Cei din jurul Primului Secretar
dau să chicotească, dar Primul Secretar e serios și tentativa
moare.
– Foarte frumos, spune Primul
Secretar. O intenție nobilă. E un gest măreț… și unic, la care
fiecare avem dreptul măcar să gindim…
– Dar eu nu vreau să mă sinucid,
revine Vasilică. Eu vreau să trăiesc și să devin poet. Cel mai mare
poet!
Milițienii continuă să țină
mulțimea departe. O Salvare a luat cadavrele planoriștilor. A mai
sosit incă un Aro albastru. Securiștii scormonesc prin iarbă și
adună probe. Cițiva militari incearcă să dea jos restul planoarelor
impreună cu o trupă de pompieri. Sint citeva scări, iar unii, in
apartamentul doamnei Piuaru, imping de-acolo.
– Mult succes, ii urează Primul
Secretar lui Vasilică. Și, mai departe, cum a fost?
– Mai departe a venit
Zbarnea…
– Cine-i Zbarnea?
– Un băiat din
bloc.
– E aici?
– Nu. A plecat.
– Inainte ca planoarele să se
ciocnească?
– Inainte.
– Bun. Deci nu ne trebuie
Zbarnea. Și de ce te-a lovit? Fiindcă te-a lovit, ințeleg,
nu?
– Păi… fratele lui Zbarnea…
a murit…
– Aha! De ce? Cind s-a intimplat
asta?
– Mai demult… A inghițit din
greșeală niște medicamente de-ale lui taică-său… A crezut că-s
bomboane… și…
– A murit.
– Da.
– Dumnezeu să-l ierte. Ciți ani
avea?
Vasilică se uită in jur, cerind
ajutor.
– Trei ani, sare Puiu. Doi ani
jumate… cam așa…
– Groaznic, spune Primul
Secretar. O tragedie… oribilă…
Primul Secretar iși indreaptă
spatele. Acum noi ne uităm de jos in sus la el. Bărbatul se
gindește.
– Zbarnea ăsta te-a auzit cind
vorbeai despre sinucidere?
Vasilică lasă capul in
jos.
– Cred că da…
– Și probabil s-a supărat așa in
el… și ți-a tras un cap in gură…
– Da, spune
Vasilică.
Primul Secretar
oftează.
– Il cam meritai, Vasilică. Tu
ce spui?
In clipa aceea l-am iubit foarte
mult pe Primul Secretar. Pină și el ne dăduse dreptate! Și era
Primul Secretar al județului, toți stăteau drepți in fața lui!
Deștept om, Primul Secretar!
Vasilică ridică din
umeri.
– Bun. Să trecem, spune Primul
Secretar. N-am să insist, dar nu-i frumos ce-ai făcut… Și, mai
departe?
– Mai departe a inceput să-mi
curgă singe din nas și Lulu a zis să mă intind…
– Lulu e aici?
– Nu. L-a luat mama
lui.
– Trecem și peste Lulu.
Zi!
– M-am intins pe
spate…
– Unde?
Vasilică arată cu
mina.
– Acolo.
Primul Secretar se uită
semnificativ la cei din jur. Grasul dă să intervină.
– Tovarășe Prim Secretar, vă
asigur că…
– Georgescule! miriie Primul
Secretar și grasul se oprește.
– Hai, Vasilică, spune Primul
Secretar, arată-mi exact…
Vasilică se pune in
mișcare.
– Și voi, spune Primul Secretar,
haideți și voi… Erați și voi acolo, nu?
– Da, spune Puiu, cam supărat că
nu e in centrul atenției.
Ne mutăm cu grupul la locul
faptei. Simțim că sintem deja vedetele cartierului. Mamă, ce-or să
ne mai invidieze toți! Ce intimplare fantastică! Vorbeam cu Primul
Secretar și el se purta cu noi ca un tătic! Trebuie că era un om
bun Primul Secretar, nu degeaba se numea el Prim Secretar! Probabil
că erau foarte mulți secretari, da’ să fii primu’ e ceva! Si
Gabriela Mandache era prima, atit la invățătură, cit și la mărimea
sutienului… Si avea un sutien, mamă-mamă, iți incăpea capu’-n el!
Ce sutien avea Gabriela Mandache…
Vasilică se intinde la pămint,
cu amindouă miinile in sus.
– Așa stăteai, cu miinile in
sus? intreabă Primul Secretar.
– Da.
– De ce?
– Lulu mi-a zis. Zicea că dacă
le țin pe amindouă ridicate, imi trece mai repede.
Primul Secretar se uită la
poziția lui Vasilică, apoi la cer, apoi face un lucru nemaivăzut:
se intinde și el pe iarbă, alături de Vasilică!
Toată lumea a rămas paf. Grasu’,
cel puțin, era să-si inghită arătătorul. Numai fumătorul de Kent
zimbea ușor, mijindu-și ochii.
– Hai, spune Primul Secretar
către noi, arătați-mi exact cum stăteați voi…
– Păi… nu sintem toți, spune
Puiu.
– Atiția cit sinteți… Unde
stătea fiecare?
Ne-am găsit cu greu locurile,
dar pină la urmă am incropit ceva. Vasilică stătea pe spate, cu
amindouă miinile in sus. Primul Secretar stătea alături, cu
amindouă miinile sub cap. Părea foarte relaxat.
– Se vede foarte bine cerul de
aici, Georgescule, zice el. Se vede perfect. E un unghi foarte
bun…
– Tovarășe Prim Secretar, incepe
Georgescu, in mod sigur am fi ajuns și noi la…
– In această poziție,
Georgescule?
Grasul holbă ochii.
– Ia intinde-te și tu puțin
lingă mine, Georgescule, spune Primul Secretar, te văd obosit…
Uite: ai transpirat… ți-e cald… Puțină relaxare nu ți-ar
strica…
– Tovarășe Prim Secretar, se
bilbii grasul, chiar vreți să iau loc alături… de
dumneavoastră…?
– Ei, Georgescule, mergi prea
departe… Intinde-te lingă băiatul ăsta, lingă Vasilică,
nu?
Grasul se lasă intii pe
genunchi, apoi pe spate, apoi pe o parte, apoi se răsucește greoi,
cu fața in sus. Poziția, se vede, nu-i convine. Gifiie de efort și
urechile i se inroșesc. Fumătorul de Kent, singurul din grup, pare
amuzat. Iși aprinde o țigară și scrumează ușor, pe lingă
gras.
– Cum se vede,
Georgescule?
– Bine, tovarășe Prim
Secretar.
– Te relaxezi?
– Da, tovarășe Prim
Secretar.
– Ei, nu e bine să te relaxezi,
Georgescule, prea tare, că după aia ți se inmoaie spiritul
autocritic… și fără spirit autocritic… tare… nici un
bărbat nu valorează doi bani…
Fusese o glumă, probabil,
fiindcă fumătorul de Kent a ris. Ceilalți n-au
indrăznit.
– Și, deci, Vasilică, exact așa
stăteai cind s-au ciocnit planoarele…
– Da, zise
Vasilică.
– Și cum s-au ciocnit…
planoarele…?
Iar Vasilică a spus. Apoi
milițienii, militarii și pompierii au făcut curat la locul
accidentului și au plecat. Pină seara, in afara geamurilor sparte
și a scrijeliturilor de pe bloc, nu se mai cunoștea nimic. Totul
dispăruse. Pompierii au spălat cu furtunul pină și iarba. A doua zi
ne-am trezit cu unii pe-acolo care plantau flori. Au adus un camion
de flori. Vreo citeva ore bune au muncit, insă la urmă locul arăta
foarte frumos. Mai veneau destui să se uite și să comenteze, dar nu
găseau nimic. Căscau ochii la bloc, se uitau după aia la flori,
apoi plecau. Tot Primul Secretar a inlocuit și ferestrele sparte,
iar doamnei Piuaru i-a dat bani să-și ia altă mobilă. A fost
fericită doamna Piuaru: mobila distrusă rămăsese de la răposatul
domn Piuaru și era vai de capul ei. Asta nouă strălucea și era
direct din fabrică. Madam Piuaru spunea că e de export și că
mobilă ca a ei nu mai are nimeni in oraș. Mare băftoasă madam
Piuaru! Ce noroc a căzut peste ea… din cer. Curat noroc. Și madam
Piuaru recunoștea asta.
Veneau vecinii in pelerinaj la
ea ca la biserică. Se așezau pe fotolii, pipăiau materialul și
exclamau: da, domnule, calitate! E mobilă-mobilă! Foarte fericită a
fost madam Piuaru după intimplarea aceea. Cred că era cea mai
fericită din cartier. Pe bune!
Altă anchetă si alte cercetări
n-au mai avut loc. S-au ciocnit ăia cap in cap ca timpiții și gata.
I-au inmormintat pe amindoi la cimitir, unul lingă altul, și in loc
de cruce aveau ceva ca o bucată de elice infiptă in pămint, pe care
erau scrise frumos numele: Panțiru Gheorghe și Mardare Constantin.
Gigi și Costel le spuneam noi cind treceam pe-acolo, fiindcă
scurtam drumul spre Ciric. Așa intrebam: o luăm pe la Gigi și
Costel sau o tăiem drept? Asta cind mergeam prin cimitir, că prin
pădure era o singură potecă. Bine, puteai s-o iei și pe partea
stingă și pe partea dreaptă, dar nu prea ne-ncurcam noi cu finețuri
dintr-astea… Cind ne duceam, mergeam pe stinga, iar cind ne
intorceam, veneam pe partea draptă a locului, fiindcă in drumul
nostru dădeam peste un izvor și după atitea ore de scăldat, plajă
și pescuit ne era o sete, mamă-mamă!
Vasilică a primit din partea
tovarășului Prim Secretar o diplomă patriotică. Scria acolo că e
pentru merite deosebite și pentru că a dat dovadă de “inalt spirit
civic”! Ne-am scuipat in sin cind am citit diploma. Atunci am auzit
prima oară de cuvintele “inalt spirit civic” și ne tot dădeam cu
presupusul ce-o fi insemnind, că doar Vasilică n-a făcut decit să
stea intins pe spate fiindcă-i curgea singe din nas!? Chiar ne
gindeam: băi, fără Zbarnea, mai pupa Vasilică un căcat diplomă
patriotică și drept ar fi fost s-o facă jumate-jumate cu Zbarnea,
că doar el l-a lovit. Dacă nu-i trăgea Zbarnea capu-n gură, nu
devenea Vasilică faimos in cartier și nici nu primea vreo diplomă
pentru “inalt spirit civic”, dar Vasilică spunea că e meritul lui
intreg și că dacă n-ar fi fost ideea cu sinuciderea, nu s-ar fi
intimplat nimic.
– Da, sigur, spune Puiu, că ăia
care-au mierlit-o au mierlit-o tot din cauza ta! S-au ințeles ei
așa intre ei, te-au auzit din cer cum mincai rahat!
– Băi, Puiu, spune Vasilică,
degeaba latri, că sint celebru. Ar trebui deja să-mi cereți
autografe. Iar poet tot voi deveni, o să vedeți voi!
Puiu se enerva.
– Băi, puță, băi, iți trag una
peste mutră de rămii fără dinți! Nu “latră” nimeni, da’ n-ai făcut
nimic. Lulu… Zoli… Ovidiu… Luci… Claudiu umblă-n bandaje,
iar tu n-ai nici o zgirietură! Noi măcar am fost răniți… am pățit
ceva… dar tu? Tu ai stat pe spate și atit!
– Am fost principalul martor,
băi, Puiu, plus c-am dat și dovadă de “inalt spirit
civic”!
– Căca-m-aș in el de spirit
civic! urlă Puiu. Repeți ca papagalul ce scrie pe diploma aia a ta
de doi lei, da’ pun pariu că nu știi ce-nseamnă! Hai, zi, dacă ești
așa de deștept: ce-nseamnă… prostia aia?
– Pui pariu că știu? intreabă
Vasilică.
– Pe ce? intreabă și Puiu
repede.
– Pe ce vrei tu.
– Hai trei “castane” și două
bobirnace. Ba nu, urcă Puiu miza: pe zece “castane” și zece
bobirnace.
Aoleu, mamă! “Castanele” erau
niște lovituri in cap, cu pumnul strins, prin răsucire. “Castanele”
puteau fi de două feluri: cu atingere și fără atingere. Cele “fără
atingere”, cind pumnul venea pieziș, iar lovitura se aplica pe
capul pedepsitului cu toate cele patru degete strinse, erau cele
mai dureroase.
– Cu atingere? intreabă
Corneluș, excitat.
– Fără atingere, zice
Puiu.
Ooo, dar se ingroașă gluma! După
o singură castană fără atingere simțeai că-ți pocnește țeasta,
darmite după zece!
– Bobirnace in nas sau in
frunte? se interesă iarăși Corneluș.
– In nas, zice Puiu
hotărit.
Un bobirnac-două, mai erau cum
mai erau, dar de la trei incolo iți dădeau lacrimile de durere și
nasul iți răminea roșu pină seara.
Miza pariului ne-a copleșit.
Niciodată, nimeni nu plusase atit. Sigur rămineai schilodit citeva
zile dacă pierdeai.
Am făcut cerc in jurul celor doi
ca la box. Puiu avea maxilarele strinse și limba deja ieșită
printre dinți. Se vedea că e infuriat bine. Vasilică, in schimb,
zimbea și părea foarte stăpin pe el.
– Bă… zise Nelu, eu zic să vă
potoliți. Hai s-o facem pe flotări sau pe
genoflexiuni.
– Nu, zise Puiu. Pe castane și
bobirnace. Să-l doară și pe el. Să vadă cum e!
– Dar dacă știe? intrebă
Nelu.
– Nu știe, băi, doar se laudă.
Dă din gură așa… Face pe grozavul, da’ habar n-are.
– Vasilică… știe multe
cuvinte… spune Nelu cu prudență. Poate s-a interesat ce
inseamnă… poate i-a spus cineva…
– L-am intrebat eu pe taică-miu
și habar n-avea! ripostă Puiu. A zis că-și bagă picioarele-n ei de
comuniști și să-mi iasă din cap chestiile astea! Păi, dacă
taică-miu, care e taică-miu, nu știa, de unde să știe el? Joacă la
cacealma, crezind c-o să-i meargă…
– Ba știu, spuse
Vasilică.
– Știi pe dracu’! Ia zi, dacă
știi, ce-nseamnă?
– Băi! striga Zoli care, deși
rănit, nu uita să fie mereu arbitru: n-ați bătut
palma!
Așa era. Nu bătuseră palma.
Orice rămășag, ca să fie valabil, trebuie parafat printr-o
stringere a miinilor. Cineva “tăia” legătura și insemna că
rămășagul a fost semnat. Fără să se bată palma, nici un pariu nu
stătea in picioare.
Va urma