. Și eu prin Vad și Nănești și Oncești și Rozavlea până în Desiștea.
Când am ajuns acasă m-o văzut părinții și tare s-o bucurat. “Hai în casă, măi, Dumitre”, o zâs mămuca. Da eu am zis: “Nu. Puneți ciubărul că tăt îs plin de păduchi. Și apoi oi intra în casă”. Exact așa o fost și nu altfel.
*
* *
Să trag perdelele să vină lunima și să opresc radioul. Mă duc pă laiță în drum să stau la o odihnă.
Timpu meu s-o dus și o ajuns numa o poveste.