Lucian Vasilescu, cu aerul lui de hippie relaxat și aristocratic – adică simplu și bonom (auto)ironic -, își adjudecă lejer eticheta de nouăzecist, spre deosebire de alți colegi de promoție, care au defectat la optzeciști – pe motive de gardă regală, probabil.

Aventura a început cu “Evenimentul zilei”, care avea un motto din Salvador Dali: “Astăzi, când privesc ziarele pe dos, văd lucruri divine, prinse într-o anume mișcare”. Jurnalismul văzut “pe dos” naște poeme în general masive, intertextualizate, îmbibate cu ironie, cinism și parabole ce dau impresia unui slalom continuu pe granița dintre artă și viață.
Titlurile poemelor sunt rocambolești și șocante înspre absurd: “După ce am băut aproape un litru de vodcă,/ M-am dus și am scris o femeie în Gara de Nord/ APOI EA A FĂCUT SEX ORAL CU CONTELE ARLANOFF”. Referințele continue la texte și poeme clasicizate sunt împinse spre abracadabrant, în jocuri de rime interioare – tehnică preluată, ulterior, de unii douămiiști marginali: “lucrători și lucrătoare cu băști și/ basmale cu nezdruncinate convingeri proletare/ anale suprasexuale erecții oropsiți ai vieții/ sfârșind odată cu trecutul negru”. Foarte sensibil la clișee, fie ele și culturale, poetul montează sforăielile limbajului lemnos ca stucaturi pe opera proprie. Nici cortegiul balcanismelor nu-i scapă, mergând pe linia Barbu-Dimov-Cristi Popescu: “e destui care vrea să ne puie la ușa iubirii/ zăbrea”.

Fabulația conține mereu cotidianul obscen prin dezumanizare. Sunt constante trimiterile la reprimarea Revoluției din 89. Regimul polițienesc este atacat deja în titlurile poemelor, ele însele minipoeme: “Lapidat cu tandrețe de organele de ordine,/ Am fost depus la Institutul de Poezie Legală/ ÎN COMPANIA SELECTĂ A UNOR FEMEI CELEBRE”. Parafrazarea textului biblic frizează textualismul, însă verbul corect este acesta, “a friza”, căci intenția auctorială are un filon religios puternic, orișicât: “când scrii să nu-ți iei o înfățișare/ posomorâtă/ ca fățarnicii cari își sluțesc fețele/ ca să se arate/ oamenilor că scriu” și “dacă vei ierta oamenilor cuvintele lor și/ tatăl tău ceresc îți va ierta ție textele tale/ și vei fi mulțămit”. Nu este acesta un fel de crez nouăzecist?

Parodia sofisticată o mai întâlnisem la Traian Ștef. Acolo erosul precumpănea. Aici accentul cade pe o lume de circari, vizionată prin viziera lui Toulouse-Lautrec, așa cum se întâmplă în poemul “Deși putea face amor cu cinci pitici deodată/ Signorina JEANETTE nu a mai putut intra în valiză,/ ȘI A FOST IMEDIAT PUSĂ PE LIBER”. Aș putea zice că Lucian Vasilescu trebuie citit permanent printre rânduri. El întreprinde o critică a cărnii practice, în cheie bufă, grotescă, pe sistemul “Ridendo castigat mores”. Sexualitatea este una inteligentă, pervers de inteligentă chiar, nu tragică sau teribilistă ca a douămiiștilor.
“Ingineria poemului de dragoste” (1996) iar uimea prin juxtapunerea unor termeni proveniți din arealuri lingvistice aparent opuse. “Inginerie” poate însemna “mânăreală” sau compunere după reguli algebrice, ca la Edgar Allan Poe sau St. Mallarmé. Numai că miezul volumului era încolțirea funcționarismului: “subsemnatul născut/ din elan birocratic la în județul/ cu domiciliul actual…” (“Poem formular”). Noul Apollinaire este un poet-administrator scârbit de lume, scorțos în singurătatea-i precum dizgrațiatul Machiavelli: “potrivesc fracul salut mă așez descifrez/ cu un deget la mașina de scris für elise”. Instrumentul de transpunere fizică a textului este și pian, dar și mașină de tocat. Scrisul este armonie în aceeași măsură în care este și tortură: “îhî îndes în gura mașinii de scris un căluș/ de hârtie” (“Șapte zile în care altădată a fost făcută lumea sau cum s-a fost scris acest poem”). Un textualist autentic produce text din datorie, cu scrâșnet, pentru a regenera universul care, în cazul nostru, se arată stupidizat de rutină: “în tramvai strâns uniți în jurul ideii/ că va fi ora șapte” (“Felul în care ziua începe”). Leonid Dimov bântuie visele coșmarești ale poetului și, pentru reglarea somnului diurn, el produce tot în 1996 un volum terapeutic: “Sanatoriul de boli discrete”.

Arsenalul retoric este cam același: poeme masive, trimiteri subtile, critic subtile, pastișe și parafrazări, apoi versuri sclipitoare evidențiate prin diverse corpuri de literă, paralelisme polifonice etc. Un exemplu din “Prima ședință de terapie în grup, după ieșirea din starea de șoc”: “Eu primisem/ în dar o tristețe luxoasă, decapotabilă/ și făceam cu ea ture./ Primise în dar o tristețe luxoasă, decapotabilă și/ făcea cu ea ture prin oraș/.
Incursiunea prin “Jurnalul Autorului” îl arată pe acesta ca pe unul dintre Marii Triști, autentic tocmai pentru că luptă să-și mascheze deprimarea. Foarte puțină autoreferențialitate, în schimb multe giumbușlucuri, prelucrări ale lamentațiilor biblice, autointernări la ospiciul nebuniei – carnavalul unui clovn shakespearian exilat în Balcani. Încă o dată va fi luată în tărbacă vesel-aberanta realitate în “Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară” (2000), minulescian declarat, dar și pătruns de oboseală. Pentru prima oară se vorbește deschis despre “patologia speranței”, iar clovnul se transformă într-un Iov “cu capul pe umeri, pe masă”.

În 2004 apare “Confort 2 îmbunătățit”, cu un subtitlu șfichiuitor: “Despre autonomia de zbor în condiții de greață”. Tonalitățile biblice preiau ceva din poezia parabolică a Noului Testament. Discursul se adâncește în defavoarea carnavalescului, simbolul este pe punctul de a detrona alegoria. Însă Lucian Vasilescu este posedat cu intermitențe de un drăcușor folcloric, de unde o jubilație semipăgână, bahică: “Viață, cîtă am avut/ Am băut și-am petrecut/ Moarte, cîtă oi avea/ oi petrece alt cumva”.
Ulterior, scriitorul se dedă la biografii și autobiografisme din zona breslei, transcrie scene cotidiene revelatoare (“Cartofi vs. Poezie”), mutându-se tot mai aproape de cartierul prozei. Ajunge să se întrebe “Poezie? Ce-i aia?” Se simte dezorientat printre biți și “trilobiți”, ca în ciclul parfumat blagian “Val-Deale”.

Apoi, în 2009, revine cu volumul bilingv “Aproape. Atât de departe/ Close. So far away”. Pe lângă reluarea mai tuturor temelor anterioare, aici domnește ajutată ca de niște sfetnici vrednici, respectiv formulări sclipitoare și trăsnite, angoasa artistului confruntat cu o lume hipertehnicizată: “așa cum te visam în tinerețe./ pe cap purtând împletită cunună de cabluri./ roșii, verzi, galbene, gri, unele ademenitoare,/ coaxiale”. Maestru al calamburului și al rimei derutante, poetul reușește din nou să-și râdă de ceea ce-l exasperează. Fostul dandy al lui Radu Stanca s-a convertit la dreapta credință tehnologică: “așteptam cu un cercel în ureche și-n cealaltă/ cu o cască blue tooth” (“soarele apunea…”) Mai liric, deci mai poetic în sine, Lucian Vasilescu încă reciclează sufletul prin intermediul terapiei poetice: “acum, de pe puntea cea mai înaltă scrutez/ depărtările. cutreier/ neobosit psihozele, depresiile, nevrozele,/ mările. pe trup port răni adînci,/ rămase din lupta/ cu perfuziile, cu electroșocurile,/ copilăria, iluziile” (“ca printr-un ochean…”).
Chiar dacă traversăm, politic vorbind, zodii ale Marinarului, poetul privește lumea printr-un ochean whitmanian, întors pe dos, însă. Fibra lui critică, învelită într-o minunată ironie, nu-l lasă să alunece înspre expresionism etalat ori înspre estetisme manieriste. Până la urmă, opera de până acum îl vădește pe Lucian Vasilescu ca pe un mare profet postmodern, vraci incantator și bolnav internat în regim penitenciar, întrucât periculos pentru liniștea noastră funcționărească și oportunistă de fiecare zi.

Foto: Bookfest 2010. Editorul (Nicolae Țone), Autorul (Lucian Vasilescu) și Criticul (Felix Nicolau)


Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎ la revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.