Milițienii il opreau des pe Ion
Ceaușescu, fie că se imbăta și făcea scandal, fie că se bătea cu
unii, fie că-l vedeau noaptea umblind ca strigoiul cu umbrela aceea
sinistră după el și, la somația: Buletinul!, de fiecare dată Ion
Ceaușescu trăia adevărate orgasme. Băga mina ușurel in buzunarul de
la spate al pantalonilor și scotea grijuliu actul, depunindu-l ca
pe-o floare in palmele organelor. Milițienii deschideau buletinul
și ăia care nu-l cunoșteau ințepeneau: Ceaușescu… Ion…
silabiseau ei cu voci deodată tremurinde și imediat atacau: Nu vă
supărați…, ori fiți amabil…, ori dacă nu vă deranjează
intrebarea (deveneau foarte politicoși milițienii cind ii citeau
buletinul lui Ion Ceaușescu):… aveți vreo legătură cuuu…?, iar
aici ridicau ochii in sus, făceau un semn cu mina in spate, ori
luau un aer solemn. Puțini indrăzneau să spună direct: cu…
Tovarășul…? sau cu… Familia?… Cei mai mulți doar sugerau
intrebarea prin fluturări elocvente de sprincene ori dregeri ale
glasului, ca și cum s-ar fi inecat sau le-ar fi rămas ceva in
git.
Iar Ion Ceaușescu, șmecher, că
de prost nu era prost, răspundea tot cu o intrebare: Are vreo
importanță? A, nu, ziceau milițienii, vai, dar se poate?, intrebam
și noi așa… Atunci Ion Ceaușescu iși lua un aer demn și zicea
apăsat: dacă am greșit, procedați după cum vă dictează conștiița și
legile țării! Aici, toți milițienii care nu-l cunoșteau incă ii
inapoiau grăbiți buletinul, il indemnau ca data viitoare să fie mai
atent și dispăreau, topindu-se aidoma unor fantome albastre in
ceață.
Unul singur, povestea Ion
Ceaușescu, a fost cel mai pizdos. A luat buletinul, s-a uitat la el
fără să clipească des, apoi a intrebat răgușit, pe un ton jos: Ai
vreo legătură cu…? Nici el nu a dus pină la capăt intrebarea, dar
ceva din intonație, privirea fixă, plus faptul că i s-a adresat la
“pertu” l-au făcut pe Ion Ceaușescu să devină atent. A răspuns
sincer: Nu, iar milițianul i-a mărturisit: Dacă spuneai da, te
băteam pină te căcai pe tine, fiindcă știam că minți. Așa, ai
scăpat. Marș acasă și să nu te mai prind data viitoare, că te bat,
să moară mama, dublu…
Cariera de bătăuș a lui Ion
Ceaușescu a debutat timpuriu, din clasa intii, cind, la școală,
auzind cum il cheamă, copiii au inceput să strige pițigăiat, in
cor, cu glasuri subțirele, bătind totdodată din palme: Ceaușescu
P.C.R!, Ceaușescu P.C.R!, Ceaușescu P.C.R!, iar băiatul a caftit
vreo cițiva incă din prima zi. Părinții au venit cu odraslele
zgiriate de mină la ușa lui Ceaușescu Gheorghe, seniorul,
plingindu-se. De ce, bă?, l-a intrebat scurt tatăl. Pentru că, a
spus fiul. Ei, atunci i-ai bătut cu folos, a zis tatăl. Așa să faci
totdeauna dacă se mai intimplă. Si Ion Ceaușescu i-a ascultat
sfatul.
Lui voiam noi să-i dedicăm
poezia colectivă intitulată “Țara mea”, dar nu eram siguri că va
aprecia intenția și nici frumusețea artistică a versurilor. Trebuia
să organizăm recitarea, să fim mai mulți, destul de imprăștiați,
unul să strige un vers, altul un vers, apoi s-o ștergem, in
direcții diferite, cu riscuri apreciabile… așa c-am lăsat-o
baltă. Părea cam greu de pus la punct toată chestia, iar Lulu,
coordonatorul nostru șef, lipsea din motive obiective, fiind rănit,
și zăcea pe un pat de spital.
Lulu, după cum vă spuneam, n-a
participat la cea de-a doua intimplare a săptăminii. Nici unul
dintre noi n-a luat parte, din fericire, fiindcă de data asta sigur
o mierleam.
Evenimentul s-a petrecut pe la
cinci după-amiaza, in singura zi din lună cind a plouat. Nu prea
mult, dar orișicit. Ploua puțin, stătea, apărea soarele. Iarăși
ploua puțin, iarăși stătea, iarăși apărea soarele. De pe la
doisprezece, soarele n-a mai apărut, iar ploaia n-a
stat.
In sfirșit! După atitea zile
aproape ucigașe, ploua. Ce nu ne convenea nouă era că ploua
simbăta, cind, indiferenți la soare ori la arșiță, trăgeam cele mai
tari meciuri din parcare. Pe motiv de accident aviatic, mulți
dintre noi umblau in bandaje, Lulu lipsea, frații Matran n-ar fi
ieșit cu mingea… da’ ceva-ceva tot reușeam noi să fi
făcut.
In fine.
Deci, ploua. Deci, stăteam in
casă. Deci, ne plictiseam.
Bărbații, prin balcoane, doar in
maiou și pantaloni scurți, fumau, bucurindu-se de aerul răcorit.
Alții jucau table. Alții dormeau. Femeile făceau ce fac
femeile.
Deodată s-a auzit o bubuitură
năprasnică. Cei care fumau au scăpat țigara din mină. Cei care
jucau table au tresărit, răsturnind piesele. Cei care dormeau s-au
trezit speriați. Femeile s-au oprit din treburile lor și, de
surpriză, au uitat că trebuie să țipe. Noi, participanții la
accident, am avut un groaznic sentiment de “deja-vu”. Iar?, ne
intrebam. Se intimplă iar? Ce mama dracului, piloții ăștia n-au și
ei un alt loc unde să se prăbușească? Numai aici, mereu? Li s-a pus
pata pe blocul nostru?
Dar explozia parcă nu venea din
cer, ci de dedesubt. Am avut cu toții senzația că sintem călare și
că animalul vrea să ne arunce din șa. Blocul a săltat din temelii
pentru o secundă, apoi a revenit la normal și ne-am dat seama:
pericolul era sau fusese sub noi.
Imediat, unii au inceput să urle
de spaimă și s-au auzit tropăituri pe scări. Am rupt-o și noi la
fugă crezind că e vreun cutremur, ceva, sau că a explodat o
conductă de gaze.
Aici era s-o nimerim. Nu o
conductă de gaze explodase, ci o butelie. La subsolul imobilului.
Si făcuse praf in jur. Praf și pulbere, vreau să zic.
Blocul nostru era alimentat cu
gaze. Nimeni nu avea butelie. Totuși, la subsol, in niște cămăruțe
sinistre, se aciuaseră unii, vai de mama lor. Administratorul cel
nou (că moș Anton murise), om bun la suflet, știa de ei și-i
ingăduia să stea acolo, deși n-aveau, săracii, nici de unele.
Locuiau la subsol, fără electricitate și apă, iar de lumină se
bucurau atita vreme cit era soare afară, care pătrundea prin niște
ferestre zăbrelite, fără geamuri, ca de pușcărie.
Lor li se intimplase
nenorocirea. Oamenii ii mai ajutau: care cu o haină, care cu o
cratiță, care cu apă și aveau grijă să nu moară complet de
foame.
Au murit, insă, de explozie. La
un aragaz cu două ochiuri preparau și ei ceva, cu o improvizație de
butelie, butelia la un moment dat a explodat și dracii i-a luat.
I-au adunat pe bucăți, firmitură cu firmitură, de pe unde i-au
găsit.
Noi am ajuns cind scările de la
subsol erau deja ticsite de oameni agitați care strigau: Loc, loc,
faceți loc să treacă! Si am văzut: din catacombele subsolului
ieșeau doi oameni. Mergeau pe picioarele lor și erau goi pușcă.
Părul le era ars complet și li se strinsese ghem pe lingă cap in
șuvițe carbonizate. Aveau pielea maro-verzuie, plesnită in mai
multe locuri, ca și cum s-ar fi ingrășat brusc, apoi ar fi slăbit,
la fel de brusc, iar pielea, foarte solicitată, nu a rezistat. Cele
mai mari tăieturi erau pe spate și pe umeri. Năuci și dezorientați,
nici măcar nu țipau. O femeie a aruncat pe ei două cearșafuri, fără
ca vreunul să protesteze ori să mulțumească. De șoc (sau pentru că
aveau buzele prea arse) nu scoteau nici un sunet. Pășeau prin
culoarul de oameni ca două fantome timide, iar cind au ajuns afară,
unul a căzut in genunchi. Atunci am văzut că și tălpile erau
groaznic de arse și că aproape pășiseră pe oasele de la picioare.
Un om s-a repezit să-l ridice, dar altul a țipat: Nu pune mina! NU
PUNE MINA! Lasă-l așa, că e ars, boule, și-i smulgi pielea! Arsul a
rămas in genunchi citeva secunde, legănindu-se ușor inainte-inapoi,
pe urmă s-a prăbușit direct in cap. Nu-l puteți lăsa așa, striga o
femeie, zguduită de imagine. FACEȚI CEVA! FACEȚI CEVA, OAMENI BUNI!
Cucoană, sint arși, explica unu’: ii omori dacă pui mina pe
ei!
Ala rămas in picioare se plimba
de colo-colo prin mulțime cu cearșaful atirnindu-i pe umeri. Pinza
i se lipise deja de spate, acolo unde avea tăieturile acelea, și se
murdărise. Oamenii se fereau din calea lui, dar il studiau cu
lăcomie. Părul, mai ales, ii fascina. Unu’ a pus degetul pe capul
arsului plimbător și o șuviță carbonizată s-a desprins ca o frunză.
Altcineva a injurat și i-a tras una curiosului peste gură, cu dosul
palmei. Curiosul a inceput să urle fiindcă ghiulul tipului ii
spărsese buza. Nu mai ploua cu găleata, dar continua să picure
moale. De la atiția oameni, pe jos se făcuse o mocirlă ca-n codru.
A venit o Salvare jerpelită și arsul prăvălit a fost ridicat de sub
brațe de către brancardieri și urcat in mașină. Celălalt s-a urcat
singur, fără nici un ajutor, deși nu părea să știe pe ce lume se
află. La subsol n-am putut intra. Cică erau bucăți din ceilalți
peste tot. Trei au murit pe loc. Ceilalți doi, arșii de-afară, cică
se aflau in altă incăpere, dormind. S-au trezit direct in iad,
orbiți de explozie și flăcări, fără să-și dea seama ce se-ntimplă.
Probabil n-au ințeles nici după aceea. Să dormi, iar cind te
trezești nimic din ceea ce știi să nu mai fie ar innebuni orice om
intreg la cap. Dar ca nici tu să nu mai fii cum te știai e horror.
Pe bune.
Lulu spunea să-i cunoștea pe ăia
de la subsol și că le-a dus și el, de mai multe ori, mincare.
Uneori veneau să ceară apă și mama lui Lulu ii lăsa.
Al doilea accident ne-a
retrogradat penibil. Am ieșit din topul preferințelor publicului.
Dacă după primul căpătaseram o celebritate groaznică și eram vedeta
vedetelor, la al doilea s-au schimbat lucrurile. Blocul nostru,
blocul cel mai bloc din cartier, de pe locul intii, a căzut pe
ultimul și puțin i-a trebuit să nu fie eliminat din prima ligă.
Oamenii aproape ocoleau perimetrul lui și se uitau la el chioriș.
Ni s-a spus “blocul blestemat” și așa i-a rămas numele. Pină și
noi, după o vreme, ne rușinam că stăm acolo. Cind eram intrebați,
din intimplare, unde locuiam, spuneam cu jumătate de gură: la
blocul acela… știți… fără să mai precizăm care, dar oamenii
ințelegeau imediat și-și făceau cruce, minunindu-se: Acolo? Vai de
mine și de mine! In “blocul blestemat”? Da, ziceam noi furioși că
trebuie să fim atit de jenați. Si nu vă e frică? Nu, ziceam noi,
ne-am obișnuit. N-aș sta acolo nici să fiu plătit!, ziceau ei.
Ridicam din umeri a ințelegere. Noi stăteam acolo gratis, ba
părinții noștri chiar scoteau bani din buzunat pentru intreținere,
lumină, curent și celelalte.
Greșeala a fost, gindeam noi, că
accidentele s-au petrecut prea aproape, ca timp, unul de celălalt.
Iar explozia buteliei putea să aibă loc in altă parte. Să fi fost
după noi, am fi donat explozia buteliei altui bloc mai sfrijit, mai
banal, mai puțin celebru in cartier, să se bucure și el săracu’ de
puțină glorie. Așa, a fost un exces. Ne-am lăcomit. Ne-am intins
mai mult decit era plapuma și comunitatea, opinia publică a
reacționat. V-ați luat-o in cap, băi, cred că și-au zis ei. Vreți
să fiți cei mai tari din parcare. Nu jucați cinstit. Nu-i lăsați și
pe alții să ajungă in față. Asta e lipsă de fair-play. Iar
arbitrul, care-o fi fost el, a fluierat: Penalty! Lovitura s-a
executat, am luat gol și-am pierdut meciul. După aia, nu ni s-a mai
acordat șansa revanșei. Am rămas umiliți, depunctați și dezonorați
pe vecie.
Nasol.
Din staruri de cinema am devenit
cerșetori la colțul străzii. C-așa-i in tenis, după cum spunea
Caragiu intr-un cuplet senzațional.
Am vrut prea mult sau cineva,
acolo sus, a greșit butoanele. Ori a fost neatent. Dar noi eram
doar niște puști și credeam că viața de-abia de-acum incolo va
incepe. Că ne așteaptă aventuri teribile in viitor și cariere
strălucite. Nu știam că tot ce-a fost mai important in existențele
noastre deja s-a consumat ori se va consuma in vara aceea. Credeam
că va fi o continuare. Că vom juca și in partea a doua. Sau a
treia. Dar n-a fost așa. Am avut parte de un singur rol principal
intr-un film de succes, apoi am intrat in anonimat. Nimeni nu ne-a
mai oferit vreun rol, fie și de dus tava intr-o secvență
periferică. Am ieșit din liste. Nici unul n-a luat Oscar-ul. Ba mai
trist: Lulu a murit de tuberculoză la 31 de ani. N-a prins și el
măcar Revoluția, să vadă cum e fără Ceaușescu. Vasilică s-a sinucis
la 34 de ani. N-a scos nici o carte de versuri. Claudiu e in
pușcărie, pentru a treia oară. După Revoluție, cel puțin, a stat
mai mult după gratii decit afară. Zoli e homeless. N-are casă,
n-are familie, n-are serviciu, n-are nimic. Doarme pe sub poduri și
bea de stinge. Puiu e și el in pușcărie, pentru omor. S-a incăierat
cu unu’, i-a tras o bucată-n gură, ăla a căzut pe spate, s-a lovit
de caldarim și a murit. Puiu și Claudiu se află in aceeași
pușcărie. Chiar se văd uneori, insă Claudiu e numai pentru furt,
n-a dat la nimeni in cap. Nelu a divorțat de nevastă-sa, plătește
pensie alimentară celor doi copii, a stat pe la dezalcoolizare de
mai multe ori și locuiește impreună cu frate-său, celălalt
Vasilică, de la patru, după cum spuneam noi pentru a-i deosebi, tot
divorțat, in vechiul apartament al părinților din “blocul
blestemat”. Păstorel s-a intors și el in bloc după ce s-a despărțit
de nevastă-sa. Bea zilnic, dar mult mai cumpătat: două sute de
coniac, jap-jap, aproape din picioare, fără să fumeze, la măsuța
lui, suge apoi o cafea și gata. E ceas Păstorel. La șase fix iși
face apariția, la șase și jumătate deja e plecat. Niciodată mai
mult, niciodată mai puțin. Locuiește impreună cu Ileana, fosta fată
in casă a familiei Alajbegovici. Ea ii face de mincare, ea ii spală
și-i calcă. Iar lumea spune că mai fac ei și altele. Corneluș a
plecat din țară, după ce a stat mai mulți ani prin diverse spitale
psihiatrice. La fel, Conj, Iancu, Fănel, Carol de la scara A și
mulți alții. Ion Ceaușescu a murit. Frații Cioclea au dispărut
naiba știe unde. Gelu Boancă e om de afaceri. Singurul. Frumoasele
surori Acutunoaie au imbătrinit și arată ca dracu’. Umblă in rochii
ieftine, sint incercănate, au slujbe mizerabile și o groază de
copii, nu se-nțeleg cu soții. Și așa mai departe. Foarte
departe.
Insă atunci nu știam toate
acestea. Noi ne jucam. Eram niște puști bezmetici in vacanța de
vară, incă zburdind fericiți prin parcarea blocului.
Pe urmă, tot in vara aceea, s-a
sinucis Tudose, Burcă cel mic a murit călcat de-un autobuz, Cehan
Elena, care deja murise, a inviat, surorile Acutunoaie au devenit
femei, noi bărbați și așa mai departe.
A fost o vară foarte ciudată. Am
intrat intr-un fel in ea și am ieșit in alt fel cind s-a incheiat.
Nimeni dintre cei care mai sint nu poate uita vara aceea. Dacă
accidentul aviatic și, hai să zicem, explozia buteliei au fost
World Trade Center-ul nostru, restul n-are echivalent in istoria
cunoscută a omenirii. Despre toate acestea, dar și multe altele,
imediat după o scurtă pauză publicitară. Nu părăsiți micile
dumneavoastră ecrane. Revenim in citeva secunde. Andreea, ai
legătura.
Sfarsit (dar romanul continua)