Dacă tristețe nu e…
Nu sunt adeptul intrării in subiect direct cu vorbirea… directă. Intruziunea bruscă a dialogului, a oricărei fraze, fără un elementarisim prolog, fie el și de ochii lumii, cum s-ar zice, din complezență, sau chiar in virtutea anticei formule de politețe, sigur că poate părea lipsă de bună creștere; in cazul scriitorilor – de… bună scriere sau oarecare lipsă de stil… Dar să nu intrăm in amănunte, astfel că prologul acestei nuvelete e destul de banal-constatativ, ca orice strict necesar uzual: bătrânul era foarte trist și chiar așa ii spusese intelocutorului său celest:
– Ingere, imi este atât de trist, incât…
– Nu fi trist, copile, ii răspunse, pur și simplu, ingerul bătrânului mâhnit.
Pentru ingeri toți sunt copii, de-a valma, și copiii, și maturii, și bătrânii, – ca in cazul cu sexul, ingerimea e neutră și in ale vârstei. Toate vârstele sunt una singură: copilăria, aproape – eterna pruncie.
– Dar imi este, totuși, foarte trist, ingere, insistă, căinat, bătrânul… Pardon, copilul, in viziunea ingerului, care-i zise:
– Dacă iți este trist, inseamnă că așa ți-i dat, prin scrisul sorții, așa ți-i menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus.
Copilul, adică bătrânul, se gândi câteva clipe, pe chipul său văzându-se că șovăie – să spună sau nu ce-i venise in gând? Pentru că și gândul i-e dat, i-e menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus. Astfel că, in fine, copilul, in viziunea ingerului, bătrânul, in viziunea noastră, a pământenilor, se hotări și rosti cu reproș in vocea lui chinuită:
– Tristețea, de la Dumnezeu?… Atât de multă și apăsătoare?… Ce are, Doamne, iartă, Cel de Sus cu mine, cu ce i-aș fi păcătuit eu, pentru ca El?…
– Nu, nu-ți duce gândul la bun… nu – la rău sfârșit, pentru că anume așa vei păcătui! strigă ingerul, ajutând astfel copilul (din punctul său de vedere) chiar să nu-și ducă gândul la rău sfârșit, mai adăugând: Tristețea ta nu e o pedeapsă ce vine de la Dumnezeu, ci e ca o fărâmă de fericire ce vine de la El. Fără această fărâmă de tristețe nu poate exista intregul fericirii omului, luat aparte, și lumii, luată in intreg.
– Când e luată sus, la cer, nu? In paradis, adică, ironiză, involuntar, bătrânul (din punctul nostru de vedere), copilul (din punctul de ințelegere al ingerului).
– Dacă nu ar exista tristețea, nu ar exista nici fericita mântuire. Să-ți dau un exemplu, ca să ințelegi mai limpede. Iată, tu, copile, citești o carte…
– Eu nu știu carte, se grăbi să anuleze pilda bătrânul (din punctul nostru de vedere). Sunt analfabet.
– Ba nu. Cel ce folosește in limbajul său noțiunea de „analfabet” să știi că nu este analfabet. Poate că nu știe a scrie și a citi, insă dânsul nu duce lipsă de inteligență. Iar inteligența ține de carte… Orală, să zicem, se dezlănțui ingerul intr-o involuntară demagogie. Suportabilă, de altfel. Aripile ii tremurau-fremătau ușor in lungul spatelui.
– Dar voiai să spui ceva, să-mi dai o pilduire. Nu găsești altceva? intrebă copilul, din punctul de vedere al ingerului (punctul nostru, contrar, fiind și el deja cunoscut cititorului care, iată, poate alege intre o opțiune și cealaltă: bătrân, copil). Anume așa, morocănos, intrebă bă… co…, precum cel ce e cu adevărat trist.
– Bine, să modificăm puțin datele problemei și ideea pildei, căzu de acord ingerul, continuând: Spre exemplu, tu, copile, mergi zi de zi la biserică…
Interlocutorul anghelului tuși scurt, cu subințeles. Iar ințelesul ar fi fost cam acesta: de unde să merg eu zi de zi la biserică, dacă, iată, picioarele și cârja, dimpreună-trei, nu mă mai slujesc pe cinste? E drept că nici la celelalte vârste aflat, mai tinere, nu prea bătusem eu drumul spre locașul Domnului…
Dar, in acest caz, nu conta subințelesul sau ințelesul pe față, pentru că parabola cuprindea o arie de generalitate și, deci, avea o valabilitate sine qua non, indiferent de respectare, aplicare sau respingere de canon. Astfel incât consolatorul, alinătorul trimis al cerurilor continuă, modificat, subiectul:
– De-o pildă, ție, copile, iți place foarte mult să asculți cuvântul Domnului, rostit de sfântul părinte in fața altarului, cântat din strană. Asculți și-ți inflorește inima de bucurie…
– Ingere, iți spuneam doar, imi este foarte trist, reluă copilul, din punctul de vedere al cerului, bătrânul – din cel al pământului, fraza de deschidere a prezentului discurs, frază care, intr-adevăr, devenise contrapunctul bătrâneții (copilăriei) sale.
– Copile, nu te incăpățâna și ascultă firul ințelepciunii până la capăt…
– Ințelepciunea nu are capăt, indrăznesc să observ, spuse copilul despre care ingerul susținuse că este inteligent, chiar dacă neștiutor de carte.
– Te rog să ai răbdare și să asculți… Precum spuneam, ție, copile, iți plac atât de mult predicile și imnurile bisericești, incât ți se pare – și e adevărat – că nimic altceva nu ar fi mai frumos, mai inălțător și mai intremător pe lumea asta… A voastră… și tu le asculți zi de zi… Nu obligatoriu sub bolta bisericii, ci și acolo, in forul tău intim, in tihna și reculegerea ta. Astfel incât iți dai seama că predicile și imnurile nu te-au dus la sațietate, sufletul tău le râvnește continuu, zi de zi, noapte de noapte, in viața conștientă, in vis…
– Știu: și in moarte, ai vrea să zici, insă nu dorești să mă intristezi. Pentru că și așa e vai de capul meu cu atâta tristețe…
– Mai curând ar fi potrivit să se spună nu vai de capul, ci vai de sufletul meu…
– Posibil… In starea in care mă aflu eu… Sunt foarte trist, ingere…
– Dar lasă-mă, copile, să-mi duc firul gândului la capăt… Să vezi, că e și una și cealaltă, și bucuria și tristețea…
– Iertare… Ascult, sunt numai ochi și urechi.
– Din mers și din cauza mofturilor tale, mă văd nevoit să modific din nou subiectul pildei, ceea ce nu inseamnă că și esența acesteia… Să-ți fac hatârul și să admitem contrariul, și anume că da, de la un timp te-ai cam săturat de predici și imnuri, că ele deja nu te mai bucură, nu te mai incântă, și-au pierdut din vraja și misterul lor… De parcă acestea nici nu ar fi existat vreodată… Cum s-ar zice, iată, aici, bucuria, fericirea și, brusc, tot aici, ele sunt inlocuite, brutal, de dezamăgire, deznădejde…
– …tristețe, interveni abătut omul (copilul–bătrânul etc.).
– Fie, tristețe. Cred că deja prinzi firul pilduirii astea simple…
– Greu de spus…
– Adică, nu prea ajunge la ințelegerea ta?…
– Nu prea…
– Imi pare rău… Probabl, dacă ai fi fost știutor de carte, imi era mai ușor să dau exemplu anume cu o carte, cum incepusem. Era mai convingător, zise, aproape trist și aproape dezamăgit, ingerul.
– De ce crezi, anghele, că, chiar dacă nu sunt știutor de carte, nu aș ințelege pilda, când in loc de predică și imn ai pune o carte? Că doar, știi prea bine, mă descurc cu număratul banilor, mă…
– Ochii dracului, banii! zise ingerul, făcându-și cruce.
– Dacă Dumnezeu nu ne-a dat nimic in loc, nu ne-a invățat cum să ne descurcăm fără bani… Dar să nu intrăm in adânci dispute, ingere… Hai, spune exemplul, folosind cartea…
Și dat fiind că ingerul nu era dispus să insiste in polemică, dânsul chiar apelă la carte, ca material didactic, cum se zice până și in clasele primare pe care, din nefericire, nu le-a frecventat acest copil din punctul de vedere al cerului, sau bătrân in viziunea noastră pământeană.
– Bine, ascultă. Să modificăm din nou și să zicem că acea carte niciodată nu te-ar dezamăgi, plăcându-ți mereu, nicicând ajungând o simplă carte, una oarecare… Astfel că tu, copile, ai o carte mereu plăcută. E minune!… Chiar dacă, admitem, tu ai citit-o o dată, de o sută de ori, totuși, ți-ai zis să citești și o altă carte, insă fără amânare ai ințeles că aceasta e cu mult mai puțin interesantă și din nou iei de la capăt lectura primei și unicei tale cărți. (De aici incolo, fără să-și dea seama, anghelul prinse a trece pe tărâmul ințelegerii omenești, abandonând, cum ar veni, preceptele, legitățile cerești, continuând astfel): Iar in una dintre zile, copile, tu vei ajunge la maturitate, vei crește mult peste invățătura cărții tale dragi… Mai iei o carte, o citești și pe ea. Iei o a treia carte, nouă…
– Exact. Asta voiam să spun și eu, il intrerupse bătrânul, in viziunea noastră, pe inger, in viziunea căruia era un copil. Deci, iese că in biata viață de om nu poate exista numai un fel de fericire, ci mai multe? Ca și tristețile… Că doar iți spuneam, ingere, sunt foarte trist, oftă bătrânul-copilul etc.
Mda, solul tăriilor se cam fâstici, se cam incurcă in judecăți mixte, celesto-terestre, incât nu putea să devină decât repetitiv, spunând, cu alte cuvinte, ceea ce spusese la inceput:
– Aceasta e o tristețe luminoasă, copile…
Noroc că, chiar in acea clipă, bătrânul iși dădu duhul și ultimul cuvânt rămase cel al ingerului; cuvânt pe care, in chip biblic, l-am putea parafraza cu un real optimism subtextual: Dacă tristețe nu e, nimic nu e…
Un fleac
Dumnezeule al tuturor sau zeiță a mirificelor intâmplări doar, ce să fie cu mine, de unde atâta imprevizibilă exultare, de unde atâta bucurie?! Un atare sentiment năvalnic revărsat din mine in lume… ba nu, să fim corecți: revărsat din mine in propria mea singurătate… Și totuși, in pofida acestei singurătăți, sunt mai bucuros ca oricând… Ba, poate, o atare stare nu mi-a mai fost dat să incerc de atunci, când… Nu, nu mai țin minte ce a fost atunci și nici nu cred să fi incercat o bucurie pe măsura celei care mă copleșește acum, revărsându-se din mine in propria mea singurătate… Ha-ha! singurătate?… Un fel de limbă păsărească. Pe dracu’ mai ințelegi ce se intâmplă cu tine, pe naiba te mai ințelegi cu tine, cu lumea… Nu, nicicând altădată, nici in secolul trecut, nici la inceputul secolului curent, sigur nu am mai incercat așa ceva, o bucurie aproape… nimicitoare!… Erupe dinăuntru, din viscere și spirit in amestec, imi dă șăgalnic cu tifla, incearcă să mă zgârie ca o bucurie-pisică, țipă, hohotește!… Dar numai erupe, nu se și rupe din mine, ca să plece, să mă părăsească, să nu mă vlăguiască cu extrema ei forță și acuprindere…. Eu poate chiar aș fi gata să-i dau drumul, s-o eliberez, să rămân cu o stare de spirit obișnuită, cu nimic deosebită de cea cotidiană; să rămân cu o anume dispoziție, dar care nu mi-ar provoca durere… Adică, dacă nu-mi provoacă durere, nici nu pretind mai mult – bucurie, să zicem, nu pretind… Nu… O stare firească, neexaltată, nederutantă – asta mi-aș dori. Astfel, poate chiar să incerc să alung fabuloasa bucurie din sufletul meu de om obișnuit?… De ce aș risca, lăsându-mă potopit de ea? Numai că dânsa nu vrea să se rupă din mine. Doar erupe in mine. Nu e exclus ca, in câteva minute, din neputința de a o mai suporta in impetuozitatea ei, să urc pe ceva, pe un dâmb, pe o bancă in parc, pe marginile unui balcon sau chiar pe un acoperiș de bloc locativ, ca să strig, să urlu de bucuria asta fantastică, la fel de insuportabilă, deja, precum o mare durere devoratoare, chinuitoare, nimicitoare… Ei, ce fel de bucurie e asta, dracu’ s-o ia, dacă-și dă ea insăși peste propriile margini, devenind durere?!… Sigur, in amestec cu singurătatea, bucuria devine suferință. Ce fel de bucurie e aceasta, dacă te indreaptă cu gândul spre un cuțit pe care să-l duci la beregată? Sau la un ștreang te duce cu gândul, pe care să ți-l arunci de gât?… Ce bucurie o fi ea, năvalnică, fabuloasă, ca focalizarea vederii luminoase a celor o mie de ochi ai lui Argus? Și in această lumină, de parcă ai privi in Soare, să ți se arate intunecimea propriei tale morți, noaptea ei necurmată, dar curmătoare de viață, de bucurie?… Cred că e o bucurie sinucigașă, concomitent cu moartea ei sfârșindu-mă și pe mine… Dar, vai, ce prostie, ce prostii!… Nu este exclus ca, mâine, să mă trezesc in zori, ca un tip obișnuit, care nu mai incearcă nici urmă de bucurie. Nu una năvalnică, fantastică, irezistibilă până la monstruozitate! Și toate mi se vor părea din nou insignifiante, fără importanță, – un fel de fleacuri, chiar dacă suferința bucuriei din ajun (chiar din aceste clipe, adică) va mai dura cât de cât, insă deja nu atât de puternică, insuportabilă, ci in surdină, ca o tângă incurabilă… Astfel că mai bine ar fi să merg la culcare. Chiar dacă nu te face mai ințelept, somnul nici nu te prostește cu o atare, să zicem, bucurie insuportabilă… Va urma