Vuvuzelele sunt, probabil, cel mai tembel acompaniament de care a dispus vreodată fotbalul. O litanie ambetantă, ca un zumzet de albine care nu vor s-o roiască de pe stadion. O metodă infailibilă de a te face să uiți ce se petrece pe teren, de a nu mai auzi galeriile (care, când nu sunt violente sau stupide, pot părea chiar simpatice), de a considera că nici apartheid-ul nu mai e ce era, de a înțelege că autogolul nu mai e neapărat o greșeală, ci o formă de protest la adresa agresiunii fonice.
Există însă, pe lumea asta, și acompaniamente fotbalistice delectante, pe care, acum, în plină exuberanță a campionatului mondial, merită pomenite. Francezii s-au depășit pe ei înșiși, scoțând în zilele premergătoare primei lovituri în Adidas Jabulang o serie de cărți, care merg de la eseu la roman, despre fotbal. Văzut dinăuntru, din tribune, sau de la înălțimea cugetării filosofice. Trompetele literare sunt melodioase, incitante și te lasă să vezi și golurile din poartă, nu numai pe acelea din creierul suflătorului.
Întâi, romanul lui Bruno Heckmann (un debut literar petrecut la vârsta la care fotbaliștii se pensionează, 37 de ani) și care se numește “Un footballeur”. Scena este ocupată de ceea ce se cheamă fotbalul corporatist, sau de inter-întreprinderi, și reprezintă “lumpenproletariarul, ultimul eșalon repertoriat al ierarhiei sociale a sportului-rege. După el, neantul.” Se râde mult, există și momente prelungi de nostalgie, precum și trimiteri docte la cultura fotbalistică. Eroul este Antoine Courrant, funcționar teritorial pe probleme sportive. Omul, înnebunit după fotbal, ar fi deplin mulțumit cu noua sa condiție (chiar dacă a fost retrogradat de la Paris în provincie), dacă echipa sa, CGAS, nu și-ar lua-o pe coajă de la toți amărăștenii (inclusiv de la polițiștii cu crampoane de la echipa CRS 17). O poveste de dragoste complică și mai mult lucrurile, iar eșecul loviturilor de la 11 metri capătă nuanțe metafizice.
Mathias Roux, profesor de filosofie, adâncește și mai tare perspectiva în volumul “Socrate en crampons” (subtintitulat “Introducere sportivă în filosofie”). Pornind de la ideea că jocul are acces la filosofie prin intermediul ironiei socratice (ironia fiind termenul care desemnează bătaia de joc la adresa cuiva, și care provine din eironia, care reprezintă actul de a interoga), Roux se întreabă tot soiul de lucruri. Între ele, cestiunea fundamentală: “Oare fotbalul nu exprimă o nevoie de sacru pe care religiile nu o mai pot cataliza?”
Teza cărții lui Paul Yonnet (“Une main de trop”) este că fotbalul a încetat să mai fie ce era de când a devenit un sport al mercenarilor. Punctul central al cărții? Analiza impactului psihologic dezastruos pe care l-a avut mâna lui Thierry Henry, care a făcut posibilă calificarea echipei Franței, pe 18 noiembrie 2009.
Philippe Huet povestește (“Dribbling”), cu șarm, prin intermediul unei retrospective savuroase, nașterea acestui sport, în forma lui continentală, în localitatea Le Havre. Aici, niște englezi exilați bat toată ziulica o bășică de porc, strigând disperați “No! No! Without hands! Without hands!” În spirit de emulație, se va forma echipa Havre Football Club, ale cărei peripeții și meciuri (zguduitor de asemănătoare cu cele din zilele noastre, chiar dacă ne aflăm la sfârșitul secolului XIX) avem prilejul să le contemplăm pe îndelete. Ca să-i dea parcă dreptate lui Paul Yonnet, autorul vorbește și despre cazul unui meci în care victoria a fost obținută printr-un punct marcat cu mâna. O situațiune pe care un pastor-jucător o califică, simplu: “A fost mâna lui Dumnezeu!”
Cel mai consistent literar moment al acestui val rămâne însă o antologie de nuvele semnate de 11 (o echipă fără rezerve) prozatori africani. Stiluri diverse, realism mizerabilist, onirism narcotizant, instantanee emoționante despre mirajul fotbalistic pe care îl trăiesc, pe continentul negru, tinerii. Cartea se numește “Les enfants de la balle”.
La urmă, pentru la bonne bouche, am păstrat volumul de eseuri al filosofului și romancierului Ollivier Pourriol – “Eloge du mauvais geste”. Cu o remarcabilă și cuceritoare rea credință, Pourriol ridică în slăvi, din amor pentru arta argumentației, șase celebre gesturi urâte care au rămas în mitologia fotbalului: capul pe care Zidane i l-a înfipt berbecește în piept lui Materazzi, din nou (chiar că e o obsesie, trebuie să revedem scena) mâna lui Thierry Henry și apoi cea a lui Maradona din 1986, lovitura scelerată a lui Cantona în inima unui suporter de la Crystal Palace, urletul de fiară a lui Platini pe stadionul Heysel, umărul lui Schumacher vârât în Battiston. Fotbaliștii, în viziunea lui Pourriol devin războinici moderni, iar gesturile lor capătă rezonanțe homerice. Totul este analizat sagace și malvolent, într-un sos convingător de citate care merg de la Aristotel la Sartre, trecând prin Philip Roth.
Măcar pentru pauzele dintre meciuri (dacă nu în loc de), niște volume care merită să fie răsfoite. În tăcere, pentru Dumnezeu!
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.