“In fine, golindu-ne paharele, ne-am ridicat de la masă și, urându-le distinsei doamne Ignes și comesenilor noștri petrecere frumoasă, ne-am indreptat spre ieșire. Luna ne măsură rece cu privirea și scoase un schelălăit dezaprobator, ce aducea cu un acord de orgă, in timp ce doamna Ignes iși luă rămas bun de la noi, mișcându-și evantaiul. Parcă ghicindu-ne gândurile, ea spuse, intorcându-și fața smochinită, punctată de două cearcăne mari, ce semănau cu două sigilii:
“Ei, da, intr-adevăr, obișnuiesc să stau dimineața goală pe un trepied in fața oglinzii. Mă găsesc frumoasă. Abia când imi pun veșmintele pe mine incep să mă simt oribil. Când veți imbătrâni, vă recomand să faceți același exercițiu de demență…”
„Scena aceasta imi aduce aminte de ceva, l-am auzit murmurând pe Doghy. Dacă vom avea timp, iți voi povesti o intâmplare…”
“Despre ce intâmplări tot șușotiți acolo? Poate ne povestiți și nouă…”, ne privi cu privirea incărcată de reproș bătrâna doamnă Ignes, care avea, pesemne, un auz la fel de ascuțit ca Luna… Cățeaua scoase un alt schelălăit, ce aducea cu un țipăt de buhă…
“O să povestim, cum să nu, spuse Doghy, dar nu acum, ci altă dată…”
„Mereu tot spuneți altă dată… In fine, faceți ce doriți…”
Cu chiu, cu vai, am reușit să ne topim in… noapte…
 
…Ne-am dus, chipurile, să facem o plimbare pe faleză. După câțiva pași, am cotit spre o terasă, unde am prelungit agapa până incepu să mijească de ziuă. In ciuda alcoolului băut, nu simțeam incă oboseala. Ca să ne trezim de-a binelea, am făcut o scurtă baie in apa ce părea ca plumbul. Apoi ne-am indreptat spre cherhana. Mergeam desculți, ținându-ne sandalele in mână. Plaja se sălbăticea cu fiecare pas. Tălpile ni se infundau in nisipul moale, umed. Din când in când, degetele de la picioare ne erau scrijelite de câte o cochilie rătăcită. Pe măsură ce ne apropiam de destinație, cochiliile se indeseau. La inceput mărunte, apoi din ce in ce mai mari. Sideful lor strălucea la lumina lunii, ce pălea in fața noastră. Am dat peste mici mușuroaie de scoici, dar și de melci. O mulțime de crabi ieșeau din găoacele goale, retrăgându-se in valuri. Instinctul de conservare le ascuțea simțurile. Hârșâitul pașilor noștri pe nisipul umed le crea o stare de panică. Le urmăream ochii, ca niște puncte roșii amplasate sub antene, și cleștii mari ce se mișcau amenințător in aer. Erau ființe extrem de iuți și temătoare. Explorau uscatul asemenea unui grup de cercetători ajunși intr-un ținut necunoscut, atenți la orice amănunt. Sau asemenea unui grup de cosmonauți eșuați pe o planetă dintr-o altă galaxie, aflată la zeci de mii de ani-lumină de Pământ. Teama ii impingea să se avânte in necunoscut. Urmăream cohortele de crustacee cu carapacea de culoarea bronzului coclit ce alergau spre mare și in minte imi răsărea, nu știu de ce, silueta doamnei Ignes Scrumeda, pe care o asociam cu un crab bătrân ascuns in cochilia apartamentului ei cochet, plin de lucruri vechi, situat undeva pe Magheru, desfăcând cărțile de tarot in fața oglinzii ovale, năpădite de alge marine.
„Ciudate ființe”, am mormăit, incercând să pun stavilă unui sentiment de neliniște ce-mi năpădea pieptul. Am incercat să facem o captură, efortul nostru se dovedi insă zadarnic. Crabii aveau reacții atât de prompte, incât a trebuit să abandonăm lupta. Ne-am mulțumit să culegem de pe țărm câteva “epave”. Mă fascinau antenele și cleștii. Si crusta ce aducea cu o busolă. Hoinărind pe plajă, pierduseram noțiunea timpului. Intunericul se risipise ca o ceață. Mijeau zorile. Pe linia orizontului creștea o pată sângerie. Soarele apăru mai intâi sub formă de potcoavă inroșită. Apoi crescu, luând forma unei țeste de pe care cineva tocmai decupase scalpul. Privindu-i conturul, l-am asemuit cu o proteză abandonată de un pensionar intr-un pahar de apă pus pe noptieră.
“Iată și dinții distinsei doamnei Ignes”, am exclamat.
„Devorând norii”, completă pictorul, arătând cu mâna intinsă racla unui nor plumburiu ce se ițea la răsărit.
„E peruca doamnei Ignes, am zis glumind, detașată de sfintele moaște…”   
„Nu glumi cu cele sfinte”, spuse Doghy.
„Nu glumesc, am spus, dar răsăritul acesta imi aduce aminte de-un alcov. Recuzita e completă pentru o ședință de spiritism, lipsesc doar cărțile de tarot și mătăniile confecționate din nasturi de alamă prin intermediul cărora distinsa doamnă Ignes cheamă duhurile morților….”
Doghy iși incruntă sprâncenele stufoase.
„Poate că ar trebui să nu mai glumim despre lucrurile astea, spuse. Râsul fără rost se insoțește, de obicei, cu ghinionul…”
Văzându-mă că iau prea in serios avertismentul său, Doghy imi puse piedică. M-am dezechilibrat și am căzut in apă, in timp ce el, hohotind ca un dement, o luă la goană de-a lungul țărmului. M-a așteptat șezând pe o piatră, cu bărbia sprijinită in pumn, privind in depărtare. Aripa unui nor intunecat acoperise Soarele ce se inălțase la un cot din mare. Dunga roșiatică străjui o clipă, apoi se cufundă in valuri. Țipătul unor pescăruși șfichiui aerul. Când m-am apropiat, Doghy m-a privit zâmbind stingher.
“Câteodată simt că o iau razna. Mi-e frică să nu fac vreo crimă sau să nu-mi zbor creierii… Trăiesc foarte retras, iar bătrânii pe care ii am in grijă mă aduc de multe ori in stare de exasperare. Suferința umana mă scoate din minți. Văd cum se sting incet sub privirea mea. Văd cum se degradează zi de zi. Unii imi cerșesc din ochi să le curm durerea. In unele cazuri, eutanasia ar trebui privită ca o dezlegare de suferință, nu ca o crimă. Dar in privința aceasta eu mă călăuzesc după un precept vechi, care spune că orice destin trebuie să se implinească doar prin resortul existent inăuntrul fiecărei ființei vii, fără intervenție din afară. Nimeni nu are dreptul să curme firul vieții inainte de a-i fi sosit sorocul. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, noi putem corija destinul, prelungind viața, până la un punct. Cine ne dă acest drept? Nu știm, considerăm pur și simplu că acționăm de partea binelui atunci când ii dăm cuiva o șansă in plus de-a trăi și de partea răului când cineva, călăuzit de un alt impuls, curmă firul vieții altcuiva. Dar nu cumva ucigașul e doar o unealtă a destinului? Si atunci, dacă-i așa, cine ne dă dreptul să-l pedepsim? Legile? Dar legile le-am inventat tot noi. Uneori eu tind insă să cred că cele zece porunci nu au picat din cer. Sau, dacă au picat, au picat după ce s-au copt aici, in mintea noastră… In fine, ce să-ți spun, există in toate un punct-limită dincolo de care puterea noastră de gândire nu poate trece. Prin urmare, e bine să lăsăm lucrurile așa cum sunt și să nu lăsăm mintea să fie tulburată de intrebări deșarte, care ies unele din altele, bifurcându-se la nesfârșit. Spuneam că unii imi cerșesc din ochi să le curm durerea. Alții, in schimb, se agață de tinerețea mea ca să-și prelungească zilele. Nu pot să fac nici una, nici alta. Si faptul acesta mă deprimă in așa măsură, incât umblu săptămâni intregi ca un năuc. După ce se sting din viață cei pe care-i ingrijesc, simt că imi transferă ceva din existența lor. Le preiau, fără să-mi dau seama, o parte din obsesii. Din manii, din obiceiuri. Din timp in timp, trebuie să fac o beție cruntă, ca să șterg din memorie tot ce mă apasă… Iartă-mi, te rog, ieșirea de adineauri… Oriunde m-aș duce, ei mă insoțesc ca niște umbre. Imi bântuie amintirile, iar uneori imbracă alte forme. Bătrânii se țin scai de mine. Am venit aici la odihnă ca să scap de spectrele ce-mi populează conștiința și peste ce dau?! Dau peste alte spectre… Am senzația că doamna Scrumeda și toată șleahta sa au venit aici cu scopul de-a-mi aminti că pe lumea asta avem de ispășit un păcat moștenit din viețile anterioare. Eu nu prea cred in reincarnare, dar dacă stau și analizez cu atenția la intâmplările și ființele ce s-au perindat prin viața mea, incep să tind să dau dreptate acelora care trăiesc călăuzindu-se după preceptele Nirvanei…”
L-am bătut pe umar, in semn că totu-i in ordine, și ne-am continuat drumul spre cherhana…
Soarele se inălțase deasupra norului și ne lungea, in stânga, umbrele pe nisip. Mergeam tăcuți, inhalând adânc in piept aerul proaspăt, presărat cu țipete de pescăruși și plescăitul valurilor ce se spărgeau prelingându-se pe nisipul de culoarea aurului. Inaintarăm astfel vreo jumătate de kilometru. Tărmul devenea tot mai abrupt, iar plaja se ingustase atât de mult, incât aveam impresia că mergem pe o cărare de munte. Ne impiedicam de cutiile goale de bere, de sticlele de plastic și de alte ambalaje risipite printre pietre. Curând, un puternic miros de pește rânced ne izbi in față. Ajunseseram la destinație.
O clădire lungă, joasă, acoperită cu azbest, stătea cocoțată deasupra unui golfuleț in formă de potcoavă, in care se zăreau ondulându-se câteva bărci pescărești, cu vâslele incrucișate inăuntru. Altele stăteau răsturnate pe nisip. Pe un gard de stuf, dar și pe niște pari scorojiți de intemperii, erau intinse plasele de pescuit, unele de nylon, altele din ață. Scoici, oase, măruntaie maronii și solzi uscați de pește se aflau imprăștiate mai peste tot. Roiuri de muște se roteau deasupra gunoaielor, in care scormoneau cele cinci-șase găini pestrițe, păzite de un cocoș cu creasta mult lăsată peste ochiul drept. Cocoșul umbla țanțoș de la o grămăjoară de murdărie la alta, alungând cu strigătele sale cei doi-trei pescăruși așezați pe stâlpii gardului, veniți cu gândul să se infrupte si ei. 
La o masă lungă, injghebată din dulapi geluiți, stăteau mai mulți bărbați, aplecați deasupra unei table de șah, pe care se zăreau, in loc de piese, cochilii de melci, de broaște țestoase, crabi și căluți de mare. La un capăt al mesei, așezată pe un scaun neobișnuit de inalt, trona o femeie cu pălăria impodobită cu pene aurii și rochia vaporoasă, de culoarea frunzelor căzute. La celalalt, cățeaua Luna.
Ne-am oprit in loc nedumeriți, descoperind in invălmășeala de bărbi pescărești câteva figuri cunoscute. O parte din vesela noastră ceată ce petrecuse pe terasă se afla la cherhana. Maestrul nostru de ceremonii vrusese, pesemne, să ne facă o surpriză. Cât timp am bântuit, impleticindu-ne, cu Doghy pe țărmul mării, el năimise o trăsură in care urcase o parte din șleahtă (cealaltă a venit cu transportul următor) și, făcând un scurt ocol, ajunsese la destinație inaintea noastră. De altfel, locul ne era cunoscut. Veneam aici de câteva ori pe săptămână. Uneori in zori, când pescarii reveneau cu bărcile din larg, altădată la lăsarea serii. Aduceam cu noi proviziile de mâncare și băutură. Pescarii ne ospătau cu saramură; borșul de pește, pregătit cu multe mirodenii, era servit, de obicei, la sfârșit, inainte de plecare. Pe fața noastră se putea citit nedumerirea. Nu ne așteptam, totuși, să-i găsim aici. Adrian, maestrul nostru de ceremonii, ca să inveselească atmosfera, apăsă pe telecomandă și brusc, din cele două boxe, ascunse undeva sub streașină, izbucni glasul unduios al lui Vali Vijelie. Si așa, urechile ne vâjâiau din pricina mahmurelii și a valurilor ce se auzeau mereu izbindu-se de țărm. Manelele erau tot ce ne mai lipsea ca să punem capac nopții nedormite. Chipul lui Doghy fu străbătut de o grimasă. Făcându-ne parcă in ciudă, maestrul de ceremonii scoase un chiuit și se apucă să joace tanganica… Pretextând oboseala, am dat să ne retragem…
„Eu zic să nu vă grăbiți incă să dați bir cu fugiții. Mai așteptați un pic”, spuse doamna Scrumeda…
“V-am pregătit incă o surpriză… Ești bun, Adrian, i se adresă ea, să te duci să vezi dacă platoul e gata? Până atunci puteți servi un grog, ca să vă mai limpeziți ochii…”
Făcând o reverență in fața scaunelor, Adrian, maestrul nostru de ceremonii, inchise CD-player-ul și se indreptă spre ușa cuhniei, mascată de o plasă de tifon, in jurul căreia roia de acum un nor intreg de muște.
„Hai, curaj, apropiați-vă, ce stați așa spășiți… Nu vă mănâncă nimeni… Poftim, aveți aici două pahare…”
Ne-am apropiat de masă și am ciocnit. Doamna Ignes ridică și ea paharul, vărsând câteva picături in nisip, in amintirea sufletului lui Alpassino, care trebuia să fi fost undeva pe aproape… Dinăuntrul cuhniei se auzea un zdrăngănit de linguri și cuțite. Apoi, după un timp, perdeaua de tifon fu dată la o parte și in cadrul ușii apăru maestrul nostru de ceremonii, ducând un platou pe care se afla un somn imens, ornat in chip de sirenă.
 
Va urma

Subiecte #doamna Scrumeda#foileton