„Iată și surpriza, rosti doamna pe un ton grav, măturând de pe masă cutia de șah și resturile ce se mai aflau pe ea… Capul peștelui, ornat cu crabi și stele de mare, semăna de la depărtare cu un coif de bronz purtat de o amazoană, in timp ce „gâtul” și pieptul fuseseră ornate cu migală cu tot felul de legume și fructe exotice, menite să stârnească apetitul oaspeților. Două rodii decojite, roșii ca sângele, fuseseră amplasate de o parte și de alta a „brațelor” confecționate și ele din două anghile bine rumenite, unse din belșug cu sos alb de vin, sutienul, ca și bikinii, de altfel, roz-sidefii, fuseseră croite dintr-un rulou de cegă impănat cu brațe de sepie. Intr-o „palmă” in chip de soare, sirena ținea un arici de mare, iar in cealaltă o broască țestoasă, presărată cu creveți, in loc de lună. Adrian, maestrul nostru de ceremonii, depuse ofranda in mijlocul mesei, după care, sprijinindu-și mâinile de șolduri, spuse cu nedumerire-n glas:
„Haideți, ce faceți, nu aplaudați?!”
După o scurtă pauză, izbucni un ropot de urale. Aplaudarăm cu toții, chiar și pescarii, bătând cu pumnii in masă.
„Gata, stop. Ia uită-te la ei ce s-au mai pornit. Haideți, băieți, la treabă!”
„Nu uita, i se adresă, cu o voce fals unduită de reproș, distinsa doamna Scrumeda, suflând un șir intortocheat de rotocoale peste sirena intinsă pe platou, că aici nu sunt doar băieți, ci și fetițe…”
Imbălsămat in usturoi și mirodenii, stropit din belșug cu zeamă de lămâie și vin alb, peștele ne stârni un apetit de-a dreptul furibund. Mâncam cu lăcomie, smulgând carnea cu degetele. Curând ni se făcu sete. Venind parcă in intâmpinarea dorinței noastre, Adrian, maestrul nostru de ceremonii, pocni din degete și imediat din ușa cherhanalei apăru o femeie cu fața rumenă, toată numai zâmbet, inarmată cu două carafe aburite, ridicate in dreptul sânilor. Păhărelele de grog fură inlocuite cu stacane mari, din sticlă groasă, pe care femeia le umplu in grabă.
„In cinstea lui Adrian, maestrul nostru de ceremonii!” toastarăm cu toții, intr-un glas. După ce vocile se stinseră, acesta, făcând o reverență in fața doamnei Ignes, rosti făcându-ne cu ochiul:
„Eu m-am ocupat doar de buna rânduială a mesei. Cinstea a făcut-o, după cum bănuiți, doamna Scrumeda. Să ridicăm, dar paharele, in sănătatea ei și a Lunii…”
Toastarăm gălăgioși, in timp ce distinsa doamnă, vărsând câteva picături de vin in nisipul murdar, acoperit de solzi de pește și mucuri de țigară, iși șterse cu degetul arătător o lacrimă ce-i supura din ochiul stâng.
„Bietul Alpassino”, murmură ea, oftând adânc. Observându-i slăbiciunea de moment, căutarăm să schimbăm vorba, apelând iarăși la maestrul nostru de ceremonii, care părea și el, nu știu de ce, cuprins de-o stare melancolică.
„Dragă Adrian, i-am spus, ia, zi-ne, de unde ai făcut rost de rețeta asta?”
„Despre ce rețetă vorbiți?” intrebă el ușor confuz.
„Vorbeam despre pește…”, am zis.
„A, despre somn”, făcu el.
„Rețeta e simplă. Arcimboldo combinat cu somn lipovenesc…”
Pescarii tresăriră, agitându-și bărbile in aer.
„Va să zică așa”, făcu unul. Iar celălalt, scobindu-și dinții innegriți de tutun cu un os de crustaceu, murmură printre mustăți:
„Ne luați cumva peste picior?”
Atmosfera incepea să se tulbure din nou. Doghy imi făcu semn cu cotul: sosise timpul s-o ștergem iar din loc…
Pe drumul de intoarcere (mergeam alene, răscolind cu picioarele goale nisipul ce incepuse să se infierbânte), l-am intrebat, printre altele (dialogul nostru era punctat de lungi momente de tăcere) cum iși câștigă existența la Stockholm.
Deși pictor, Doghy lucra ca asistent comunitar. Serviciul era destul de greu. Avea, de obicei, grijă de bătrâni. In rarele după-amiezi când era liber, picta. Arta insă nu-l mai atrăgea. Cele mai sumbre viziuni păreau niște desene incropite de copii față de realitatea cu care avea de-a face zi de zi sau față de abisul pe care-l descoperea in om atunci când era nevoit să stea mai mult timp in preajma lui. Doghy mi-a spus că s-a acomodat destul de greu cu nordul și că tânjea și acum după orașul său natal. Și totuși, in ciuda acestui sentiment pe care-l avea față de artă, mi-a spus că regreta cel mai mult că, ajungând in Occident, iși neglijase meseria.
„Cerul nesfârșit al orașului meu natal mă făcea să fiu mult mai visător. Poate că eram mai tânăr, poate că așa erau vremurile de atunci. Sau poate că dulcele nostru târg te face să te gândești mai mult la clipa care trece și să incerci s-o cântărești in palmă, inainte de a-i da drumul să se piardă in neant…”
In nopțile lungi de iarnă il apuca deseori melancolia și atunci prietenul meu Doghy se apuca să reconstruiască, ghidindu-se după niște vederi găsite in casă, din bobițe de orez și din bețe de chibrit, Biserica Trei Ierarhi și Turnul Golia, pe care le arunca apoi, ca să-și inece amarul, in apele reci ale Mării Baltice, dându-le foc. Făcea acest ritual la fiecare ieșire din solstițiu, când neliniștea era cel mai greu de suportat. Oamenii nordului sunt reci și singuratici. Inlăuntrul lor insă mocnesc energii nebănuite. Nesfârșitele nopți de iarnă ii cufundă incetul cu incetul intr-o stare de depresie vecină cu sinuciderea.
In aparență, suedezii par extrem de sociabili. Dar asta numai in aparență. Când mergi pe stradă și ești dezorientat, suedezul vine și te intreabă:
„Căutați ceva? Vă pot ajuta in vreun fel?”
Intrebările sunt adresate, de fapt, propriilor lor ego-uri. Când insă mergi cu trenul și stai față in față cu singurul tău vecin de compartiment, poți să nu scoți un cuvânt tot drumul. Tăcerea ta nu-l va deranja defel, ba dimpotrivă, la sfârșitul călătoriei, vei simți că ai câștigat prietenia și respectul unui necunoscut. Da, suedezii sunt oameni solitari. Spirite active, care-și trăiesc la modul paroxistic reveriile nocturne…
Primăvara oamenii se strâng unii lângă alții, asemenea unor furnici sau a unor gândăcei ce se incălzesc la soare. Nu-și adresează unul altuia nici un cuvânt, primind lumina soarelui ca pe o binecuvântare. Atunci renaște in ei bucuria de-a trăi.
Doghy se atașase totuși de această țară. Clima era insă umedă și rece, iar din cauza acestui fapt pictorul suferea de reumatism. De aceea venea in fiecare vară, la inceputul lui iulie, pe țărmul Mării Negre, unde făcea impachetări cu nămol.
„Trupul trebuie chinuit cu grijă, spunea el, adus in stadiu de placentă. Nămolul călduț și lunecos imi aduce aminte de uterul matern… E un travaliu plăcut, atât psihic, cât și fizic…”
…Il intâlneam, de obicei, pe plajă, la răsăritul soarelui. Dar și după apusul lui. Fiecare dintre noi avea un mod al său de-a se ruga. Eu imi indeplineam datoria creștinească, scufundându-mă in mare lângă o stâncă năpădite de licheni din Golful Francezului, loc nefast, unde in fiecare vară se ineca câte un străin.
Rosteam Tatăl nostru și alte scurte rugăciuni, făcându-mi cruce sub apă. Alex Doghy se plimba in cerc pe țărm, rostind in suedeză o rugăciune stranie, in care apărea des numele lui Crist.
Pârjolit de soare, inalt, slab, cu bărbia tremurândă, mergea intr-un ritm din ce in ce mai trepidant, până in momentul când, ridicându-și mâinile in văzduh, scotea un ultim strigăt de triumf, aruncându-se in valuri și inotând până la stânci.
Ritualul acesta se repeta in fiecare dimineață. Dacă se intâmpla ca Doghy să petreacă până-n zori de zi, atunci ritualul avea loc la apusul soarelui… Din pricina ritmului sacadat in care era rostită rugăciunea sa, era greu de perceput pentru urechi străine. Nu m-am incumetat, pe tot parcursul acestor veri in care ne-am intâlnit, să-l intreb despre credința sa. Pot să vă spun doar că, in timpul rugăciunii, pictorul dădea impresia că nu aude și nu vede nimic din cele ce se intâmplă in jurul lui. Lumea materială iși pierdea substanța. Totul, incepând cu stâncile și oamenii care-l priveau cu nedumerire, avea consistența apei sau a aerului.
El insuși era ca un vârtej ce mișca nisipul și valurile, ridicându-le, odată cu cuvintele, la cer.
Mărturisesc că eram fascinat de infățișarea lui: rostindu-și rugăciunea, trupul lui Doghy suferea o neașteptată metamorfoză. Mușchii se incordau, imprumutând câte ceva din rigiditatea stabilopozilor de pe promontoriu. Ochii ii ardeau in cap, bărbia ii tremura și doar fruntea, in contrast cu tot restul corpului, plutea senină când in urmă, când in fața lui, asemenea unui zmeu confecționat dintr-o coală de hârtie albă, pe care mâna unui copil alergând o inălța spre cer. „Coala de hârtie” avea intipărită printre rânduri hiroglife ce semănau cu pescărușii, dar și cu ciucurii de spumă pe care valurile ii aruncau pe țărm. Contemplându-l, il asemănam când cu un prooroc ieșit din grota lui să predice in pustiu, când cu un Don Quijote pornit in căutarea morilor de vânt.
Frânturile de gânduri pe care le ghiceam perindându-se pe fruntea lui le regăseam apoi sub forma versetelor ce se conturau pe valurile mării la câtva timp după căderea intunericului. Sau poate că aceasta era doar o simplă iluzie optică, un fel de fata morgana, intrupată nu in nesfârșitul deșertului, străjuit de dunele de nisip, ci in adâncul mării, acolo unde neliniștea stârnită de intrebările pe care le năștea sufletul meu iși căuta un vremelnic adăpost. Pictorul, pesemne, trăia și el aceleași frământări. Gândurile noastre se intersectau, stârnind vârtejuri de cuvinte in adâncul mării.
Iși făcea rugăciunile dimineața, dar se ruga, uneori, și după apusul soarelui, clădind un fel de cuiburi de nisip sub forma unor rune pe cele treizeci de trepte ce coborau de pe faleză. Din palmele sale nisipul curgea ca dintr-o clepsidră in matrițe nevăzute, reproducând infățișarea unor litere desprinse dintr-un vechi manuscris.
“Și meseria de sobar poate fi folositoare spirtului”, spunea pe un ton ironic Doghy răsfirându-și tainic barba.
“Desigur”, răspundeam, evitând să-l contrazic.
“Nu crezi?” mă intreba.
“Te cred, ii răspundeam. In ce mă privește, respect orice meserie.”
“Ai să ai ocazia să te convingi că ceea ce iți spun nu e o simplă fantezie”, imi spuse.
Și așa a fost.
Va urma