In fine, la scurt timp după incendiu, un mașinist ce participase la ultima repetiție se sinucise, iar un altul iși sclinti laba piciorului și acum umbla șontâc-șontâc pe coridor, trăgând o conservă legată cu o sfoară după el. Văzând că in trupă domnește o stare de surescitare vecină cu isteria și că lucrurile ii scapă de sub control, directorul făcu petiții peste petiții la organele abilitate, reușind, in cele din urmă, să obțină aprobarea și fondurile necesare pentru ca imobilul să intre in reparații capitale. Intr-adevăr, guvernul deblocase niște fonduri, grăbind lucrările, apoi, tot același guvern, intrând in recesiune, retrase fondurile și lucrările abia incepute se opriră-n loc. Inconjurat pe-afară cu schele, imobilul semăna cu un paralitic, bandajat din cap până-n picioare și pus in cărucior… Pe dinăuntru, din pricina tencuielilor căzute și a tapetului decojit, teatrul aducea cu un bolnav cuprins de lepră… Pereții au inceput să crape peste tot… Betoanele ce fuseseră turnate pentru a consolida vechea temelie incepură să se scufunde și ele in pământ. Imobilul se dezechilibră. Acoperișul lunecă intr-o parte. Scena pe care juca trupa se scoroji, crăpând in multe locuri, iar cabinele actorilor fură cuprinse de igrasie. Un miros stătut bântuia acum coridoarele. Interpreții veneau din când in când in sala de spectacole și plângeau, amintindu-și de perioada lor de glorie. Teatrul se transformă intr-o ruină și trupa decăzu… Iar sufleorul, din pricina stresului, căzu in patima beției. Cu toată strădania medicilor și a cohortei de terapeuți care l-au investigat la insistențele doamnei Ignes, Almossino a rămas paralizat. Imobilizat in căruciorul său de invalid comandat din Italia, Almossino nu și-a trădat vocația și a rămas fidel operei care-l făcuse celebru și in nopțile cu lună plină, gesticulând larg cu brațele scheletice, intona, cu un glas neașteptat de puternic pentru statura sa, intinsa arie a vrăjitoarelor din Macbeth. Iși putea schimba fără dificultate vocea trecând de la bariton la bas și la soprană, conferind fiecărui personaj interpretat o particularitate aparte. Interpreta toate rolurile din spectacol, cu excepția celui care-l consacrase. Blestemul shakespearean l-a urmărit insă și după moarte. Se șoptea că nici duhul lui Almossino nu și-ar fi găsit odihna in mormânt și că el ar fi continuat să-și manifeste la diverse intervale de timp prezența, apărând in miez de noapte, in chip de spectru, sub balconașul doamnei Ignes, ciucit in căruciorul său, intonând, cu o față nesfârșit de tristă și brațele incărcate de flori, câte o arie din Macbeth.
„La prima vedere, toate acestea par aberații”, se aplecă spre mine, vorbind in șoaptă, Adrian. Maestrului nostru de ceremonii, căruia nu-i scăpa nimic din cele ce se petreceau in jur. Probabil că trăsese cu urechea la discuția pe care o purtasem cu Doghy, referitoare la diversele ciudățenii ale doamnei Ignes și ale răposatului ei soț, iar acum simțea nevoia să-și facă intrarea in peisaj. Fața lui imensă, bronzată, cu buzele cărnoase, strălucea ca o tipsie de aramă la lumina lunii, in timp ce ochii săi de culoarea peruzelei, neașteptat de mobili, abordau un zâmbet zeflemitor, malefic, specific oamenilor satisfăcuți de propria lor persoană. Am clătinat din cap ambiguu. Nu simțeam nevoia să-l contrazic pe maestrul nostru Adrian. Dar nici să-i dau dreptate.
„Da, zise el, par aberații. Dar dacă luăm in calcul teoria materiei intunecate și a energiei pe care o degajă ea, atunci lucrurile pot fi privite și din această perspectivă…”
„Sunt simple speculații, am răspuns, nimeni nu a reușit să pună mâna pe o particulă intunecată. Fizicienii se invârt in jurul propriei lor cozi…”
„Si nici n-au cum să pună mâna”, surâse enigmatic Adrian. „Totuși, adăugă el, această materie, impalpabilă pentru simțurile noastre, reprezintă 95% din tot ce se află-n Univers… Doar 4% din materie iși face simțită prezența… Restul poate fi receptată prin absență…”
“Mai rămâne un procent… Ce faci cu el?”
„Il putem pune la capitolul de pierderi sau erori…”
„Ce fel de erori?” l-am intrebat in șoaptă, mimând un ton conspirativ.
„Erori de ordin divin”, a replicat, abordând același zâmbet enervant, maestrul de ceremonii…
„Acolo”, a continuat el, salutând-o cordial pe distinsa doamna Ignes, care iși aprinsese iarăși țigaretul, “se află depozitată materia cenușie, intelighenția universală, situată undeva la mijloc intre bine și rău. Prin urmare, e posibil ca spiritul lui Alpassino să-și fi găsit vremelnic adăpost in această nișă… El vegetează acolo in penumbră, fiind indecis spre care dintre cele două sfere să se-ndrepte. Nostalgia doamnei Ignes il reinvie, aducându-l printre muritori. Prezența lui e ca un flesh. O imagine ce apare pe perete. Imaginea lui Alpassino e o intrupare a fostelor mustrări de cuget, a unei suferințe ce-și prelungește viața dincolo de mormânt…”
„Prin urmare Alpassino….”
N-am reușit să-mi duc gândul până la capăt. Cu buzele lipite de urechea mea, Adrian turuie in șoaptă cele ce urmează:
„Da, spectrul lui Alpassino se inalță ca un fir de fum din această nișă, străbătând in câteva clipe distanța ce separă lumea aceasta de lumea de apoi. El iși ia din zbor toată recuzita, incepând cu vioara și terminând cu căruciorul in care a stat imobilizat și se prezintă sub balcon… E drept că nici doamna Ignes, cum să-ți spun, nu stă, in acest timp, cu mâinile in sân. Ci iși tot răsfiră cărțile pe așternut. Iar când simte că a sosit clipa fulminantă, ungându-și mameloanele cu o vaselină ce conține fosfor, se infățișează in balcon… Priveliștea nu e dintre cele mai grozave. Sânii curg peste peisaj, având ceva din consistența ceasurilor lui Dali. Gândindu-te la ei, te apucă tremuratul. Dar, vezi, Alpassino e plămădit dintr-o altă substanță. Pesemne, tot ce pentru noi apare urât, dezagreabil, pentru el constituie modelul ideal. Eternitatea iși are legile și standardele ei de frumusețe. Sau, cine știe, poate că el s-a obișnuit atât de mult să stea in preajma ei și să-i contemple trupul, incât simte nevoia să se desfete și acum. In ce mă privește, spuse Adrian, eu am alte concepții și despre viața aceasta, și despre viața de apoi. Retina trebuie protejată. Dacă s-a imprimat ceva greșit pe ea, spală-te pe mâini. Ce rost are să cari după tine atâtea bruiaje dincolo de mormânt?! Vezi aici in fiecare zi același trup, aceleași șolduri, aceiași sâni. Le-ai pipăit, le-ai mângâiat, de mii, răsmii de ori. Nu-ți ajunge?! Ce rost are să repeți gesturile astea la infinit?! Să revii pentru ce?! Ca să vezi că sânii, ce străluceau cândva ca niște cupe, azi s-au transformat in cârpe de șters vase? Cărnurile curg și totuși tu continui să vii și să asiști la acest spectacol ce se degradează in fiecare clipă… Pentru ce? Oare acolo nu găsești nimic mai bun? Nu cumva moartea iți accentuează anumite tare sufletești?! Dacă ai fost sadic, devii și mai sadic, dacă ai fost masochist, devii și mai masochist… Si atunci, mă intreb, la ce folosește purgatoriul?! Nu cumva el servește pentru retușarea viciilor? Ingroșând liniile, incepi să vezi mai bine tarele de caracter. Conștientizându-le, te debaraseze de ele. Metoda cea mai bună e supradoza… Se produce suprasaturația. Ințelegi? Omul, amintirea lui, in fine, umbra ce bântuie de dincolo de mormânt marșează pe anumite gesturi. Le repetă la nesfârșit. Tot repetându-le, se transformă intr-un fel de păpușă mecanică, intr-un fel de mecanism ce funcționează pe baza vechilor deprinderi. La un moment dat insă, prin supradozare, se produce declinul și toată această increngătură se spulberă ca o mimoză in vânt…. Alpassino e un caz special de obsesie și disperare. E atât de dependent de existența doamnei Ignes, incât, chiar dincolo de existență, continuă să fie legat de ea… Corpul posedă inteligență la nivelul celular. Fiecare celulă e imbibată de spirit. Celule mor, dar imaginile rămân. Asemenea unui roi de albine, migrează dintr-un loc in altul, căutându-și un vremelnic adăpost. Alpassino s-a obișnuit cu drumul. El e atras de trupul distinsei doamne Ignes, il simte oriunde s-ar afla. Nu m-ar mira, incheie el ridicând paharul la lumina lunii, ca intr-o seară, să apară aici, pe terasă, și să ceară un spriț…”
Deși eram obișnuit cu modul de-a glumi al maestrului nostru de ceremonii, mă luă cu frig. Nu știu cum arăta in realitate răposatul soț al doamnei Ignes, mi-l l-am inchipuit pe Alpassino inaintând spre noi, intr-un cărucior sofisticat, pentru a ne povesti câte ceva despre enigmele materiei intunecate ce umple Universul, despre care pomenise maestrul nostru de ceremonii. In mintea mea, imaginea lui s-a suprapus peste cea a celebrului profesor Stephen Hawking, stând in căruciorul său de invalid, strângând la piept un buchet de găuri negre. Găurile palpitau in intuneric răspândind in jur un miros puternic de tămâie. Dinăuntrul lor se inălțau pistile de foc și de pucioasă. Flăcările iși intindeau tentaculele spre balconașul incadrat in iederă, in care, fumând din țigaret, distinsa doamna Ignes iși masa sânii acoperiți de abțibilduri. Am scuturat din cap și spectrul celor doi soți se topi in beznă. Simțindu-mă oarecum culpabil pentru imaginația mea bolnăvicioasă, am aruncat o privire spre masa vecină. Doamna Ignes stătea la locul ei, bându-și liniștit cafeaua, in timp ce cățeaua Luna lingea agale frișca scursă intr-o farfurioară.
Aprinzându-și țigaretul, doamna Scrumeda, in semn de avertisment, slobozi in direcția mesei noastre un șir ordonat de rotocoale de fum. Le-am luat ca pe un semnal de SOS, menit să ne pună in alertă. După care, arătându-și dinții ingălbeniți de nicotină, imi adresă o intrebare cu dublu ințeles:
„Nu-i așa că la această oră sunteți bântuit de viziuni?”
„Se mai intâmplă, doamnă”, am răspuns zâmbind stingher.
După discuția cu maestrul de ceremonii, mă simțeam destul de vinovat pentru gândurile ce se derulau in mintea mea, având drept nucleu imaginea lui Alpassino, suprapusă peste chipul profesorului de la Cambridge…
“Atunci de ce nu lăsați găurile negre in pace și le zgândăriți ca pe niște bube?! Nu e sănătos să vă gândiți la astfel de lucruri inainte de culcare…. In fond, ce treabă aveți dumneavoastră cu materia intunecată și cu elucubrațiile profesorului Hawking!?”
Discuția aluneca din nou pe un teren nesigur pentru mine. Văzându-mă că tac, doamna Ignes adăugă:
„De ce nu-i lăsați pe morți să-și doarmă somnul in oglindă!?”
„De ce in oglindă?!” am ingânat nedumerit.
„Știți dumneavoastră de ce!” spuse doamna Scrumeda, slobozind asupra mea un alt set de rotocoale, in timp ce cățeaua Luna, scuturându-și coama, o aprobă cu un lătrat profund…
„Ce-ar fi să plecăm la un alt local, șopti Doghy, profitând de faptul că maestrul nostru de ceremonii se deplasa să toasteze la masa vecină. Aici atmosfera incepe să se tulbure…”
Eram de acord cu pictorul. De mult stăteam pe picior gata de plecare, așteptând momentul potrivit pentru a o șterge din loc…
Va urma