Chestia e că două planoare s-au
ciocnit unul de altul in apropierea blocului nostru, apoi au picat
din cer imbrățișate, peste și in apartamentul doamnei
Piuaru.
Nu e fantastic? Sincer, nu știu
să se mai fi intimplat undeva in lume așa ceva. Că s-au ciocnit
două avioane in aer, OK. Avioanele merg cu viteză, bagă sute de
kilometri pe oră, pilotul nu stă să se uite pe geam ci urmărește
aparatele de bord, controlorul de trafic face atac de cord sau
curentul cade brusc sau se strică radarul sau orice altceva și cele
două avioane se ciocnesc. OK. Adică nu-i OK, dar se poate intimpla.
Ba s-a și intimplat.
Că avioanele, din diverse
motive, se prăbușesc, asta știm și nu e OK deloc.
Dar două planoare!? Cum dracu’?
Tu pilotezi planorul. Tu te uiți prin carlingă. Tu hotărăști: fac
viraj la dreapta sau fac viraj la stinga. Tu decizi apropierea sau
depărtarea de alte planoare, eventual. Tu vii cu planorul la sol.
Tu ai in miini comenzile. Tu, tu, tu, tu, tu. Numai tu. Și atunci?
Cum e posibil?
Plus că planoarele nu-s mașini,
să fie trafic intens pe autostrada cerului și să n-ai cum evita un
alt planor.
Cerul e de necuprins și liber
pină unde poți vedea cu ochii. Nu sint nori, nu-i furtună, nu bate
vintul.
Dar să zicem că ai innebunit.
Tu, pilotul unuia dintre planoare, ai innebunit și vrei să intri in
alt planor. Vrei tu, așa, să joci in propriul film. Vrei să te
sinucizi spectaculos. Vrei să fii vedeta știrilor și să se scrie
despre tine in ziare. Bun. Dar cum de celălalt pilot, de pe
celălalt planor, nu te poate evita? El nu vede că vii? Nu se
uită? N-are reflexe? Nu chiar asta face: pilotează un planor, adică
il conduce? Sau innebunesc amindoi odată, in aceeași
secundă? Se hotărăsc dimineața: hai astăzi să ne izbim unul de
altul… Hai s-o facem lată. Hai. Hai.
Așa? S-au ințeles intre
ei?
Vasilică spunea că a țipat cind
a văzut cele două planoare, la mică inălțime, indreptindu-se fix
unul către celălalt și cică s-au izbit frontal. Cap in cap, ca doi
berbeci. Atunci s-a auzit BOAF-ul acela cutremurător. Aparatele au
intrat unu’-ntr-altul, au executat un fel de buclă stingace cu deja
bucăți din ele picind spre pămint, apoi, amestecate, incolăcite,
răsucindu-se prin aer ca o elice stricată, s-au prăbușit peste
balconul și apartamentul doamnei Piuaru, aproximativ dintr-o
parte.
Peste primul pilot cineva a
aruncat o pătură maro. Pătura se minjește imediat de singe.
Piciorul smuls din genunchi nu incape sub pătură, ci iese mult in
afară. Celălalt pilot e desprins și el din resturile planoarelor și
cițiva il intind alături de primul. Apare o altă pătură, de data
asta in carouri. Pătura are pe ea un desen vesel, cu mult roșu,
galben și verde. Și ea se umple de singe, insă nimic din cel aflat
dedesubt nu se vede. Cineva aduce niște luminări și le aprinde.
Multe femei pling. Sosesc Miliția, Salvarea și Pompierii. Oamenii
sint alungați de-acolo, să stea cit mai departe. Doi milițieni
incruntați păzesc cadavrele piloților. Din citeva Dacii negre, cu
număr mic, coboară activiștii de partid imbrăcați la costum și
cravată. O altă mașină, urlind, frinează. E un Aro albastru, tot cu
număr mic. Prin mulțime se răspindește un zvon: Securitatea,
securitatea! Cei din Aro-ul albastru arată ca aceia coboriți din
Daciile negre, doar că sint mai slabi și parcă mai inalți. Cele
două grupuri se intilnesc și discută ceva cu voce joasă, aruncind
priviri furișate către mulțime. Unul iese in față și strigă spre
milițieni: luați-i de-aici! Să dispară toți de-aici! Vreau
aria liberă! Milițienii incep să impingă mulțimea, strigând:
mai in spate, tovarăși! Mai in spate! Hai, nu te mai uita așa la
mine! Dă-te ‘napoi, madam, unde te-mpingi? Organele au de lucru
aici! Hai, hai!
Grupul oamenilor in costume
studiază blocul și ce-a rămas din planoare. Unul, ginditor, scoate
un pachet de Kent. Iși pune țigara intre buze și stă așa, fără s-o
aprindă. Cineva țișnește cu un pachet de chibrituri, insă omul il
refuză. Nu vrea, deocamdată, să fumeze. Cu picioarele crăcănate și
capul dat pe spate, se uită la cer, apoi la bloc, apoi din nou la
cer și iarăși la bloc. Dă din cap de citeva ori. Atunci abia
extrage o brichetă din buzunarul pantalonilor și iși aprinde
țigara.
Vreo doi milițieni fac poze.
Fotografiază cadavrele, blocul, resturile aparatelor, bucățile
răspindite prin buruieni și cerul. Unii caută ceva in iarbă. Țin in
miini niște pungi negre. Cind găsesc ce le trebuie, bagă obiectul
in pungă.
Grupul oamenilor in costume,
după ce-a inspectat zona, s-a strins undeva sub balconul doamnei
Piuaru. Resturile amestecate ale planoarelor aproape ii ating.
Discută intre ei cu voce joasă, dar fac gesturi largi, explicite.
Unul arată chiar cu mina unghiul sub care s-au prăbușit aparatele.
Este chemată doamna Piuaru. I se fac și ei multe fotografii. Doamna
Piuaru e-n lacrimi. Se trage de cap, tremură și vorbește foarte
repede. Dă din miini și se izbește cu amindoi pumnii in piept.
Poartă pe ea obișnuitu-i capot negru cu flori roșii. Bigudiurile
sint strinse sub un batic maro și are papuci de casă in picioare.
Doamna Piuaru iși petrece toată ziua pe scările de la intrare, e un
fel de administrator neoficial, vigilent ca un ciine-lup. Știe cu
exactitate ce are fiecare in frigider, la ce oră a ieșit și cind
s-a intors, cum era imbrăcat și dacă fuma. Nu există să se intimple
ceva fără să știe, prima, doamna Piuaru. Doamna Piuaru e farul
neobosit care veghează zi și noapte asupra blocului. Accidentul a
prins-o tot pe treptele de la intrare, de aceea doamna Piuaru e in
viață. Să fi fost in apartament, o lua dracu’.
Deodată, prin mulțime trece un
freamăt: primu’, primu’, a venit primu’! Altă Dacie neagră cu, de
această dată, cel mai mic număr din oraș, se alătură celorlalte.
Milițienii iau poziție de drepți și salută. Un căpitan se
rostogolește către mașină și dă să-i smulgă portiera, dar șoferul,
mai iute, i-o ia inainte. Din Dacie coboară un domn uscățiv, dar
neridat, cu o siluetă aproape atletică și pasul vioi. Are in jur de
50 de ani și nu poartă costum, ci doar pantaloni și o cămașă albă,
descheiată la git, cu mineci scurte.
Militarii execută rapid un fel
de careu și latră zgomotos: să trăiți tovarășe Prim Secretar!
Bărbatul e plictisit. Dă ușor din mină, intii inspre el, apoi
inspre ceilalți. Grupul grașilor in costume il inconjoară,
vorbindu-i și explicindu-i totodată. Cel mai gras dintre ei ține in
mină o baghetă lungă de lemn. Ii spune ce și cum Primului Secretar,
intinzind bagheta cind spre cadavrele piloților, cind către cer,
cind către bloc. Primul Secretar se lasă intr-un genunchi și se
uită de aproape la cadavrele piloților. Clatină din cap. Se duce
apoi spre bloc. Un securist vine din spate și ii șoptește ceva la
ureche. Primul Secretar il ascultă, apoi clatină iarăși din cap.
Securistul insistă. Primul Secretar ii dă liber. Acum e lingă bloc
și se holbează la el. Grasul cu arătătorul ii arată ba colo, ba
colo. Alți doi, alături, turuie neincetat. Primul Secretar pare
neatent. Se uită cind spre rămășițe, cind spre mulțimea din jur.
Fumătorul de Kent spune ceva și grasul cu arătătorul lasă
arătătorul jos. Oamenii continuă să vorbească intre ei, dar cei mai
mulți păstrează o tăcere aproape respectuoasă.
Deodată, Primului Secretar ii
cad ochii asupra noastră. Nu sintem toți. O parte a fost tirită de
către mame in case și acum ori sint oblojiți, ori se află in drum
spre spital. Totuși, cei mai puțin atinși am rămas. Avem singe pe
față și pe haine, dar ne ținem pe picioare. Primul Secretar ii
spune fumătorului de Kent ceva. Fumătorul de Kent transmite ordinul
mai departe. Doi milițieni vin in trap, ne iau pe sus și ne depun
in fața Primului Secretar.
– Ei de ce n-au fost
fotografiați? intreabă Primul Secretar.
Grasul cu arătătorul e gata să
leșine.
– Sint niște copii, tovarășe
Prim Secretar, bolborosește el. Am zis că nu e relevant pentru
situație să luăm declarații minorilor…
– Poftim? exclamă Primul
Secretar. Nici măcar nu le-ați luat declarații?
Grasul se pierde cu
firea.
– De-abia am ajuns și noi la
fața locului și n-am avut timp să aplicăm toate măsurile
necesare… dar imediat voi dispune…
– Georgescule, Georgescule,
spune cu tristețe in glas Primul Secretar, tot dobitoc ai rămas,
după atiția ani… De ce te-oi mai ține oare pe tine in
funcție?
Grasul aproape se clatină.
Firișoare de transpirație ii curg pe obrajii rotunzi.
– Tovarășe Prim Secretar,
dați-mi voie să raportez, zice el: complexitatea cazului și
noutatea lui ne-au luat prin surprindere, neexistind un alt
precedent, dar vă asigur, cu toată responsabilitatea, că ne vom
face exemplar datoria și nu vom precupeți nici un efort pină ce
ancheta nu va fi finalizată. Acum, in acest stadiu…
– Gata, gata cu gargara, spune
Primul Secretar, apoi se apleacă, din umeri, către
noi.
Toți il privim cu venerație.
Este Primul Secretar al județului!
– Ce faceți, băieți? intreabă
Primul Secretar.
De emoție, ne-am inghițit
limba.
– Bine, spune Puiu, cu tupeu.
Sintem in vacanță…
– Asta știu, spune cu blindețe
Primul Secretar, dar de ce aveți singe pe hăinuțe?
Puiu se pare că e purtătorul
nostru de cuvint.
– De la planoare.
– Cum așa?
– Ne-au lovit bucăți din
ele…
– Aha, spune Primul Secretar.
Deci voi erați aici cind s-au ciocnit cele două
planoare…
– Da.
– Și ce făceați, mai
exact?
Puiu se uită drapta-stinga. Nu
știe ce să răspundă.
– Ne jucam, zice el cu jumătate
de gură, intr-un tirziu.
– De-a ce vă jucați?
Cum vă jucați?
Grasul, in poziție de drepți,
transpiră abundent. Fumătorul de Kent iși aprinde o
țigară.
– Păi… Vasilică a zis că se
sinucide… noi nu l-am crezut… după aia a venit Zbarnea și i-a
dat un cap in gură… Vasilică s-a intins… iar noi ziceam că
sintem la inmormintarea lui…
Primul Secretar schimbă priviri
cu restul. Fumătorul de Kent ridică din umeri. Grasul
intervine:
– Vedeți, tovarășe Prim
Secretar, sint niște copii… Nu ne putem baza pe declarațiile lor,
mai ales că sint minori și…
Primul Secretar ii face semn cu
mina să se oprească. Lăsindu-se cu totul din picioare, se așază pe
vine. Acum noi ne uităm de sus la el.
– O-ho-ho, dar ce repede ai
vorbit, zimbește el către Puiu. In primul rind: cine-i
Vasilică?
Puiu arată cu
degetul.
– Aha, spune Primul Secretar,
deci tu ești Vasilică…
Vasilică dă din
cap.
– Vasilică și mai
cum?
– Vasilică Oroveanu. De fapt,
Vasile. Oroveanu Vasile. Ei imi spun Vasilică… de la doi, fiindcă
mai e un Vasilică la etajul patru…
– Am ințeles, spune Primul
Secretar. Deci e Vasilică de la doi și Vasilică de la
patru.
– Da.
Grasul scoate un carnețel și
vrea să noteze, dar Primul Secretar il oprește. Cum stă așa, pe
vine, mai jos decit noi, pare un tip simpatic.
– Și de ce… ziceai tu că vrei
să te sinucizi?!
– Eu nu vreau să mă
sinucid, tovarășe Prim Secretar, răspunde ca la școală Vasilică. Eu
le-am zis lor că am să mă sinucid dacă pină la virsta de 18 ani nu
voi scoate măcar o carte.
Va urma