Făceam comerț cu entuziasmul
rinocerilor opăriți. Prin târguri. Mergeam in fiecare zi in alt
oraș, cu prietenul Ștefan, pe cele patru roți ale imemorialei Dacii
botezate Arca Fericirii.
Vindeam chiloți, cămăși,
pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeș-balmeș chinezesc pe cât
de ieftin, pe atat de proporțional de țiitor. Ne distram mai ales
cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără intoarcere, de unică
folosință, garantați ca sicriele. Era in anii ’90, ultima perioadă,
iar economia gâfâia precum un obez luat la șuturi in fund de-o
gașcă de hoțomani. După ce-a fost buzunărit.
Că economia a evitat infarctul
ne-a incălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu
bani puțini in buzunare, upercutați de inflație. Aveam locuri
inchiriate in fiecare târg. Ne punean creierele la contribuție
zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire
in jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe
aripi nici o idee genială.
– Sebi, hei, vezi ce trecere are
sutanatul ăla? mi-a zis Ștefan la inceputul unei iernii in care
aproape aveam țurțuri pe căile urinare. De frig, iar cumpărătorii
erau rari.
– Văzut.
– Dumnezeu ia
en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari
de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din
Moldova. O barbă roșcovană rară, inghețată. Până-n 30 de ani,
atletic. Era coadă la măsuța lui rabatabilă, acoperită de cruci,
icoane și cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ștefan că merge la
barul de la intrarea pieței, de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i
l-a dus călugărului. Impreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii
erau din producția lui Ștefan, care era și proprietarul unui
atelier de tricotaje cu angajate câte degete la mână. O parte din
marfă o dădea la magazine, iar ce rămânea o desfăcea la piață, cu
un profit mai mare. Nevoia il impingea spre un evantai de
artificii, ratele de la bancă il presau. Și-a adus aminte de tatăl
mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una in alta, fiindcă și
călugărul avea același traseu al târgurilor, ne-am imprietenit. Nu
era un troglodit habotnic. Mereu ii găseam loc să stea lângă noi.
Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu și Ștefan injuram. Călugărul nu
reacționa. Il duceam cu mașina câteodată. Un semn neclar de
intrebare mi s-a incovrigat in minte tocmai din cauza tăcerii
călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit și alte semne,
când, la ințelegere cu Ștefan, intr-o dimineață, cu omul in negru
alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoșaguri de ne era și
nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacție, ca un autist.
Așteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul
doar aduna bani de la credincioși. Mulți.
In Turnați, a venit deja vara,
nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un
polițai și un călugăr și ne-au intrebat de prietenul călugăr din
Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu
s-a mai intâmplat. Așa am aflat că Emil, așa-i spuneam, a fost
călugăr, insă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ștefan a inceput să
pomenească cu năduf sfinții din calendar, iar eu aveam buzele
secate de cuvinte. Eram șocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit
de semnele de intrebare pe care le-am avut și cărora nu le-am dat o
atenție deosebită. Spre casă, Ștefan n-a tras fermoarul la
injurături. La o săptămână, stăteam cu Ștefan la o bere in curtea
casei. Se insera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe
Emil trecând pe trotuar. L-am inșfăcat rapid și l-am tras in curte.
Ștefan l-a dus cu pumni in stomac până-n cameră. Au urmat momente
in care parcă puteai să auzi și lumina cum intră pe geamuri. Nu
știam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbușit pe canapeaua
de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea
sângera, iar dacă a leșinat, dădea semne de trezire.
– Băi, vierme ochelarist…! Nu
ți-e rușine? l-a luat in primire Ștefan. Emil scâncea și ne rugă să
nu-l batem iar.
– Să sunăm la poliție, am
propus, după un schimb de priviri cu Ștefan. Corpul din sutana
boțită a scos un strigăt disperat și-a inceput să se contorsioneze.
Când i s-a incheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă și
l-am intrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii
telescopați.
– Spune dacă vrei, l-a repezit
Ștefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără
zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a inceput
să ne roage, cu lacrimi in ochi, să nu chemăm polițiștii.
Argumentul final a fost:
– Vă dau tot ce vreți.
Tot.
Noi ne-am atătat induioșați,
doar eram oameni. In seara aceea Emil a dormit la mine. Nu inainte
de-a ne pune pe hârtie o calculație onestă. Media câștigurilor +
perioada prestată. Ca in fiecare afacere. In aceeași săptămână,
Ștefan și cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că
second-hand. Impărțeala a fost onestă.
Sfarsit