Căldura era in toi. Pietrele fierbeau. Nisipul ne frigea tălpile. Când ne incumetam să ieșim pe trotuar, in urma noastră rămânea asfaltul găurit de șlapi. La amiază zăceam in șezlongurile noastre pe terasă, privind in depărtări. Potopit de toropeală, imi simțeam sufletul desprinzându-se incet, ca o scamă, din trupul nădușit de căldură, imbrăcat intr-o cămașă subțire de pânză kaki, pătată la subsuori, și o pereche de pantaloni scurți, ce-mi confereau aerul unui explorator pregătit să străbată in lung și-n lat Deșertul Gobi. Urmăream această ușoara adiere „lăuntrică” trăind senzația că mă risipesc printre plopi și alți copaci prăfuiți peste care sufletul meu zbura asemenea pufului de păpădie. In ciuda arșiței ingrozitoare, lumina ce cădea peste trupurile noastre adăpostite sub umbrele largi, deschise, era dulce, galbenă, molatecă, indemnându-ne la toropeală.
Inchizându-mi ochii, stăteam lungit in șezlong, bucurându-mă de timpul ce se scurgea din mine și luneca pe lângă mine, evaporându-se odată in clipe, odată cu sudoarea și stropii de apă care-mi răcoreau fruntea și obrajii. Zgomotul plajei imi zgândărea plăcut timpanele. Savuram din plin acest abandon, lăsându-mi ochii ușor intredeschiși pradă luminii solare. Pete roșii și verzi se roteau in jurul irișilor, luând forme din ce in ce mai ciudate. La o simplă apăsare a pleoapelor, dispăreau stingându-se incetul cu incetul, in rotocoale colorate de lumini și umbre. In ciuda arșiței, nici unul dintre noi nu renunțase la alcool. Unii aveau in fața lor câte un pahar de votcă rece, cu bucăți de gheață ce se topeau alene, asemenea unor salamandre cristaline, care se sfărmau in alte salamandre, din ce in ce mai mici. Alții se mulțumeau să-și moaie buzele in vinul aburit, abia scos din frigider. Nu lipsea, desigur, nici pălinca adusă in canistre din Ardeal. Unele doamne ne priveau cu un ochi compătimitor. Altele nu se sfiiau să bea cot la cot cu noi. Adrian, maestrul nostru de ceremonii, cu aerul său de senator roman aflat mereu intr-o stare de euforie, ne recomanda in fiecare zi: “Un pic de coniac sau de pălincă la amiază te face să transpiri. Iar transpirația marină elimină toxinele din organism. E ca o eliberare…” „Despre ce fel de eliberare vorbești?” il chestionam. „N-are importanță”, răspundea. „Poate e vorba de un surplus de energie sau de stări ambigue, de mulțumiri și nemulțumiri măcinate in gol, conchidea el, n-are rost să ne intrebăm. Principalu-i să eliminăm toate aceste bruiaje ce ni se adună in corp… O picătură de votcă stimulează apetitul sentimental. Rotunjește senzațiile. Inmoaie asperitățile. Te indeamnă la o introspecție de catifea…” „Introspecție de catifea?” mă minunam cu trupul moale abandonat in fotoliul impletit din mlădițe de răchită, ce scârțâia sub greutatea mea la fiecare răsuflare. „Da, de catifea, că de altele m-am săturat… Iți dau un sfat: transpiră, deci, și pune-ți cât mai puține intrebări. Lasă-te in voia gândurilor ce se ondulează in aer… Nu-ți mai frământa conștiința. N-are rost…” „Și după ce transpirăm ce facem? Intrăm in mare sau ne mulțumim c-un duș?” „Ce rost are să ne mai batem capul și cu dușul pe vremea asta? Cred că ar trebui să ne călăuzim după un vechi proverb beduin, care spune că sudoarea se curăță prin sudoare și că, in deșert, cel mai bun prosop e nisipul?” Ii urmam sfaturile. Beam votcă sau coniac și transpiram din plin. Ne relaxam atât de mult, incât mâinile ne atârnau pe lângă trup, moi ca niște cârpe. Moleșeala nu ne impiedica, totuși, să facem și un mic efort: târându-ne la marginea plajei, ne intindeam picioarele in valuri… …Seara coboram din nou pe plajă. Intram in apă și inotam lejer pe spate, privind cum se perindă câte un norișor firav pe un cer de culoarea șofranului. Maestrul nostru de ceremonii apărea doar când soarele dădea să asfințească. Se intindea aproape gol pe nisip, lăsându-și trupul in voia brizei. Il ingropam acolo, injghebând deasupra burții lui o piramidă, in vârful căreia infigeam un steguleț albastru. Ceea ce insemna: atenție, furtună… Culegeam apoi cutii de bere, scoici, dopuri de vin și ambalaje de la inghețată și tot felul de bețe, din care construiam un cimitir marin. Seara, lângă stânci, ne injghebam un foc de tabără. Dansam și jucam cărți in jurul lui. Il stingeam, mult după miezul nopții, cu jeturi de șampanie… După căderea intunericului apărea și Alex Doghy. Se așeza la umbra stâncilor, nu departe de foc, scrutând nevăzutul. De felul lui era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore in șir fără să schimbi o vorbă. Mă simțeam bine in această companie. Domnul Doghy venea aici, la pensiune, in fiecare vară, cu soția sa și cei doi copii ai lor. La ora prânzului, il intâlneam pe terasă. Stătea acolo moțăind cu paharul de pălincă alături. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Știam că pe la sfârșitul anilor optzeci, reușise să plece in exil, stabilindu-se la Stockholm. Avea un hobby neobișnuit pentru un artist. In timpul liber sau atunci când cuțitul ii ajungea la os, construia hornuri… Cu un zâmbet abia schițat in colțul gurii, mi-a vorbit in treacăt, oarecum stingher, despre acest subiect. Avea o origine ardelenească, destul de modestă. Strămoșii săi se ocupaseră cu curățatul hornurilor. Umblau prin cetate și pe la curțile grofilor desfundând hornurile de funingine și de cuiburi de păsări. Sezonul cel mai bun de lucru pentru ei era toamna, când fiecare negustor sau nobil iși pregătea casa pentru iarnă. Nu era simplu să te cațări pe acoperișurile de olane inarmat cu perii, frânghii și sârme, ca să-ți câștigi hrana cea de toate zilele. Străbunicul și bunicul său fuseseră sobari, urcând o treaptă socială… Un unchi de-al său, de asemenea. Tatăl său, in schimb, om credincios din fire, se făcuse pictor iconar. De altfel, meșteșugul căzuse in dizgrație… Apăruse rivalul sobelor: caloriferul… Nu mai era nimic de făcut. Doghy fusese atras de mic de tainele acestui meșteșug pe care strămoșii săi, după cum lăsa el să se ințeleagă, il aduseseră la desăvârșire. Desigur că, stând in odaia in care tatăl său amenajase atelierul, Doghy era fascinat de mulțimea chipurilor de sfinți ce impodobeau pereții. Mi-a spus că deținea o rețetă misterioasă a modului de impletire a cărămizilor pentru ca fumul care se naște din vatră să ajungă la baza hornului deposedat de resturi de scântei și de funingine, astfel incât, indiferent de vreme, el să se inalțe ca o rugă spre ochiul nevăzut al Atotputernicului care ne veghează in ceruri. Mi-a spus că lucra, când se ivea ocazia, la fiecare sobă la fel de mult ca la un poem sau la un tablou. In fine: era incredințat că prin esența lor, hornurile iți pot aduce revelații și viziuni poetice asemănătoare cu cele pe care le-a avut Dante când s-a apucat să compună „Divina comedie” sau Swedenborg când a văzut plutind in inaltul cerurilor Noul Ierusalim sau William Blake când a scris și a ilustrat “Cântecele Inocenței” ori “America: o profeție” „Scrisese Blake despre America?” „Scrisese, cum să nu… America, in viziunea lui, era noul Babilon. Era marea Curvă universală, pe care avea s-o deseneze, ceva mai târziu, un alt grafician, trecut și el in lumea de dincolo de Stix…” …Stând ghemuit pe stânci, cu țigara tremurând in mână, printre altele, Alex Doghy mi-a explicat, desenând pe nisip mai multe triunghiuri și cercuri, că modul cum e dispus ansamblul megalitic de la Stonehenge are o strânsă legătură cu teoria relativității a lui Einstein, care, după opinia sa, fusese descoperită de atlanți. „Matematica, a spus el, nu inseamnă numai cifre. Ea reflectă insăși evoluția vieții și este precum meandrele prin care trece spiritul universal atunci când, in degringolada sa, creează și distruge lumi după lumi…” „De ce folosești termenul de degringoladă atunci când te referi la Creator?” l-am intrebat. „Ți se pare nepotrivit?” „Oarecum”, am spus. Doghy culese câteva pietricele și le aruncă in valuri. După care trase un gât din sticla pe care o țineam dosită intre stabilopozi. Mi-o intinse și mie, dar am făcut semn că nu. Din pricina căldurii, mi se invârtea in cap un vertij portocaliu, fapt care mă indemna să beau cu moderație. Trebuia să-mi mențin luciditatea. Discuția mi se părea destul de interesantă. N-aș fi vrut să cad intr-o stare confuză. Imi calculam cu parcimonie doza necesară de alcool, pentru a nu cădea pradă unei efuziuni deșarte. „Eu i-am zis spirit universal, tu folosești termenul de creator. In fond, dacă stăm și ne gândim mai bine, definim același fapt…” „Fapt? am ridicat din sprâncene? Divinitatea e un fapt?” „Dacă nu e fapt, atunci aș spune că e faptă…” „Și degringolada?” am insistat… „Poate că degringoladă nu-i termenul potrivit. Aș folosi singurătate sau cădere… Divinitatea e uimită de potența sa. Ea crește și se multiplică la nesfârșit. E vorba de un amalgam alcătuit din celule și din cifre. O dată cu creșterea are loc și o cădere, in interior… Entitatea aceasta se construiește și se autodistruge in fiecare clipă, demonstrându-și sieși atotputernicia și singurătatea sa. E ca o teoremă alcătuită din celule populate de gânduri și imagini ce se derulează sub formă de spirale in gol… De ce zâmbești? mă intrebă Doghy. Ți se pare pueril tot ce-ți spun?” „Entitate?” am murmurat. „Da, răspunse interlocutorul meu, Dumnezeu e o entitate…” „Ce-ar fi să schimbăm subiectul”, am propus. „Crezi că o luăm pe arătură?” replică domnul Alex Doghy, trăgând din nou sticla lângă el. „In fond, orice am discuta pe marginea acestui subiect, nu vom ajunge la nici un capăt…” Am căutat să disecăm firul in patru, inchipuind substanța divină in fel și chip. Am invocat numele lui Aristotel și chiar pe cel al lui Kant. Ne-am oprit și asupra teoriei lui Pascal, care și-l inchipuia pe Dumnezeu ca pe un punct infim ce s-ar mișca in spațiu cu o mișcare infinită. Asta ar explica omniprezența sa. Mișcându-se cu o viteză infinită, punctul anima toată materia din jur, fiecare atom, fiecare particulă elementară. De la Pascal, ne-am intors din nou la viziunile lui Swedenborg și Blake. „Chiar crezi că națiunile infloresc, după cum spune el, in măsura in care poezia, muzica și artele cunosc o ascensiune și decad atunci când interesul pentru ele tinde spre punctul zero?” m-a intrebat. Tot el mi-a răspuns printr-un citat care, aparent, nu avea nici o legătură cu intrebarea: „Nici o pasăre nu va zbura prea sus dacă nu-și va folosi in zbor propriile sale aripi…” „Nici o pasăre nu poate zbura decât apelând la propriile-i aripi”, am murmurat. „Blake se referea la spiritul națiunilor…” „Nu ți se pare ciudat, am replicat, că Blake nu se referă și la religie?… O mare națiune nu poate exista fără o religie proprie…” „Religia e una dintre aripile națiunilor, a răspuns el, adăugând: Blake era un idealist… notoriu…” „Dacă era idealist, de ce era atât de preocupat de Revoluția Franceză și de cea Americană?” „El a văzut in ele răul absolut… Revoluțiile, in viziunea sa, vesteau apropierea Apocalipsei… Marile sale poeme le-a scris sub dicteu automat, incercând să acceadă, prin intermediul metaforei, care in viziunea lui constituia un fel de scară impletită din frânghii foarte fine (ideile), la realitatea veșnică, la acel mariaj dintre cer și iad ce apare ca un fundal in pictura sa… De aici și imaginea unei imense statui cu capul de aur, statuia Albionului, reprezentând vârstele omului, cu brațele și torsul de argint, cu pântecul și șoldurile de bronz, cu picioarele de fier, cu labele picioarelor dintr-un amestec de fier cu noroi…” „Trăim un timp al decăderii?” l-am intrebat. „Ne aflăm in zori, in plin crepuscul, iar amestecul acesta imi creează impresia că agonia noastră nu are nici inceput și nici sfârșit…”Va urma