Curtea mamei s-a liniștit
dintr-o dată. Soarele a apus după turla bisericii, incendiind
partea aia de lume. Pe drum trece câte un om grăbit care-și mână
vitele. Aud deslușit răsuflarea vitelor și scrâșnetul
pașilor.
Mai trece câte unul in dorul
lelii. Și târșâitul pașilor prin colb și pietriș.
Stau pe prispă și mă uit după ei
cum se transformă in siluete. Oricum nu știu cine sunt, nu recunosc
pe nimeni.
Deja se inserează mai repede.
Aerul serii a inceput să piște puțin, ca un șfichi delicat de
mătase.
Mi-e somn, dintr-o dată mă apucă
o toropeală grea și cred că am să mă culc. Mă ridic să merg la
culcare, deși știu bine că ar trebui să mai zăbovesc. Ceva
(toropeala?) mă impinge spre camera mea, altceva (imposibil de
numit) mă reține. E un gând difuz care se zvârcolește in mintea
mea, dar nu mă oprește. E o zbatere lină ca a peștelui auriu in
acvariu.
Noapte bună, mamă!
Am să mă culc și am să adorm
repede. N-o să te mai trezesc cu țipetele mele, iți promit. Dar
trebuie să ai și tu puțină incredere. Și poate mă ajuți să-mi
amintesc de ce voiam să rămân afară. De ce știam că trebuie să
aștept acolo.
Noapte bună, mamă, spun cu
adevărat. Și intru in casă. Și mă bag sub pătură, ochii mi se
inchid (ce toropeală teribilă, ce somn bolnăvicios!), dar am timp
să o văd pe mama cum se ițește prin ochiul de geam al ușii in urma
mea.
noaptea, fără
oră
Am ieșit afară de mai multe ori.
Nu știu la ce intervale de timp. M-am uitat după lună. De fiecare
dată m-am uitat după ea pentru că știam că va fi eclipsă
totală de lună. Cred că mi-a vorbit Alex despre asta cu ceva timp
in urmă. Și că vom petrece noaptea impreună și vom privi eclipsa.
Ce idee, să privești o absență!
Luna răsărise rotundă dintr-o
parte a curții, dinspre poiata găinilor. N-o vedeam prea bine din
cauza cortinei de viță-de-vie. Am ieșit in curte și m-am uitat să
văd vreun semn de eclipsă. Luna arăta ca miezul unei pepene galben
după ce i-ai indepărtat semințele. Și parcă avea marginile
franjurate.
Când am ieșit a doua oară, n-a
mai fost nevoie să merg in curte. M-am uitat de pe prispă. Luna era
o gutuie coaptă. Fără puful galben ca de pui, bineințeles. O gutuie
pe care nu se gândea nimeni să o culeagă. Nu e vremea gutuilor,
desigur.
Nici a treia oară când am ieșit
nu se schimbase mare lucru. Pe cer, același aprozar. In curte, un
cocoș se străduia să cânte pentru prima oară. N-am verificat cât e
ceasul. M-am intors in casă și m-am băgat in pat. Am inchis ochii
și am incercat să dorm. Un transperant era ridicat până la
jumătatea geamului și lumina lunii se revărsa toată pe perna
mea.
Am adormit greu. Și cu toate
astea nu mi-am dat seama dacă a fost eclipsă totală de lună. Cel
puțin eu n-am simțit nimic. Deși unii spuneau că o să ne afecteze
pe toți.
Nu, nu așa,
Alex!
7 august
Cred că a fost eclipsă, altfel
făceau toți un zgomot de aș fi auzit și eu.
Mă uit la rândunele care și-au
făcut cuib la grinda bucătăriei de vară. De fapt, l-au refăcut pe
cel de anul trecut, pe care nu apucaseră să-l strice vrăbiile. Mama
nu le-a lăsat să-și facă altul in altă parte, ar fi făcut prea
multă mizerie, bineințeles. Le-a tot stricat cuiburile pe care le
incepeau până au ințeles că trebuie să se intoarcă la cel
vechi.
Nimeni n-a câștigat vreo bătălie
pornită cu mama.
8 august
Trec multe ore și eu stau
nemișcată sub pătură. O aud pe mama cum se apropie de ușă și
ascultă. Are o răsuflare grea, de astmatică, dar nu are
astm.
Intredeschide puțin ușa, dar nu
intră, trage cu urechea. Prin deschizătura ușii se strecoară
pisica. Nu știu dacă e o stratagemă de-a mamei sau e pură
intâmplare.
Pisica mamei e neagră-mangal,
doar că pe botic, intr-o parte, are o dungă albă care coboară pe
gât și se mărește spre burtă ca un șorțuleț delicat. Și lăbuțele ei
sunt albe, albe. Toate patru. Pare tocmai ieșită dintr-un lighean
cu lapte proaspăt.
E o pisică nostimă și sperioasă.
Are ochi verzi și profunzi și o burtă până-n pământ. E gata să fete
dintr-o clipă intr-alta.
Până n-am venit eu, n-a reușit
nimeni să pună mâna pe ea. Nici in casă nu voia să intre decât
arareori. Mamei nu-i place să spună cum s-a pricopsit cu
ea.
Pisica s-a cuibărit la
picioarele mele. Trag pătura intr-o parte și-i fac loc lângă mine.
Țâșnește in picioare și iși arcuiește spinarea, mustățile sunt
drepte, urechile ciulite. Mă privește neincrezătoare, e toată numai
o pândă. Pare mai degrabă dispusă să o zbughească
afară.
Ce faci, ii vorbesc. Ce se
intâmplă cu tine, o intreb și nu fac nici o mișcare.
Mă recunoaște. Se intinde lung
pe picioarele din față, fără să-și ia ochii de la mine. Imi pun
incet capul pe pernă și aștept. Pisica se freacă de mâna mea, se
cuibărește lângă mine. Și eu incep să o mângâi pe botic și pe gât,
pe șira spinării și intre urechi.
Ii vorbesc șoptit, o intreb pe
unde mi-a umblat și de ce n-are incredere. O intreb când are de
gând să fete și dacă și-a găsit un loc bun unde să o
facă.
Pisica se destinde, toarce ușor.
Continuu să o mângâi și-n același timp mă simt și eu
mângâiată.
Nu, nu așa, Alex! Nu
așaaa!
12 august
Astă noapte au căzut
stele.
Mama vorbește cu vecina Adela,
care ne-a adus un pepene galben.
Ăsta e mai zemos, spune ea. Vrei
un pahar cu vin?
Ei, lasă, nu trebuie, spune
vecina Adela. Da’ parcă nu te-aș refuza. Am pățit ca cela, ziua
bună se cunoaște de dimineață.
Dacă vezi stelele căzând ți se
implinește o dorință, o aud iar pe mama. Vorbește nefiresc de tare
și vecina nu-i surdă deloc.
Ei, parcă eu de stele am avut
grijă. Am pățit ca cela, când mă culc sunt bun culcată. Tai lemne
pe mine. Da’ la noi acasă se spunea că aduce necaz.
Nu in timpu’ ăsta, in partea
asta a anului, vreau să spun.
Ce știu eu, la noi așa se zicea.
Cade o stea, moare cineva mare. Sau se abate nenorocirea asupra
casei tale.
Mama nu vrea să fie
convingătoare, nu vrea să-și bată gura de pomană. Pare căzută pe
gânduri sau vorbește incet să n-o mai aud eu.
Nenorocirea, da, o aud pe mama
intr-un târziu. Așa a fost. El a dus-o acasă cu mașina. Erau
fericiți, el tocmai iși anunțase părinții că voiau să se
căsătorească. Mie mi-au spus cu o săptămână mai devreme. Ea l-a
rugat să urce câteva clipe. Lidia e o fată serioasă, nu stăteau
impreună. El i-a spus că a doua zi are de alergat și că ar fi mai
bine să plece. Lidia mea nu mai e un copil, dar ce știu eu la ce
s-o fi gândit. Când am vorbit la telefon, mi s-a părut supărată.
Mi-a zis că e obosită. Da’ eu am simțit că nu e in apele ei. Am
sfătuit-o să-l sune, deși știam că nici ei și nici lui nu le plăcea
treaba asta. Părea că se verifică unul pe altul. I-am zis să se
culce. S-a culcat. Și s-a trezit târziu pentru că mai avea trei
zile de concediu. L-a căutat la telefon. Telefonul a sunat lung și
era gata să inchidă când a răspuns cineva. Nu era glasul lui. Au
chemat-o la spital să-l recunoască. Fusese lovit de un tir imediat
ce ieșise cu mașina din parcarea blocului. Doamne, sărăcuța, se
culcase supărată pe el. Ce nenorocire! Și ea e atât de
fragilă!
Mama vorbește despre mine, fără
să lase impresia asta. De când am venit, a spus povestea asta de
multe ori. Pentru cine a vrut și pentru cine n-a vrut să audă. De
fapt, mai mult pentru ea. Pentru văicărelile ei, pentru mâinile ei
ingrijorate.
Ce nenorocire, spune ea, dar nu
știe nimic despre nenorocire. Și nici despre mine.
Dacă dispare o rață din curte,
mama spune că e o nenorocire. Dacă sub cloșcă găsește mai mult de
trei ouă limpezi e o nenorocire. Dacă o doare un picior sau o
măsea, la fel. Pentru mama, nenorocirea iși găsește loc la tot
pasul.
Dacă ar ieși mai des din curte,
mama ar avea tot felul de preocupări, bineințeles. De exemplu, s-ar
putea interesa dacă adevărurile umane se verifică din punctul de
vedere al pisicii. Sau din punctul de vedere al rândunelelor,
desigur.
Noroc că n-o face. Că nu iese
mai des, vreau să spun. E mai bine pentru toată lumea. Inclusiv
pentru ea. Și pentru mine că nu sunt obligată să stau de vorbă prea
mult cu ea.
N-am nici un chef. Nu-mi face
plăcere să vorbesc cu nimeni și cu mama cu atât mai puțin. Nu vreau
să văd pe nimeni.
Și la noapte cad stele, strigă
mama și știu bine că o face pentru mine și nu pentru vecina Adela
sau pentru vreun oaspete sosit pe neașteptate, pe care oricum n-am
cum să-l văd.
13 august
Azi-noapte am ieșit să văd cum
cad stelele. Am stat cu ochii pe ceas până la douăsprezece fără un
sfert și am ieșit. N-am rămas mult afară. Până a inceput să mă
doară gâtul și mi s-au incețoșat ochii.
Am văzut, a căzut o stea. Nu s-a
intâmplat nimic altceva, bineințeles. Pe cer, vreau să spun. Steaua
putea să cadă in oricare altă noapte, desigur.
Ploaia de stele a rămas pentru
altă dată sau pentru alții.
Nu mă simt neapărat rău. Doar că
sub pătură e liniște. Și e liniște și in cameră. Și Alex se apleacă
peste mine și-mi dă părul din ochi și mi-l trece pe după ureche.
Apoi incepe să-mi mângâie spatele, și umerii, și gâtul, și
coapsele.
Nu, nu așa, ii spun eu. Și el se
uită la mine mirat, incruntându-și sprâncenele. Dar eu știu că
nedumerirea lui e prefăcută.
In sensul de creștere a părului
pisicii, spun eu ușor agasată. Vreau să ințeleagă că nu mai avem
timp de joacă.
Dar el râde cu gura până la
urechi și mie imi țiuie capul. Incerc să-l opresc, să-i indepărtez
mâna de pe coapsele mele, dar el nu mă bagă in seamă. Imi apasă
sânii și coșul pieptului și râde. Și mie-mi țiuie capul. Și atunci
țip.
27 august
Spre dimineață, m-a trezit
miorlăitul pisicii. Era disperat și tânguitor. Eu recunosc
disperarea din prima clipă. Pisica mieuna de parcă s-ar fi apucat
cineva să taie fâșii din ea. M-am plimbat neputincioasă prin
cameră. Fiecare miorlăit prelung sfâșia și ceva din mine, imi
franjura creierul.
N-am mai rezistat și am ieșit
afară. Mama luase scara de la pod și pisica nu putea să coboare. In
alte condiții, s-ar fi cățărat pe un stâlp, bineințeles. Sau ar fi
sărit pur și simplu, desigur.
Nu cred că mama a făcut-o
dinadins, deși m-am gândit o clipă la asta. Am pus scara la gura
podului. Pisica s-a repezit in jos, am crezut că se prăbușește la
picioarele mele. A trecut in fugă pe lângă mine și s-a făcut
nevăzută.
Acum imi dau seama că pisica
mamei n-are nici un nume. Sau n-am auzit-o eu strigând-o pe nume
niciodată. Nici pe mine nu mă strigă niciodată pe
nume.
după-amiază
De unde stau, văd cuibul
rândunelelor. E un du-te-vino amețitor, abia pot să deosebesc o
rândunică de alta. Vin și pleacă la intervale numai de ele știute,
iși cedează locul una alteia cu o regularitate de metronom. Patru
capete golașe orbecăiesc cu ciocurile deschise la marginea
cuibului. De fiecare dată, mă intreb cum de știu să țină rândul,
cum de nu se incurcă și nu hrănesc același pui. Dar imi spun că
poate o fac și că poate și la ele asta se numește “dragoste de
mamă”.
Cineva de sus are ceva cu
mine.
Poate e umbra peștelui auriu
care a sărit din acvariu și mi-a spus că Alex e la
spital.
Intr-un jurnal nu trebuie
explicat totul, nu e ca la bucătărie.
3 septembrie
Asta nu-i o foaie de observație.
Nu-i o fișă clinică. Dacă ar fi după mama, poate că da. Dar ea nu
știe și nu bănuiește nimic.
Poate imi amintesc niște
cuvinte, poate imi amintesc de mine.
Pisica fără nume a mamei a fătat
trei pisoi undeva, pe un coteț. Vreau să-i văd, o rog pe mama să
mi-i arate. Și ea intinde mâna și zice că o să lase numai un pisoi
și pe ceilalți doi o să-i arunce. Lasă-i măcar să le dea ochii și
după asta ii lași la cineva in curte, ii spun.
Mama dă din mână și nu știu dacă
o s-o facă pe Dumnezeu, să aleagă, să dispună, să condamne, să
arunce.
Pisica mă privește cu ochi
leneși, obosiți. Celor trei pisoi le e foame, caută țâțele mamei
lor cu o inverșunare tăcută. Unul e negru, ceilalți doi sunt
tigrați. Aș vrea să-i mângâi, dar mă tem. O văd pe mama cum ține un
pui de găină in mână, cum il mângâie și-l dăscălește: se pierduse
de cârd.
Mă intorc in curte. Rândunelele
continuă să-și hrănească puii neobosite, pisica fără nume miaună
stins, o cloșcă se apropie cotcodăcind și-și ia in primire
ocrotitor puiul pe care mama l-a lăsat din mână.
Cred că am să plec. Trebuie să plec. Trebuie să plec neapărat pentru că nu mai am ce să fac aici, in curtea asta unde dintr-o dată e prea multă viață.