“Banii, banii, banii…” nu este singurul laitmotiv al intalnirilor dintre oamenii de cultura. Al doilea – la fel de obsesiv – este recunoasterea, validarea, “europenizarea”. Vrem sa fim vazuti, vrem sa ni se dea certificate de buna purtare culturala, vrem traduceri, vrem premii. Cu orice pret! Romania, cultura, limba romana sunt haine prea mici pentru multi dintre scriitorii nostri. S-ar zice ca aceasta obsesie este in ton cu vremurile pe care le traim: Europa Unita, globalizarea, fluidizarea granitelor, “cetateanul universal” sau mai stiu eu cum au fost denumite, propagandistic, aceste noi realitati.
In fapt, foamea asta de succes inseamna, poate in forme nedeclarate, neasumate pana acum public, un nou mod de a raspunde intrebarii “De ce scriem?”.
Participantii din afara granitelor romanesti mi s-au parut mult mai calmi in fata acestei intrebari nicicand exprimate ca atare, dar mereu prezenta in raspunsurile date la diverse dileme. “Europa culturala – spunea Jean-Max Tixier, revista Autre-Sud, Marsilia, Franta – nu este o noutate. A inceput in Renastere si se manifesta prin curente, scoli, tendinte pe care insa fiecare tara le-a imbracat in forme specifice.” A scrie pentru a te afla in orizontul culturii europene, fara a abdica de la ceea ce este propriu culturii tale, este unul dintre raspunsuri. Nu singurul posibil, fireste.
Personal, mi-e greu sa raspund unei astfel de intrebari. Nu pentru ca nu stiu ce vreau acum de la scrisul meu, ci pentru ca nu stiu ce resorturi s-au declansat atunci cand, in loc sa ma fac inginer, geolog, “coutourier” sau mecanic, in loc sa invat un instrument ori sa ma aplec asupra culorilor si formelor, m-am trezit ca scriu, ca trebuie sa scriu. Acel moment reprezinta marea enigma. Si cred ca nu numai pentru mine. Dupa aceea, pasii sunt comuni: vrei sa te confrunti, adica vrei sa publici, iar dupa ce publici, vrei confirmari. Te asezi intr-un spatiu cultural, te raportezi la el, vrei sa vezi unde ti-e locul, daca ai vreun loc al tau. Astfel, te trezesti prizonierul fie al propriilor tale asteptari, fie al asteptarii celor de langa tine.
Pas cu pas, scrii pentru ca asta ti-ai ales sa faci (si de cele mai multe ori pentru ca e prea tarziu sa mai poti renunta, nestiind sa faci altceva). Un lucru e cert pentru mine: foarte tarziu m-am gandit la beneficiile sociale ale scrisului meu, la acel tip de succes care sa imi schimbe statutul social, financiar, modul de viata. Asemenea mie gandeau, traiau si scriau multi dintre cei pe care ii cunosteam. Observ o deplasare a centrului de greutate in raspunsurile la intrebarea “De ce scriu?”. “Scriu ca sa am succes.” Mai mult, “Scriu ca sa am succes in Europa”. Ca succesul nu este totdeauna o premisa sau o consecinta a valorii nu mai preocupa deocamdata. Validarea si recunoasterea in spatiul culturii de care apartinem nu numai ca nu sunt suficiente, dar par a nu mai fi nici necesare. Exista insa aici un mare pericol: toata lumea stie ce are succes acum si se angajeaza in siajul acesta, acolo unde se fac succesele, dar mai nimeni – de la noi! – nu poate spune ce va avea maine succes. Abia cand vom da noi tonul la ceea ce este succes vom putea fi cineva in Europa. Pana atunci insa, ne confruntam cu aleatoriul traducerilor si cu o oferta saraca pusa pe masa culturii. Jean-Mac Tixier semnala desele opere mediocre propuse spre traducere. Nu ne-a spus si cum ajung astfel de opere in zona schimburilor culturale, dar traim in Romania si fiecare dintre noi stie cum. Revistele literare – in schimburile culturale propuse – ar putea fi acele posibile filtre valorizante, in masura in care, desigur, isi vor lua in serios aceasta menire si nu o vor transforma intr-o afacere “locala”, “de familie”. Nemaifiind obsedati de a scrie asa cum se poarta pe la marile case de moda literara, scriitorii nostri ar testa mai intai, prin publicarea in reviste, piata literara autohtona si mai apoi europeana, pentru ca, vorba lui Adrian Mac Liman, de la revista Uniunii Scriitorilor din Spania, “cand vom fi toti globalizati, ce ne va mai ramane? Cultura. Da, dar ce fel de cultura – globalizanta sau specifica? Sigur, mai avem de ales si intre multiculturalitate – facand operationale culturile de ghetouri de exemplu – si interculturalitate, adica o cultura integrata”. Orice vom alege, trebuie sa intelegem ca un prim obiect de delimitare este surogatul pe care industria entertainment-ului vrea sa-l ofere pe post de cultura, iar un al doilea – mediocritatea clamata in numele unei solidaritati de breasla de catre unii dintre cei ce sunt provinciali nu geografic, ci spiritual.
Care ar fi acele repere dupa care se poate constitui o revista a valorilor literare indiferent unde apare aceasta? Ea trebuie gandita nu in opozitie cu centrul, ci la paritate cu el; sa se constituie ca revista a literaturii vii; sa solicite texte colaboratorilor si nu sa publice doar ceea ce vine la redactie; sa primeze calitatea (si nu localismul, regionalismul); sa aiba deschidere, adica sa publice si texte care nu seamana cu cele scrise/agreate de colectivul redactional sau de linia editoriala; sa existe o anume discretie a prezentei colectivului redactional in paginile revistei. Revista Sud, zicea Yves Broussard, are o larga deschidere spre Mediterana, nu spre Paris. “Si nu are studii critice. Critica este usoara, creatia este grea!” Nu sunt singurele principii. Am inteles insa de la oaspetii Forumului European al Revistelor Culturale ca nu poti face un lucru bun daca nu ai principii! In fond, asta e moralitatea in arta.