Puiu și Vasilică iși dau
miinile. Zoli trece de sus in jos palma peste miinile lor strinse
și disputa poate incepe. Cele două părți semnaseră acordul.
Soldații iși arătau puștile, tunurile stăteau gata să tragă,
gloanțele zornăiau vesele.
Toți eram numai ochi și
urechi.
– “Inalt spirit civic”, incepe
Vasilică rar, inseamnă că n-am fugit ca voi. Inseamnă că am rămas
acolo și nu m-am temut…
– Băi, n-ai fugit din cauză că
te căcai pe tine de frică, urlă Puiu. Ai uitat că țipai ca din gură
de șarpe?
– Țipam ca să vă avertizez,
spuse Vasilică. Dar n-am fugit. N-am fost laș. am stat acolo pină
la capăt și am privit.
Două-trei secunde s-a lăsat o
tăcere incordată. Era cam prea de tot: ăsta ne făcea lași pe față,
după ce nu pățise nimic, iar noi il ascultam.
– Ai pierdut, zise Puiu,
hotărit. Nu asta inseamnă “spirit civic”!
– Ba da, spune
Vasilică.
– Ba nu, spune
Puiu.
– Să hotărască Zoli, zise atunci
Vasilică. Nu eu, nu tu și nici restul. Zoli e arbitrul, el să
decidă.
Zoli avea piciorul drept
bandajat pină la șold și stătea sprijinit mai mult in celălalt. De
emoție, se lăsă tare pe piciorul rănit și urlă de
durere.
– Auuuuu!
– Nu asta te-am intrebat eu,
spune pe un ton aproape ca-n filme Vasilică.
Din secunda aceea, “Nu asta
te-am intrebat eu” deveni șlagărul verii. Am folosit expresia asta
pină am tocit-o. Cum ridica unul o chestie, cum i se răspundea, cu
o intonație de Al Capone inainte de a-și ciurui adversarul: “Nu
asta te-am intrebat eu!”, iar in clipa următoare, ne tăvăleam pe
jos de ris.
Așa s-a intimplat și acum: Zoli
a urlat de durere, Vasilică i-a spus “Nu asta te-am intrebat eu” și
situația, in ciuda incordării de dinainte, ni s-a părut atit de
comică, incit am izbucnit imediat in ris.
A fost prima expresie colectivă
lansată de Vasilică in vara aceea, insă a devenit mai celebră decit
toate celelalte ale lui Zoli la un loc. Nimeni n-a mai dat nimănui
vreo castană fiindcă atmosfera se desumflase, plus că nici unul
dintre noi nu a obținut acasă, din partea părinților noștri, un
răspuns mulțumitor și precis. Așa am ințeles că inalt ori scund ori
mediu spirit civic inseamnă ce face unul și nu face restul, cind
sint mai mulți la un loc. Si se intimplă ceva. Că dacă nu se
intimplă nimic, nu iese nici spiritul civic de undeva. Stă ascuns
in burta mamei lui, ca mormolocu-n glod, fără să scoată un
sunet.
Cam complicat pentru mintea
noastră de atunci, insă așa am ințeles noi.
In fine.
Dintre toți, cel mai grav a fost
rănit Lulu. O bucată din cele două planoare il lovise-n șold și a
trebuit să stea vreo două săptămini in spital. L-am vizitat noi o
dată, ba chiar i-am dus și niște bomboane, după cum am auzit că se
face in astfel de ocazii, dar maică-sa a zis că n-are voie
deocamdată dulciuri, așa că le-am impărțit, la plecare, intre noi
și ne-am gindit că e destul de grav dacă n-are voie
dulciuri.
A fost plăcut la spital: toți
auziseră de eveniment și ne priveau ca pe niște eroi intorși vii
dintr-o bătălie. Spre deosebire de ceilalți bolnavi, Lulu stătea
singur intr-un salonaș micuț, ba avea, pe-o noptieră, și-un
televizor! Era meserie: putea să se uite toată ziua la televizor și
nu-i spunea nimeni nimic. Plus că acasă nimeni dintre noi n-avea
propriul lui televizor in cameră la care să se poată uita oricind.
Televizorul, de regulă, stătea in sufragerie și cind era vreun
serial, ceva, ori vreun film, toată familia se aduna
acolo.
Ședea Lulu ca impăratu-n pat și
toată ziua nu făcea nimic. Ideea a fost a lui Șerban și l-am dat pe
spate cu vizita: nu se-aștepta. Da’ cel mai tare a fost cind Șerban
a băgat mina intr-o pungă și i-a dat o carte, chipurile, s-o
citească. Aproape am pufnit in ris: Lulu să citească? Hai, că era
bună! “Craii de Curtea-Veche” scria pe carte și cit am răsfoit-o
noi așa, acolo, de plictiseală, ca să ne treacă timpu’, părea ceva
foarte neinteresant și era scrisă ca dracu’, intr-o limbă străină
nouă, deși unele cuvinte le cunoșteam. Am zis c-o va citi Lulu cind
ne vom vedea noi ceafa, dar gestul ne-a impresionat: o carte! Doar
la serbarea de sfirșit de an mai primeau unii cărți, sau cind era
ziua lor, da’ să duci o caret unuia care e bolnav, zău că era cam
aiurea… Ce-i dăduse și prin cap lui Șerban!
Lulu a făcut o mutră de parcă
l-ai fi stropit pe neașteptate cu apă. A luat cartea-n mină ca pe-o
cărămidă fierbinte și i-a citit titlul.
– Craii… de Curtea…
Veche…
– E foarte bună, să știi, l-a
asigurat Șerban. Am citit-o și eu…
Noi ne dădeam coate și stringeam
din dinți să nu ridem.
– …de Mateiu… I…
Caragiale… a terminat Lulu de citit coperta.
– Mateiu I. Caragiale a fost
fiul lui Caragiale, a zis Șerban, ceea ce nouă ni s-a părut destul
de ciudat: păi sigur că unu’ pe care-l cheamă Caragiale e fiul
altuia pe care-l cheamă tot Caragiale! Era la mintea cocoșului!
Aici Șerban a cam dat-o-n bară, am gindit noi, da’ eram la spital
și nu se făcea să-i atragem atenția.
După ce Lulu a terminat de citit
coperta, cartea a circulat din mină-n mină. Obiectul ne intimida
oarecum. Ne-am uitat la desenul de pe copertă, am răsfoit-o și am
făcut diverse comentarii.
– Are cam puțin dialog, a zis
unul.
– “Biblioteca școlarului”, a
spus altul. Editura… Minerva.
– E cu război? s-a interesat
Corneluș.
– Nu, a zis Șerban. E cu niște
situații… de viață și se petrece mai demult.
Situații… de viață? Se petrece
mai demult? Ce dracu’ mai insemna și asta? Ne-am uitat unii la
alții și am ridicat din umeri, iar din clipa aceea am știut că Lulu
nu va trece nici măcar de prima pagină.
Lulu era printre ultimii din
clasă, abia se tiriia la invățătură. O dată fusese cit pe-aci să
rămină repetent, dar s-a duc cumnatu-său, pilotul, la școală, cu o
bucată de mistreț și niște iepuri morți și a rezolvat, da’ a zis că
a doua oară, dacă se mai intimplă, i-ar trebui un elefant sau o
panteră ca să indrepte lucrurile, că profesorii erau foarte
supărați pe Lulu.
– Pune și tu mina pe carte, băi,
l-a indemnat el, c-o să rămii un prost și-o să ridă toți de
tine.
– Mă doare capul dacă citesc
prea mult, s-a scuzat Lulu.
– Atunci ia niște pastile să-ți
treacă. Du-te la doctor. Bagă-ți picioarle in apă
rece.
Lulu il diviniza pe cumatu-său
și se mindrea cu el. Nimeni in cartier nu mai avea o rudă care să
fie și pilot de curse, și vinător pe deasupra. Vinător-vinător, cu
pușcă adevărată! Ne-a arătat-o Lulu o dată in parcare și am
innebunit cu toții. Mooamă, cum era: cu două țevi babane, lungă și
grea, intr-un toc de piele groasă că abia puteai s-o ții in mină.
Ne-am jucat toată după-amiaza cu ea imitindu-l pe John Wayne,
Winettou și Old Shaterland. A fost meserie.
Numai că, după aceea, a luat
Lulu o bătaie tripă atit de la cumnatu-său, cit și de la maică-sa
și soră-sa, impreună, că două zile a stat ascuns in casă pină i-au
trecut vinătăile. Dar, ca și Vasilică, a meritat. L-am iubit enorm
pe Lulu că a adus pușca aia. Știa că va lua bătaie, insă nu i-a
păsat. Un erou de erou Lulu!
Chestia e că evenimentul al
doilea, cea de-a doua intimplare care a zguduit cartierul, l-a
prins pe Lulu tot in spital și nu a putut participa deloc la el.
Ce-a aflat a fost din ce i-am povestit noi. Și iar blocul nostru a
spart gura tirgului.
Păi, spuneți și voi: după ce-ți
intră un avion in bucătărie, mai vine și un terorist, exact in
același loc, să pună o bombă? Nu-i tare? Nu-i foarte tare?
Ba e.
Din gloria accidentului aviatic
blocul nostru putea trăi ani de zile. Dar, ca să ți se spună
“blocul blestemat”, mai trebuia să muncești. Nu-i așa
ușor.
Blocul nostru a muncit. Și, la
nici o săptămină de la accident, s-a mai intimplat ceva. ceva
zguduitor, dacă ințelegeți ce vreau să spun…
Trecuseră doar citeva zile de la
ciocnirea celor două planoare, dar spatele blocului, locul
propriu-zis unde s-a petrecut dezastrul, arăta mai bine ca-nainte.
Toate ferestrele sparte fuseseră schimbate sau inlocuite, o echipă
de pompieri ștersese zgirieturile de pe ziduri și curățase zona,
iar alții, v-am zis, plantaseră flori.
Mai veneau oameni să se zgiiască
la blos, insă nu vedeau nimic. Se zvonea chiar că Primăria va
zugrăvi tot exteriorul, ceea ce-i făcea pe unii din vecini să fie
foarte invidioși. Aproape le părea rău că accidentul s-a petrecut
aici și nu la ei. Ăia de la Zet, cel puțin, mureau de
ciudă.
Tovarășul Prim Secretar vorbise
cu noi de la egal la egal, plus că se așezase intins pe spate sub
ochii noștri! Vasilică primise o diplomă. Bandajele albe de care
eram foarte mindri dovedeau limpede că sintem vedetele cartierului.
Trăiam clipe de glorie. Toți ne mingiiau pe creștet, voiau amănunte
și se minunau că mai sintem in viață. Am vrut să se fi scris ceva
și in ziare, dar din păcate nu a apărut nimic. Parcă accidentul
nici n-ar fi avut loc.
In schimb, Vasilică stătea de
vreo două zile numai in casă și scria. Ne anunțase, de sus, că e pe
jumătate scriitor, fiindcă insuși tovarășul Prim Secretar promisese
că il va ajuta cu publicarea.
Noi – parte din cauza rănilor,
parte din cauza celebrității – nu ne mai jucam aproape deloc. Toată
ziua povesteam ce s-a intimplat pină ne durea gura. Dădeam, cit ii
ziulica de lungă, interviuri peste interviuri curioșilor și ne
simțeam foarte importanți.
Singurul nemulțumit era Puiu
care avea ce avea cu Vasilică.
– Scrie dobitocul, bombănea el
cind nu-l vedea pe-afară. Stă inchis in casă și scrie ca bou’! Te
pomenești că ăsta chiar scoate o carte și nici nu se mai
sinucide.
– Foarte bine, zicea Nelu, să
scrie. Oricum, o să-i iasă un căcat.
– Un căcat pe băț, completa
Claudiu.
– Da, da’ oare ce scrie? se
intreba Corneluș.
– Versuri, n-ai auzit? răspundea
Zoli. Versuri de George Coșbuc!
– Nu, băi, zicea Corneluș. Că
Coșbuc nu-i place.
– Atunci scrie versuri de el și
gata!
– Versuri de Vasilică de la doi!
a zis Luci și am ris cu toții.
– O, țara mea, cu mufa
vineție… a inceput Puiu.
– … eu te ador ca un milog, a
continuat Nelu.
– … din vremuri de război și
vitejie… s-a trezit că recită și Luci.
Iar la ultimul vers am avut
probleme. Toți se gindeau și nimeni nu găsise o replică pentru
“milog”.
– Ce rimează cu milog, băi?
intrebă Puiu.
– Tractor! se repezi
Corneluș.
– Nț, făcu Puiu. E cu o-r și
trebuie o-g.
– Păi, nu există cuvinte care să
se termine in o-g…
– Sint, băi, trebuie să fie, se
indirji Nelu. Ah, băga-mi-aș, dacă era Silvia ori Mariana aici, o
rezolvam…
O-g, o-g, o-g, ziceam noi pe
diverse tonuri, căitindu-ne inspirație. Deodată, Puiu
răcni:
– Olog! Milog-olog!
Da, așa era, se potrivea.
Și-atunci am inceput:
– Din vremuri de război și
vitejie, mă-ntorc acum ca un milog! zise Nelu.
– Nu, stați așa, am una și mai
tare, zise Claudiu: din vremuri de război și vitejie… am luat
una-n coaie și am rămas olog!
Ha-ha, era bună asta! Dar
concursul se incingea.
– Din vremuri de război și
vitejie… zise Luci, pierdut-am un picior și am rămas
olog!
Ne-am simțit, dintr-odată,
foarte bucuroși. Ei, drăcia dracului, da’ nu era chiar așa de greu
să faci versuri. Nouă ne ieșiseră o grămadă, ba mai aveam și
variante. Și nici nu ne luase cine știe ce timp! Vasilică putea să
mai stea o tură: dacă voiam, și noi eram poeți. Doar că nu ne
interesa.
– Băi, se ingrijoră Puiu. Cum e
toată, de la inceput… că am uita primul vers…
– Păi, tu l-ai zis, ii aduse
aminte Nelu.
– Da, eu l-am zis, da’ nu-l mai
țin minte…
Aproape intrasem in panică:
pierdusem creația. Pină la urmă, Ovidiu, care nu participase la
concurs, a rostit-o cap-coadă.
O, țara mea cu mufa
vineție,
Eu te ador ca un
milog,
Din vremuri de război și
vitejie,
Iar ultimul vers a fost declarat
ciștigător cel compus de Claudiu:
Am luat una-n coaie și am
rămas olog.
Uraaa! Eram poeți! Compuneam
poezii ca pe nimic, țac-pac. Să ne pupe-n cur Vasilică. Il băteam
măr la creație cit ai zice pește. Zoli s-a dus la el,
șontic-șontic, și a scris-o frumos pe hirtie, apoi tot el i-a dat
și titlul. A intitulat-o – iar noi am fost de acord -, “Țara
mea”.
Era o poezie numai bună de
strigat după Ion Ceaușescu, insă iți trebuia ceva curaj ca s-o
faci.
Ion Ceaușescu se număra printre
dușmanii noștri declarați. Aștia de la Zet, in frunte cu Iancu, ne
călcau frecvent teritoriul, apărați de diverși tilhari, mai mari
decit noi. Unul din ei, o namilă incruntată și plin de tatuaje, era
Ion Ceaușescu. Toți borfașii din cartier aveau diverse porecle:
Tache sau Tăcănel, Tuță Boxerul, Gelu Boancă, Cioclea și așa mai
departe, numai lui Ion Ceaușescu i se spunea pe numele complet: Ion
Ceaușescu. Tipu’ stătuse la clasa de corecție, făcuse și vreo doi
ani de pușcărie și umbla mereu, fie iarnă, fie vară, cu o umbrelă.
In toiul zilelor cele mai toride, noaptea tirziu, dimineața – nu-l
vedeai fără umbrelă și ne spunsese careva de ce: umbrela putea fi
folosită ca o armă. Cu virful impungi, iar cu minerul tragi,
explica Ion Ceaușescu. Plus că poți lovi direct cu ea. Iar Miliția
n-are ce să-ți spună: e o umbrelă, domnule, zici. E umbrela mea.
Dacă plouă? Nu vreau să mă ud. Nu-mi place să mă ud, explica,
șiret, Ion Ceaușescu. Era o umbrelă bătrinească, solidă, lungă și
grea ca o bită. Dacă incercai s-o desfaci, nici n-ai fi avut cum:
mecanismul se stricase și avea o groază de spițe rupte, in urma
diverselor cafteli. Nu pleca nicăieri Ion Ceaușescu fără umbrela
aia.
Copiii țipau după el cind il
vedeau beat, umblind pe mai multe cărări: Ceaușescu P.C.R!,
Ceaușescu P.C.R!, Ceaușescu P.C.R!, iar tipu’ incerca să-i prindă,
insă după cițiva pași impleticiți, pica in bot. Strigam după el
Ceaușescu P.C.R! ori cind era foarte beat, ori cind ne asiguram că
intre noi e o distanță confortabilă și n-ar fi reușit să ne-ajungă
nici dacă lua taxiul.
Va urma