Lucian Vasilescu, cu aerul lui de hippie relaxat și aristocratic – adică simplu și bonom (auto)ironic -, își adjudecă lejer eticheta de nouăzecist, spre deosebire de alți colegi de promoție, care au defectat la optzeciști – pe motive de gardă regală, probabil.
Aventura a început cu “Evenimentul zilei”, care avea un motto
din Salvador Dali: “Astăzi, când privesc ziarele pe dos, văd
lucruri divine, prinse într-o anume mișcare”. Jurnalismul văzut “pe
dos” naște poeme în general masive, intertextualizate, îmbibate cu
ironie, cinism și parabole ce dau impresia unui slalom continuu pe
granița dintre artă și viață.
Titlurile poemelor sunt rocambolești și șocante înspre absurd:
“După ce am băut aproape un litru de vodcă,/ M-am dus și am scris o
femeie în Gara de Nord/ APOI EA A FĂCUT SEX ORAL CU CONTELE
ARLANOFF”. Referințele continue la texte și poeme clasicizate sunt
împinse spre abracadabrant, în jocuri de rime interioare – tehnică
preluată, ulterior, de unii douămiiști marginali: “lucrători și
lucrătoare cu băști și/ basmale cu nezdruncinate convingeri
proletare/ anale suprasexuale erecții oropsiți ai vieții/ sfârșind
odată cu trecutul negru”. Foarte sensibil la clișee, fie ele și
culturale, poetul montează sforăielile limbajului lemnos ca
stucaturi pe opera proprie. Nici cortegiul balcanismelor nu-i
scapă, mergând pe linia Barbu-Dimov-Cristi Popescu: “e destui care
vrea să ne puie la ușa iubirii/ zăbrea”.
Fabulația conține mereu cotidianul obscen prin dezumanizare. Sunt
constante trimiterile la reprimarea Revoluției din 89. Regimul
polițienesc este atacat deja în titlurile poemelor, ele însele
minipoeme: “Lapidat cu tandrețe de organele de ordine,/ Am fost
depus la Institutul de Poezie Legală/ ÎN COMPANIA SELECTĂ A UNOR
FEMEI CELEBRE”. Parafrazarea textului biblic frizează textualismul,
însă verbul corect este acesta, “a friza”, căci intenția auctorială
are un filon religios puternic, orișicât: “când scrii să nu-ți iei
o înfățișare/ posomorâtă/ ca fățarnicii cari își sluțesc fețele/ ca
să se arate/ oamenilor că scriu” și “dacă vei ierta oamenilor
cuvintele lor și/ tatăl tău ceresc îți va ierta ție textele tale/
și vei fi mulțămit”. Nu este acesta un fel de crez
nouăzecist?
Parodia sofisticată o mai întâlnisem la Traian Ștef. Acolo erosul
precumpănea. Aici accentul cade pe o lume de circari, vizionată
prin viziera lui Toulouse-Lautrec, așa cum se întâmplă în poemul
“Deși putea face amor cu cinci pitici deodată/ Signorina JEANETTE
nu a mai putut intra în valiză,/ ȘI A FOST IMEDIAT PUSĂ PE LIBER”.
Aș putea zice că Lucian Vasilescu trebuie citit permanent printre
rânduri. El întreprinde o critică a cărnii practice, în cheie bufă,
grotescă, pe sistemul “Ridendo castigat mores”. Sexualitatea este
una inteligentă, pervers de inteligentă chiar, nu tragică sau
teribilistă ca a douămiiștilor.
“Ingineria poemului de dragoste” (1996) iar uimea prin juxtapunerea
unor termeni proveniți din arealuri lingvistice aparent opuse.
“Inginerie” poate însemna “mânăreală” sau compunere după reguli
algebrice, ca la Edgar Allan Poe sau St. Mallarmé. Numai că miezul
volumului era încolțirea funcționarismului: “subsemnatul născut/
din elan birocratic la în județul/ cu domiciliul actual…” (“Poem
formular”). Noul Apollinaire este un poet-administrator scârbit de
lume, scorțos în singurătatea-i precum dizgrațiatul Machiavelli:
“potrivesc fracul salut mă așez descifrez/ cu un deget la mașina de
scris für elise”. Instrumentul de transpunere fizică a textului
este și pian, dar și mașină de tocat. Scrisul este armonie în
aceeași măsură în care este și tortură: “îhî îndes în gura mașinii
de scris un căluș/ de hârtie” (“Șapte zile în care altădată a fost
făcută lumea sau cum s-a fost scris acest poem”). Un textualist
autentic produce text din datorie, cu scrâșnet, pentru a regenera
universul care, în cazul nostru, se arată stupidizat de rutină: “în
tramvai strâns uniți în jurul ideii/ că va fi ora șapte” (“Felul în
care ziua începe”). Leonid Dimov bântuie visele coșmarești ale
poetului și, pentru reglarea somnului diurn, el produce tot în 1996
un volum terapeutic: “Sanatoriul de boli discrete”.
Arsenalul retoric este cam același: poeme masive, trimiteri
subtile, critic subtile, pastișe și parafrazări, apoi versuri
sclipitoare evidențiate prin diverse corpuri de literă, paralelisme
polifonice etc. Un exemplu din “Prima ședință de terapie în grup,
după ieșirea din starea de șoc”: “Eu primisem/ în dar o tristețe
luxoasă, decapotabilă/ și făceam cu ea ture./ Primise în dar o
tristețe luxoasă, decapotabilă și/ făcea cu ea ture prin
oraș/.
Incursiunea prin “Jurnalul Autorului” îl arată pe acesta ca pe unul
dintre Marii Triști, autentic tocmai pentru că luptă să-și mascheze
deprimarea. Foarte puțină autoreferențialitate, în schimb multe
giumbușlucuri, prelucrări ale lamentațiilor biblice, autointernări
la ospiciul nebuniei – carnavalul unui clovn shakespearian exilat
în Balcani. Încă o dată va fi luată în tărbacă vesel-aberanta
realitate în “Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară” (2000),
minulescian declarat, dar și pătruns de oboseală. Pentru prima oară
se vorbește deschis despre “patologia speranței”, iar clovnul se
transformă într-un Iov “cu capul pe umeri, pe masă”.
În 2004 apare “Confort 2 îmbunătățit”, cu un subtitlu șfichiuitor:
“Despre autonomia de zbor în condiții de greață”. Tonalitățile
biblice preiau ceva din poezia parabolică a Noului Testament.
Discursul se adâncește în defavoarea carnavalescului, simbolul este
pe punctul de a detrona alegoria. Însă Lucian Vasilescu este
posedat cu intermitențe de un drăcușor folcloric, de unde o
jubilație semipăgână, bahică: “Viață, cîtă am avut/ Am băut și-am
petrecut/ Moarte, cîtă oi avea/ oi petrece alt cumva”.
Ulterior, scriitorul se dedă la biografii și autobiografisme din
zona breslei, transcrie scene cotidiene revelatoare (“Cartofi vs.
Poezie”), mutându-se tot mai aproape de cartierul prozei. Ajunge să
se întrebe “Poezie? Ce-i aia?” Se simte dezorientat printre biți și
“trilobiți”, ca în ciclul parfumat blagian “Val-Deale”.
Apoi, în 2009, revine cu volumul bilingv “Aproape. Atât de departe/
Close. So far away”. Pe lângă reluarea mai tuturor temelor
anterioare, aici domnește ajutată ca de niște sfetnici vrednici,
respectiv formulări sclipitoare și trăsnite, angoasa artistului
confruntat cu o lume hipertehnicizată: “așa cum te visam în
tinerețe./ pe cap purtând împletită cunună de cabluri./ roșii,
verzi, galbene, gri, unele ademenitoare,/ coaxiale”. Maestru al
calamburului și al rimei derutante, poetul reușește din nou să-și
râdă de ceea ce-l exasperează. Fostul dandy al lui Radu Stanca s-a
convertit la dreapta credință tehnologică: “așteptam cu un cercel
în ureche și-n cealaltă/ cu o cască blue tooth” (“soarele
apunea…”) Mai liric, deci mai poetic în sine, Lucian Vasilescu
încă reciclează sufletul prin intermediul terapiei poetice: “acum,
de pe puntea cea mai înaltă scrutez/ depărtările. cutreier/
neobosit psihozele, depresiile, nevrozele,/ mările. pe trup port
răni adînci,/ rămase din lupta/ cu perfuziile, cu electroșocurile,/
copilăria, iluziile” (“ca printr-un ochean…”).
Chiar dacă traversăm, politic vorbind, zodii ale Marinarului,
poetul privește lumea printr-un ochean whitmanian, întors pe dos,
însă. Fibra lui critică, învelită într-o minunată ironie, nu-l lasă
să alunece înspre expresionism etalat ori înspre estetisme
manieriste. Până la urmă, opera de până acum îl vădește pe Lucian
Vasilescu ca pe un mare profet postmodern, vraci incantator și
bolnav internat în regim penitenciar, întrucât periculos pentru
liniștea noastră funcționărească și oportunistă de fiecare zi.
Foto: Bookfest 2010. Editorul (Nicolae Țone), Autorul (Lucian Vasilescu) și Criticul (Felix Nicolau)
Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere
și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea
Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ
și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul
eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele
& Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎ la revistele Arca,
Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de
Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.