…Când Soarele scăpătă la orizont, Doghy iși unse trupul cu nisipul presărat pe scări. Mă rugă să fac același lucru.
Am dat curs poruncii sale. In timp ce ne indreptam spre valuri, am simțit mici furnicături pe piele.
“Nu te alarma, imi spuse, curând vor trece.”
Ajungând la stânci, ne-am aruncat in apă și am inceput să inotăm. In urma noastră rămânea o dâră luminoasă. Firicelele de nisip ce ni se lipiseră pe piele erau fosforescente.
“Sunt licurici de mare”, imi spuse Doghy.
Inotam din ce in ce mai repede. Dâra de lumină pe care o lăsam in urmă se lărgea. Am inotat in cerc, rotindu-ne in jurul Luceafărului de seară care strălucea pe cer.
Apoi ne-am cățărat inapoi pe stânci.
“Privește”, mi-a spus Doghy.
Cercurile de lumină unde inotaserăm se lărgeau. Spectacolul mă fascina. Mii și mii de luminițe galbene și verzi se clătinau in apă, apropiindu-se și indepărtându-se de țărm.
“Descifrezi ceva?” mă intrebă.
“Citește de la dreapta la stânga”, imi porunci el.
Nu ințelegeam ce-mi cere. Mi-am adâncit, totuși, ochii in intuneric și am citit primul rând. Țin minte și acuma paragraful scris in cercuri cu litere gotice care sclipeau clătinându-se in valuri: “După aceste lucruri, și iată o ușă era deschisă in cer. Glasul celui dintâi pe care-l auzeam ca sunetul unei trâmbițe și care vorbea cu mine mi-a zis: Suie-te aici și-ți voi arăta lucrurile care trebuie să aibă loc după acestea”. Iar alături se contura in valuri un alt vârtej de litere (privind imaginea, gândul mă duse la hieroglifele lui Apollinaire): “Numaidecât am fost in duh. Și iată un scaun de domnie era pus și pe scaunul de domnie stătea Cineva. Si Cel ce stătea pe el avea infățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu; și scaunul de domnie era inconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Și in jurul scaunului de domnie erau douăzeci și patru de scaune de domnie și pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci și patru de bătrâni, imbrăcați in haine albe, și pe capete aveau cununi de aur. Si din scaunul de domnie ieșeau fulgere și tunete. Si in fața scaunului ardeau șapte făclii de foc, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu…” Ce lucruri trebuiau să se intâmple „după”? După ce? Vedeam ridicându-se cortina de nori a prezentului dincolo de care se inălța viitorul, pe care-l asemănam cu un vulcan in erupție, a cărui lavă amestecată cu cenușă se năpustea inghițind tot ce intâlnea in cale. Astfel efemera lumea a lui acum intra sub stăpânirea lumii lui atunci... Conturul lucrurilor se topea, materia se prăbușea in sine, in golul absolut, in care piereau și din care se nășteau toate ființele și lucrurile, pentru ca apoi să apară intr-un alt timp și un alt loc… Aceasta era oare viitorul?
„E aici intipărită toată cartea Apocalipsei, pe care, de altfel, o cunosc pe dinafară. O poți citi in valuri…”
„Ce insemnă să fii in Duh?” l-am intrebat pe Doghy.
„Asta inseamnă”, strigă el, aruncându-se de pe stânci in mare. I-am văzut pentru o clipă trupul răsucindu-se in valuri, infășurat in litere ca intr-un giulgiu tainic. Apoi Doghy dispăru in adânc și ieși la suprafață inscriind in dâra de lumină o intreagă carte. M-am aruncat și eu, la rândul meu, privind cum las in urma mea o altă dâră luminoasă. Era ca și cum am fi tras după noi câte un năvod, in care in loc de pești străluceau litere și cifre. Am inotat un timp, incurcând „năvoadele” intre ele, iar când ne-am cățărat inapoi pe stânci, aveam trupul plin de alge și de scoici ce ni se lipiseră pe piele.
„Cele douăzeci și patru de tronuri de domnie simbolizează, probabil, durata unei zile impărțită pe ore, iar cele șapte făclii de foc, reprezentând cele șapte Duhuri – numărul zilelor săptămânii”, am spus.
„Tot ce-i posibil”, murmură cu gândurile duse Doghy.
Intre timp se innoptase de-a binelea. O mulțime de stele clipoceau pe cer, când ieșind, când ascunzându-se in spatele unor scame de nori sinilii. Scrutând nemărginirea ce mi se deschidea in fața ochilor, căutam să descopăr anumite similitudini intre imaginile dârelor de lumină pe care trupurile noastre in mișcarea lor le lăsaseră pe suprafața mării și mișcarea milioanelor de astre pe Calea Lactee. Nu cumva străluceau și acolo niște tainice versete? Ghicindu-mi parcă gândurile, Doghy făcu haz de naivitatea mea.
„Nu trebuie să posezi de jur-imprejur ochi ca făpturile ce inconjoară scaunul de domnie al celui Atotputernic ca să poți descoperi semnele Apocalipsei. Ele se află inscrise pretutindeni, și in noi, și in afara noastră”, zise pictorul.
„Mai bine privește-ți cu atenție liniile din palmă. Sfârșitul e scris in fiecare dintre ele…”
Discuția mi se păru prea gravă ca s-o continuu.
Mi-am spălat in valuri trupul de ierburile ce mi se agățaseră de piele, m-am șters cu un prosop aspru și am tras hanoracul pe mine. Doghy rămăsese cu bustul gol, acoperit pe alocuri de resturi de scoici și licheni; și-l zvânta lăsându-și pieptul in bătaia razelor de lună, care-l luminau ca pe o statuie. Ca să ne incălzim, am tras câte un gât din sticla de pălincă pe care o aveam la indemână, invocând numele fiicelor Albionului.
Ne simțeam amândoi destul de stingheri după conversația aceasta pe cât de doctă, pe atât de puerilă. Subiectul ne depășea pe amândoi in aceeași măsură. Din pricina frigului, pielea ni se făcuse ca de găină, acoperindu-se pe alocuri de pete roșii. Simțeam pe brațe și pe coapse o ușoară mâncărime. Poate că atinsesem in timpul descinderii noastre in mare o meduză sau poate era efectul nămolului sau al licuricilor de mare.
Pe neașteptate incepu să bată vântul. Prima rafală ne izbi in față, incâlcindu-ne părul și bărbile. Vibrând puternic, hanoracele ni se umflară ca niște pânze de corăbii. Aveam senzația că, dacă ne-am fi intins brațele in cruce, ne-am fi putut lua zborul de pe țărm. Era, desigur, doar o senzație. Trupurile ne erau prea grele pentru a dispărea in vânt. Marea deveni și ea mai agitată. Valurile loveau cu putere stâncile pe care ne-așezaserăm.
“Intotdeauna se intâmplă astfel, spuse Doghy, continuând să stea la locul lui. Din senin se stârnește furtuna și marea inghite in adâncul său fiecare rând…”
Totuși ceva din urma trecerii noastre mai persista in spuma mării. Distingeam in intunecimea nopții valurile care se ridicau și coborau lovindu-se de bărcile salvamarilor. Scrutând intunericul, vedeam cum literele fosforescente se lipeau intre ele, căpătând contururi ciudate. Pe moment, am avut impresia că in tulburarea lor valurile scoteau la suprafață scene pictate pe niște vitralii intunecate…
“E Blake, murmură Doghy, William Blake…”
M-am dezbrăcat repede și m-am aruncat din nou in valuri, cu gândul să-mi tăvălesc trupul păcătos prin aceste frumuseți, desprinse dintr-o altă lume… Apa se făcuse neașteptat de caldă. N-am indrăznit totuși să mă avânt in larg. Am inotat privind mereu in urma mea, fascinat de dâra de lumină ce se prelungea din corpul meu ca o coadă de cometă. Inotam in cerc, desenând pe suprafața mării o roată, inconjurată de spițe luminoase crescute in afară. Mă scufundam in adânc, cu ochii larg deschiși, inchipuindu-mi trupul ca pe un atom, in jurul căruia se invârteau elementele primordiale. Din mine izvora timpul, desfășurându-se ca un năvod in spațiu, strângând inăuntrul lui clipele ce trec. Slobozeam aerul reținut de plămâni și urmăream bulele de aer ce se ridicau la suprafață, asemenea sferelor dintâi, ce conțineau inăuntrul lor formele tuturor lucrurilor posibile, nu și greutatea lor. Timpul se amesteca cu spațiul, dând naștere unei spirale, ce invârtindu-se se pierdea in infinit. Golul se ingemăna cu plinul, transformând secundele in linii, in triunghiuri și sfere, ce se ridicau la suprafața apei, evaporându-se in aer. Expulzând aerul inhalat in plămâni, impregnam apa cu sentimentele și gândurile mele, cu bucuria și teama mea de-a fi. In fond ce eram eu? O simplă ființă ce respiră. O gură ce inhala aerul de-a afară, reținându-l câteva clipe in plămâni, pentru a-l expulza inapoi. Odată pătrunse in plămâni, moleculele de aer imi irigau sângele și creierul. Gândeam in tot răstimpul scurs de la o respirație la alta? Eram conștient de existența mea? Acum imi țineam gura inchisă și vâsleam cu mâinile sub apă, observând atent cu ochii larg deschiși bulele fosforescente de aer stârnite de respirația mea ce se ridicau mereu la suprafață, marcând astfel drumul pe care-l parcurgea trupul meu cufundat in adânc. Mă simțeam asemenea unei amfibii ce putea să viețuiască la fel de bine și in apă, și pe uscat. Asemenea unui zeu cufundat in adâncul mării a cărui respirație năștea constelații și lumi ce se evaporau in hăul cosmic. Când am revenit la țărm, tot spatele imi era acoperit de licurici de mare.
“Nu se vede nici un desen? l-am intrebat pe Doghy. Pictorul clătină din cap. Nici măcar vreo strofă, vreun verset?”
“Iluzie optică, făcu el. Am impresia că azi am intrecut măsura…”
Intr-adevăr, ne cinstiserăm cam mult, amestecând băuturile. Aveam acum, cum se spune, o imaginație destul de debordantă. Mai țin minte că, la un moment dat, am văzut in mare chipul unui profet cu barba incâlcită in Psalmii lui David. Un chip imens, ce se lățea mereu, clătinându-se in valuri. Am privit in stânga noastră, de unde răzbătea ritmul unei muzici lente. Pe plajă cărbunii fumegau, aducând spre noi miros de mititei, amestecat cu cel de hamsii prăjite in ulei. Mirosul ne răvăși stomacurile. Capul mi se invârtea și eram pătruns de o senzație de vomă. Cu greu m-am stăpânit să nu vărs pe faleză. Tâmplele imi zvâcneau, in timp ce cerul gurii mi se făcuse uscat ca iasca. Fruntea imi ardea, acoperindu-se de broboane de sudoare. Am tras o dușcă din sticla pusă la indemână, simțind cum pieptul mi se incălzește de o senzație plăcută. Fața mi se crispă, apoi se destinse. Pielea gâtului mi se acoperi de transpirație și imediat am fost cuprins de un sentiment de calm și ușurare. Am cules de jos un pumn de pietricele și le-am zornăit in palmă ca pe niște zaruri. Cu o mișcare dibace, le-am azvârlit in valuri. Doghy stătea impietrit la locul său, fumând o țigară. Fața lui exprima liniște și concentrare. Am deslușit, nu departe de locul unde ne așezaserăm, și câteva siluete mișcându-se in intuneric. Masiva umbră a maestrului nostru de ceremonii se lungea până la estrada părăsită. Am dat să-i fac un semn cu mâna, dar Doghy mă opri.
“Lasă-l acolo unde stă. Ceilalți au nevoie de compania lui. In ce ne privește, adăugă el, cred că veselia lui n-ar fi pentru noi de bun augur. In afară de aceasta voiam să-ți spun și o poveste…”
Va urma