Doghy trase incă o dușcă din sticla de pălincă incepută, apoi mi-o intinse in tăcere. Am stat o clipă in cumpănă, să beau sau să nu beau. Imi era teamă că, mărind doza, imi voi pierde o parte din echilibrul pe care-l câștigasem bând regulat, la intervale de timp bine chibzuite. Nu l-am refuzat și am mai tras un gât.
“Stokholmul, incepu el, e un oraș apăsător, care-ți tulbură simțurile. Nopțile prelungite, luna aruncată sus pe cer, stâncile și intinderea nesfârșită a apei, ca și dorul de acasă, te imping uneori la gânduri negre. Mărturisesc că am ajuns deseori, aproape fără motiv, in pragul sinuciderii. Când trec prin astfel de stări, simt nevoia să ies din casă in toiul nopții și să mă plimb pe malul Golfului Riddarfjarden. Mulțimea de cafenele luminate, amenajate pe bordul yahturilor, creează impresia de intimitate. De obicei, aleg o masă mai retrasă și stau in fața unui grog până dimineață. Intr-una din aceste escapade am făcut cunoștință cu Igmar Welmar. L-am intâlnit pe chei, la revărsatul zorilor. M-a impresionat statura lui inaltă, părul alb, fața uscățivă, brăzdată de un păienjeniș de riduri ascuțite, pelerina lungă și pălăria desprinsă parcă din alte vremuri. Se plimba la pas milităresc pe chei, insoțit de un dog german scheletic, cu părul ros de molii, care il urma ridicându-și solemn labele, de parcă ar fi participat la o paradă. Intreaga sa făptură iți inspira deopotrivă teamă și admirație. Curiozitatea, dar și starea confuză in care eram după o noapte petrecută pe chei, m-a indemnat să merg in urma lui, studiindu-i gesturile. Mișcarea aceasta am făcut-o cumva intr-un mod inconștient. Il urmăream fără să-mi dau seama de ce fac acest lucru. Ceva mă atrăgea spre el. Bătrânul ajunse la parapet și atunci am avut senzația (repet, mă aflam intr-o stare depresivă și aveam, probabil, tendința să transfer sentimentele mele asupra altuia, empatizam, de fapt, ca să zic așa, cu mine) că se va arunca in gol, așa că m-am repezit să-l prind. Auzindu-mi pașii precipitați bocănind pe caldarâmul umed, bătrânul se intoarse brusc, desfăcându-și brațe in lături. Executând o mișcare de rotație, de parcă ar fi fost compus din scripeți și din pârghii, dogul ce-l insoțea scoase un lătrat lugubru. Pe moment, m-au cuprins fiorii. Cu fruntea numai riduri și părul alb trepidând in vânt, bătrânul făcu un pas spre mine, clătindu-se ușor pe picioarele sale lungi ca niște catalige. L-am privit cu atenție. Părea mult mai bătrân decât mi-am putut imagina urmărindu-i silueta. Pielea feței lui era ca un palimsest mâncat de cariile vremii. Sau mai degrabă ca o monedă veche de argint, căzută intr-un pahar de brandy. Aerul nobil pe care-l degaja chipul său mă făcea să bănuiesc că in spatele păinjenișului de riduri ce-i brăzdau fruntea și obrajii se ascund multe taine. Ce n-aș fi dat să descifrez măcar o parte din manuscrisul vieții sale ce trecuse mult dincolo de zenit, fiind pe cale să apună.
Viața omului e ca un pom ce inverzește și se scutură de frunze și de fructe atunci când vine vremea. Aveam in fața mea un arbore bătrân, pe ramurile căruia mai fluturau câteva frunze veștede. Eu căutam să văd insă și fructele. Ele căzuseră de mult pe pământ și putreziseră. Aroma lor imbălsăma aerul. Poate că ar fi trebuit să răscolesc in stratul de frunziș risipit in jurul lui ca să descopăr vreun fruct pe care putreziciunea nu-l afectase intrutotul. Poate aveam norocul să dau peste unul pe care intemperiile il conservaseră, stafidindu-l și aducându-l in stadiul de relicvă. Vorbeam, desigur, de amintiri și sentimente. Memoria lui selectivă, asemenea unui cufăr vechi adăpostea inăuntrul său tot felul de intâmplări și fapte acoperite de un strat gros de praf. Totul trebuia cercetat cu delicatețe, uzând de semiintuneric, având grijă ca țesăturile roase de molii să nu se destrame la lumină. Amintirile sale trebuie să fi fost asemenea unor haine vechi mirosind a mosc și smirnă. Prin urmare, mi-am propus să fiu prudent, ca să nu răscolesc, iscodind-l, inlăuntrul său ceva extrem de dureros. Sau să stârnesc cine știe ce orgolii sau vanități cufundate in uitare… Oamenii in vârstă sunt neașteptați. Uneori, străduindu-te să le fi pe plac, constați că te privesc cu suspiciune. Pentru a nu le irita auzul, trebuie să imiți vorbirea in șoaptă, chiar atunci când ești nevoit să le țipi la ureche, pentru a nu știu câta oară, aceeași frază, din care ei nu percep decât anumite cuvinte disparate. De asemeni, trebui să știi să le zâmbești la timp, după cum, tot la timp, trebuie să știi să-ți ascunzi zâmbetul, luând o mină gravă, tocmai ca să nu stârnești cumva bănuiala că iți bați joc de ei.
In meseria mea, m-am lovit de fel de fel de cazuri, unele mai ciudate decât altele… Cu ani in urmă, am avut in grijă un bătrân ce se atașase atât de mult de mine, incât, de multe ori, trezindu-se la miezul nopții, bătea cu bastonul in perete, cerând cu insistență să fiu adus la căpătâiul lui. Când fiul său, un avocat, se punea in mișcare și soseam in camera ce-i servea de dormitor, bătrânul se ridica in capul oaselor, aruncând cu tot ce apuca in mine. <<Cine-i străinul ăsta pe care mi-l incercați să mi-l tot vârâți pe gât?! Controlați-i buzunarele!>> Otto, așa se numea bătrânul, trecea de la o stare al alta, devenind când avar, când foarte darnic. Iși strânsese argintăria intr-un cearșaf și dormea săptămâni intregi cu ea la căpătâi. Apoi incepea s-o impartă in dreapta și in stânga. Imi dăruia in fiecare seară câte un lucru de preț. După un timp imi cerea să-i restitui totul indărăt. Se plângea, deseori, că nu are bani și ne ruga să-i amanetăm lucrurile. Atunci mergeam la anticar. Ii plăcea să se tocmească indelung. Lăsa din preț, apoi plusa din nou. Făcusem o ințelegere cu negustorii, care primeau marfa și o expuneau in vitrină, unde zăcea uitată săptămâni intregi. Dacă apărea vreun amator, dornic să achiziționeze vreo antichitate, vânzătorul spunea că obiectul fusese reținut. Fiul bătrânului, pe care-l aveam in grijă și care se numea tot Otto, ii cunoștea toate maniile, era intotdeauna pregătit să ia, cum se spune, hățurile in mână, astfel că, atunci când il anunțam că tatăl lui e pe cale să intre iar in criză, făcea un rond pe la anticariatele și casele de amanet, luând toate măsurile de precauție. Contra unui mărunt comision, plătit din timp, el iși lua dreptul de a răscumpăra toate lucrurile indărăt. Când ajungea la fundul sacului și nu mai avea ce vinde, bătrânul intra in panică. Stătea in pat și iși număra banii, apoi ii ascundea intr-un ungher, plângându-se că a fost furat. Când ii găseam pachetele de bani, Otto incepea să țipe, jucând, in cămășoiul lui de noapte, lung pin’ la călcâie, tontoroiul pe pat. Refuza să pună mâna pe bancnote, făcând spume la gură și urlând că sunt infestate de holeră. Inșiram mai intâi bancnotele pe o sfoară, prizându-le cu câte un cârlig de rufe, după care le dezinfectam cu spirt și le puneam la uscat. Otto se liniștea pe moment, apoi din nou era apucat de pandalii. De data asta invoca faptul că bancnotele fuseseră falsificate. Cineva ii subtilizase banii in timp ce dormea și pusese la loc bani falși. Trebuia să aducem un expert. Nu aveam incotro. Bătrânul făcea spume la gură și se tăvălea pe jos, ca un copil. „Vreau banii mei, vreau bănișorii mei… Cine mi i-a subtilizat, nemernicilor, să nu aveți odihnă in mormânt!” Făcea plângeri la poliție, spunând că fusese jefuit. Otto nu se lăsa până poliția nu descindea la fața locului și făcea cercetări. Bătrânul insista ca tot personalul casei să fie luat in obiectiv. El insuși participa la anchetă și asista la interogatoriile ce se desfășurau atât in casă, cât și la secția de poliție. Intotdeauna, deveneam suspectul principal. Impins ca de un resort, bătrânul se ridica din scaunul lui de invalid, arătând cu degetul in direcția mea: „Puneți-l in cătușe. El e hoțul! Avem de-a face cu un caz de cleptomanie clasic…” Cu părul alb ca neaua, plutind in jurul capului, Otto semăna cu un dirijor surprins de fulgerul inspirației intr-un moment in care atât orchestra, cât și sala se aflau in acalmie. Bătrânul comitea toate aceste propoziții pe un ton cântat, lungind silabele, ca și cum ar fi interpretat o arie dintr-o operă celebră. Cum să-ți spun, rămâneam inmărmuriți, și eu și gazdele și polițaii. Otto ne privea de sus, ințepenit intr-o poziție nefirească. Apoi se dezlănțuia: <<Cum, răcnea el pe același ton cântat, incă nu l-ați arestat!?>> Și atunci când comisarii, participând la mascaradă, imi puneau cătușele la mâini, inălțându-și cu semeție bărbia spre tavan, bătrânul ii oprea: <<Să nu comitem, totuși, o greșeală>>, intona el, repetând: <<O greșeală, o greșeală, o greșealăăăă…>>, adăugând pe un ton neașteptat de impăciuitor: <<Cleptomania e boală nobilă, ce se invecinează cu arta. Unii fură doar de dragul de-a fura… Cine oare iși va permitea luxul de-a aresta un artist pe care destinul il impinge din când in când spre nebunie?! Un Mozart sau un Paganini aveau și ei, din câte știu, manii. Marile simfonii nu s-ar fi născut dacă artiștii nu ar fi subtilizat, in folosul lor, dar și al omenirii, diversele sunete auzite in natură… Pe Beethoven de ce nu l-a incătușat nimeni când a compus “Sonata lunii”? Veți spune că inspirația i-a venit de undeva, de sus, din cosmos?! Eu vă spun insă că Beethoven n-a făcut decât să ciulească urechile și să asculte sunetele pe care luna le emite atunci când se află intr-o fază critică și să le transcrie pe portativ…>> Vorbea, desigur, de luna ce bintuie pe cer, nu de cățeaua doamnei Ignes ce-și face de lucru pe sub mese, și asta fiindcă n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o ar fi vorbit și de cățea… Pe urmă Otto bătea câmpii făcând diverse comparații și metafore, in care luna apărea când ca o tipsie de aramă plină de solzi de pește in mișcare, când ca o pâlnie de gramofon, umplută cu coji de semințe de dovleac amestecate cu floricele de porumb… <<Auziți, tresărea bătrânul, cineva tot decojește semințele și ne scuipă resturile in cap…>> Adăugând: <<I-auzi cum pocnesc sunetele și sfârâie lovindu-se de scăfârlie… Totu-i să știi cum să pui mâna pe ele și să le indeși in timpane… Bătrânul Ludwig era un expert. Se juca scoțând notele din pălărie și din mâneci pentru a le inșira pe portativ…>> Temperament coleric, compozitorul, după percepția lui Otto, era deseori cuprins de o furie oarbă și atunci alunga in vârtejuri sunetele inapoi spre lună, pentru ca apoi, printr-o mișcare neașteptată, stârnind in jurul său un adevărat vifor, le aducea inapoi… Ăsta era Beethoven. Un maniac. Un depresiv… <<Unii numesc faptul acesta, spunea Otto, „inspirație. Eu insă vă spun că avem de-a face și aici cu un caz tipic de demență. Credeți că degeaba compozitorul a surzit? Dumnezeu l-a pedepsit pentru mania sa. Și, totuși, Beethoven, continua Otto, pervertindu-și simțurile, a reușit să păcălească forțele oculte. Ascuțindu-și buricul degetelor, el a continuat să fure sunetele divine ce se desprindeau din corpurile cerești. “Missa Solemnis” bătrânul Ludwig a compus-o fiind complet surd. Ca și “Oda bucuriei”, de altfel…>> Și ajungând aici, Otto iși agita mâinile in aer, interpretând un scurt fragment din “Sonată”… Il priveam cu toții fascinați. <<Cum vă explicați fenomenul?>> ne intrebă, mișcându-și neliniștit ochii in stânga și in dreapta. <<Avem de-a face cu un geniu. Cum poți compune asemenea opere fiind surd?! Credeți că simțul tactil poate inlocui auzul? Sau poate credeți că un geniu n-are nevoie nici de auz, nici de văz, poate nici de rațiune, pentru a scoate la lumină o operă de artă? Vi-l inchipuiți pe Michelangello pictând Capela Sixtină pe intuneric? Eu mi-l inchipui…>> Adoptând o atitudine maiestuoasă, Otto ne privi, de sus, cu superioritate. <<Desigur, că avem de-a face cu doi titani, ce-au imbogățit patrimoniul omenirii cu opere nemuritoare. Credeți că in rețeta geniului nu intră și un pic de nebunie!? Toți artiștii sunt maniaci și cleptomani. Unii fură focul sacru, alții se mulțumesc să subtilizeze cuvintele sau culorile sau sunetele ce se rotesc undeva sus in eter. Marile opere au existat dintotdeauna in Empireu. Marii cleptomani, apelând la o tactică de invăluire, făcând pe nebunii, au reușit să le sustragă de la locul lor și să le aducă pe pământ. Așa s-au născut sonatele și simfoniile, și tot așa a fost pictată și Capela Sixtină…>> Bătrânul iși termină perorația, intonând ultimele acorduri ale “Odei”, după care se lăsă obosit in căruciorul său. Și atunci, nu știu de ce, m-am pomenit rostind numele lui Blake…<<Sigur că și Blake a fost un maniac>>, răcni Otto. <<Un cleptoman care a furat de sus atât imagini, cât și poeme intregi, transcriindu-le mai intâi pe nisip, apoi pe ziduri și litogravuri… Eu insumi, la drept vorbind, in tinerețe am păcătuit, decupând note de pe portativ… Am preferat să fac ferfeniță intreaga “Nuntă a lui Figaro” și m-am trezit insurat. Când m-am dezmeticit, aveam deja in casă doi moștenitori. Atunci am sustras o partitură din “Bărbierul din Sevilla” și unul a fost ras. Dar Dumnezeu m-a pedepsit pentru toate astea… M-a pedepsit. Și acum sub patul meu de moarte aleargă note muzicale, in chip de șoareci și gândaci… Aruncați o privire sub saltea…>> Ne lăsam in genunchi și deschizând lanterna cercetam in fugă lucrurile ce se aflau depozitate acolo de cine știe cât timp… Papuci, pantofi, cămăși, capete de lumânări, papiote de ață, sârme, sfori se amestecau cu cearșafuri rupte, cărți, caiete, stilouri, ceasuri, roți etc. etc… Un intreg munte de pietate se afla depozitat sub patul in care dormea bătrânul Otto.
Văzându-mă inlănțuit, bătrânul se muia, continuă Doghy. Eram ințeleși. Comisarii cunoșteau bine cazul. La insistențele fiului, mergeau la anticariate, de unde aduceau obiectele amanetate inapoi. Ii lăsau lui Otto un proces-verbal amănunțit, precizând că hoții, pătrunși de panică, abandonaseră coletul intr-un tomberon aflat in apropierea secției. Otto mă privea cu insistență. Iar după ce plecam, bătrânul iar intra in criză și, frământându-și cu disperare mâinile, mă chema din nou la el. Criza dura, de obicei, până dimineață. Când mijea de ziuă, bătrânul, incătușându-și mâinile sale de mâinile mele adormea pe loc. Spre seară, când se trezea, bătrânul Otto Henoleinen iși făcea mustrări de cuget. <<Tinere prieten, mi se adresa el, nu cumva te-am jignit in vreun fel?! Știi, uneori, continua el cu un zâmbet pișicher, uneori, memoria imi joacă feste și incurc lucrurile. Dacă am spus ceva nelalocul lui, te rog să mă ierți. Bătrânețea e o haină grea. Sufletul omului inainte de a se despărți de trupul ce i-a servit drept sălaș trece prin multe incercări. El caută mereu să se intoarcă in trecut. Dar puterile nu-l mai ajută. Scleroza il apără de lumea prezentă și-l pregătește pentru clipa când va uita tot. De aceea el se agață cu disperare de trecutul său, amestecând de-a valma intre ele intâmplările prin care a trecut și oamenii ce s-au perindat prin viața sa. Din toate selectează câte o parte>>, mai adăuga el. A doua zi scena se repeta, cu mici variațiuni. In ciuda necazurilor pe care mi le pricinuia, Otto imi devenise drag. Făcea, cum să-ți spun, parte din viața mea. Uneori, devenea lucid pentru o clipă, chiar in timpul crizei și imi cerea iertare, ca după asta să arunce cu oala de noapte in mine. Câteodată nici nu știam ce să mai cred, aveam impresia că Otto juca teatru. Poate că se plictisea sau poate că simțea nevoia să fie compătimit. Mult timp după moartea sa i-am simțit lipsa. Mă duceam la mormântul său și ii vorbeam de zor. Ulmul aplecat peste piatra sa tombală se infoia ușor, ba intunecându-se, ba inseninându-se, in funcție de vorbele pe care le rosteam.
Acum il aveam in fața mea nu pe Otto Heinoleinen, ci pe Igmar Welmar, făcându-și promenada pe chei. Bătrânul imi veni in intâmpinare. Nasu-i acvilin, brăzdat și el de riduri, se indreptă cu semeție asupra mea. Nu mă așteptam ca lucrurile să ia o astfel de intorsătură. Stăteam acum in fața lui, fără să scot un cuvânt. Bătrânul mă privi de sus in jos. Ușor, ușor pe fața lui apăru un zâmbet. Ca la comandă, câinele tăcu. <<Ei, ce faci, tinere, pe aici? mi se adresă el in suedeză. Nu-i așa că vremea-i numai bună pentru-o promenadă matinală?>> Am aprobat din cap, că da. Câinele mă privi cu nedumerire. <<Păi atunci cum crezi că cineva s-ar putea să fie bântuit de gânduri negre la o astfel de oră?>> Văzând că tac, bătrânul mai făcu un pas spre mine, punându-mi mâna pe umăr. Mărturisesc că nu m-am așteptat să facă un astfel de gest. Aproape că nu i-am simțit atingerea. Și totuși trupul meu fu străbătut de un fior rece. <<Numele meu e Igmar. Igmar Welmer. Am venit aici să mă reculeg, nu să mă arunc in mare. Sunt prea bătrân acum pentru a face asta…>> Tăceam. Așa că bătrânul continuă: <<Cum crezi că aș fi putut să mă sinucid, odată ce aveam câinele cu mine?>> <<Imi cer scuze, dacă v-am supărat cu ceva. Nu-mi dau nici eu prea bine seama de ce v-am urmărit…>>,
Sfarsit