Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei deține câteva mii de fotografii din epoca domniei regelui Carol al II-lea. Un sfert din această “cantitate” oglindește activitatea profesorului Dimitrie Gusti, restul relevând evenimentele la care a participat Regele: manifestații de 10 mai, de 8 iunie, cercetășești, strejărești sau militare, inaugurări de edificii și de monumente, partide de vânătoare, vizitarea unor expoziții și așa mai departe.

Sunt fotografii în alb-negru, câteva din arhiva Gusti fiind cu tentă sepia, clare, oscilând adesea între document și artă. Pe verso, majoritatea conțin o ștampilă rotundă, cochetă, cu numele fotografului în interior: Iosif Berman (Burdujeni, 17 ianuarie 1892 – București, 17 septembrie 1941). Pentru cine e familiarizat cu presa ilustrată interbelică este un nume extrem de des întâlnit, mai cu seamă în paginile revistelor patronate de “Adevărul” și “Dimineața”: “Realitatea Ilustrată” și “România Ilustrată”. Și nu numai acolo. I-am întâlnit numele, din întâmplare, chiar și în “New York Times”! A fost un om extrem de activ, care a lăsat o operă uriașă, ce merită să fie adunată în lucrări de specialitate. Îndrăznesc să afirm că un catalog antologic ar releva un artist cu nimic mai prejos decât Brassai sau Nicolae Ionescu, colegul său de redacție. Din această perspectivă, absența unui asemenea catalog este frustrantă. Privind cu ochii minții fotografiile lui Berman din presă și din colecția Cabinetului de Stampe, văd întreg spectrul social, politic și economic al unei epoci lăsate parcă prea mult la bunul plac a teoreticienilor. Documentul fotografic are, față de orice alt tip de document, avantajul imortalizării realității fără intervenția subiectivismului uman selectiv și fragmentar. O spun în cunoștință de cauză.

Ca fotoreporter, Berman a pătruns în inima mahalalelor, surprinzând “la lucru” o lume aparte, ruptă de acea realitate “a Centrului” de care guvernul, oricare va fi fost el, se îngrijea părintește. Era o altă Românie, un alt București, era o societate condusă uneori de vătafi locali, cel mai adesea de eroi rău-famați. Era lumea lui Pirgu. Lumea șuților din poeziile lui Miron Radu Paraschivescu, a “Maidanului cu dragoste”, a telalilor evrei de pe Calea Văcărești ori de la Taica Lazăr, supravegheată de o trinitate energică și punitivă: jegul, păduchele și cuțitul. Cine s-ar fi încumetat să-i strice orânduiala? De remarcat că presa care a cutezat să cutreiere prin mahalale și să le descrie în paginile sale a fost cea cu simpatii de stânga și cu susținere masonică și că majoritatea reporterilor și a fotoreporterilor erau evrei. Remarca este necesară pentru că dezvăluie o carență a puterii românești interbelice: ignorarea celor de dincolo de “Centru”, chiar dacă majoritari erau românii. Paginile “Universului” rareori le-au consemnat existența, și atunci doar pentru a anunța cine știe ce crimă abominabilă. Cam puțin și, în orice caz, irelevant. Câte studii sociologice s-au făcut în epocă despre această lume, despre acest stat în stat? Noroc cu ziariștii și fotoreporterii evrei taxați de guvern și de presa de partid ca fiind – culmea ! – rău-intenționați… Este cert că, exceptând lucrările beletristice, fără opera lor nu am fi știut mai nimic despre viața mahalalei interbelice. Iată și de ce aceasta are pe lângă calitatea jurnalistică și un pronunțat caracter științific.

Din păcate, fotografiile-reportaj executate de Berman sunt foarte rare în colecția Academiei. Nu cunosc cauza acestei situații și nu intenționez să fac speculații: o subliniez cu strângere de inimă și atât. Cum am arătat în prima frază, Cabinetul deține numeroase fotografii oglindind activitatea profesorului Gusti și a regelui Carol II, majoritatea cu ștampila lui Iosif Berman. Nu sunt la fel de spectaculoase precum cele luate prin cotloanele Capitalei, s-au dorit a fi documente fotografice, însă, nu puține, pot fi apreciate și pentru calitatea artistică. Talentul autorului și-a pus amprenta, deși se observă că a intenționat să obțină imagini seci, impersonale. Sunt instantanee și nu a reușit să se transforme în robot: fiecare conține ceva din sufletul lui, din gustul lui estetic, din adâncul dragostei lui pentru oameni, indiferent de poziția lor socială. În arhiva Gusti nu am întâlnit nici o fotografie banală. Mircea Vulcănescu, Gheorghe Focșa, Victor Ion Popa, Lena Constante etc., sunt oameni vii, surprinși în mișcare, discutând între ei sau cu subiecții țărani. Încrederea, curiozitatea, satisfacția, uimirea ori mirarea sunt mereu prezente pe chipurile lor încă tinere, fotograful nevoind să le estompeze cu vreun truc, cu toate că, dacă ar fi schimbat puțin unghiul, oamenii s-ar fi preschimbat în statui inexpresive. Berman nu bănuia, știa că se afla în vârtejul unei revoluții care ar fi trebuit să se încheie cu o nouă dimensiune a vieții săteanului, cu sădirea Europei în satul românesc. Aceasta era misiunea cercetării pe teren a echipelor profesorului Gusti, iar viața nouă preconizată era doar epilogul fericit al unei munci de indexare detaliată. Nu se cuvenea să dispară nimic pentru știință. Modernizarea cerută de Rege nu se făcea prin ștergerea memoriei trecutului, dimpotrivă. Poate că după sătean ar fi urmat mahalagiul, nu știu, presupun. Îmi închipui că Berman spera că, într-o zi, urma să vină la rând și europenizarea mahalalei, de dorit concomitent cu eradicarea sărăciei. Fusese îngrozit de ceea ce produsese sărăcia în Rusia și de cruzimea revoluției bolșevice. Trimis ca fotoreporter de “Adevărul”, în câteva rânduri se salvase prefăcându-se mort… Grozăviile revoluției sociale trebuiau evitate, n-ar fi suportat să le retrăiască în România. Acolo, în Rusia inflamată, fusese solitar, aici se aflau soția Raisa, de origine gruzină, și fiicele Luiza și Matilda, adică familia sa. Studierea atentă a fotografiilor conținute de arhiva Gusti trădează o anumită tensiune, o teamă dificil de explicat, dar evidentă.

Nici fotografiile regale nu sunt mai calme. Regele este totdeauna surprins în mișcare, agitat, sau discutând cu aprindere. Voievodul de Alba Iulia, Mihai, poate fi urmărit cum crește an cu an. Luăm act de ceea ce-l preocupă și cum, prin educația specifică vlăstarelor regale, capătă acea demnitate carismatică proprie capetelor încoronate. Este fascinant să le privești și să le analizezi. Sunt educative. Dar și oarecum triste. Unui om care luase pulsul mahalalei, siguranța afișată de membrii Familiei Regale trebuie să i se fi părut o imprudență. Îi vedea zilnic ca fotograf al Casei Regale și, fără îndoială, ținea la ei. Ce va fi mâine? În Rusia Sovietică lumea veche fusese înlocuită brutal cu sclavi în salopetă. În Vest, democrația dădea semne de oboseală și părea că dezarmase dinaintea insolenței ideologiei totalitare de dreapta, axată în mod alarmant pe xenofobie și antisemitism. Îngrijorat, fotograful simțea că zâmbetul inocent al Voievodului de Alba Iulia nu avea puterea miraculoasă să alunge norii negri ce înconjurau cerul încă albastru al țării. Regele, ca taumaturg, vindecase de rele oamenii medievali, acum, față-n față cu paranoia totalitară a timpurilor moderne, urma să plece fruntea ca un om de rând, înfricoșat de răgete. Masele îndreptate contra lui nu mai erau alcătuite din oameni, ci din numere, până ieri cetățeni onești și cu frică de Dumnezeu. El, fotoreporterul de la “Adevărul” și fotograful de casă al Suveranului, scruta prezentul ca un inițiat: îl trădează fotografiile.

Să nu se ignore că el a cunoscut pe viu revoluția comunistă din Rusia, că el imortaliza pe clișeul fotografic sărăcia și lipsa de speranțe dominante în cartierele mărginașe, că el a urmărit cu aparatul de fotografiat orice mișcare a Regelui și orice sindrofie a camarilei regale. Or, el, Iosif Berman, nu era un automat, ci un om cu familie, conștient de ceea ce vede și face. Experiența de viață îi spunea că prefacerile din Europa nu vor ocoli România. Înregistrase deja un număr alarmant de puseuri ale mișcărilor de dreapta, de altfel întreaga domnie a lui Carol se consumase într-un joc de-a hoții și vardiștii cu membrii acestor mișcări. Un joc câștigat de rege prin manevre de culise dar și prin curgere de sânge. Știa că dincolo de victoria clamată pândea răzbunarea celor învinși. Propaganda, oricât de bine instrumentată, nu era decât o cazemată de mucava.

Doar dacă am tapeta pereții unei camere cu fotografiile lui Berman i-am cunoaște starea de spirit și am lua pulsul omului viu din spatele aparatului de fotografiat. Prea suntem obișnuiți să privim lucrările unui artist ca și cum ar fi un anonim, chiar și biografia lui o tratăm ca pe o formalitate cerută de metoda cercetării: autorul – ca om – nu există. În cazul de față nu am nici această satisfacție minoră, datele, insuficiente și anemice, fiind presărate prin câteva articole – ditirambice ! – în care artistul apare ca o entitate abstractă. Nu mă miră, acest tip de abordare este rodul unei mentalități moștenite din epoca roșie, când omul cu însușiri era o “persona non grata”. Cred că a sosit clipa cotrobăirii prin arhive. Ar fi teribil de interesant de aflat împrejurările realizării documentelor fotografice dăruite posterității de Berman. Mulțumită fotografiilor sale am putea, dacă am dori, să reconstituim cu fidelitate lumea lui Carol II, cu bune și rele. S-a scris enorm despre ea, dar de văzut nu am văzut-o. Am chiar impresia că imaginile atașate studiilor sunt mai degrabă un remediu pentru odihna ochilor după o lectură intensă. Or, în acest caz sincronizarea documentului scris cu documentul fotografic este o șansă unică pentru refacerea realității istorice a acelei epoci. O șansă ce nu ar trebui ratată.

Când mi-am propus să scriu despre Iosif Berman, am dorit să-i analizez fotografiile. Rezultatele nu au fost cele așteptate. Motivul? Făceam abstracție de autor, îi ignoram contribuția. Cine a decis momentul fotografierii nu interesează? Momentul ce a imortalizat un crâmpei din istoria țării nu s-a datorat poruncii Majestății Sale ori cine știe cărui jurnalist, ci unui ordin emis de tezaurul interior al fotografului. În absența unei informații biografice satisfăcătoare, repararea situației era imposibilă în răstimpul scurt, cerut de redactarea acestui articol. Făceam o nedreptate strigătoare la Cer. Câtă pasiune a pus Berman în meseria sa reiese din cauza ieșirii sale din scenă. La începutul lunii septembrie 1940, imediat după ce regele Carol al II-lea a părăsit Tronul și Țara, fotograful a intenționat să imortalizeze înscăunarea noilor autorități. Legionarii lui Horia Sima i-au interzis să fotografieze. Este cert că îl cunoșteau, fiindcă, se pare, interdicția era permanentă, funcționând și după îndepărtarea de la putere a legionarilor. A fost atât de afectat, încât a supraviețuit doar un an…Până la cercetarea arhivelor, unicul mod în care i s-ar face dreptate, nu-mi rămâne decât să admir opera acestui veritabil cronicar al epocii interbelice.

ÎN IMAGINI:

1. Iosif Berman

2. Stampila lui Berman

3. Carol II la manevre militare

4. Carol II la o defilare in Piata Palatului

5. Carol II si fiul sau Mihai

6. Carol II, C. Argetoianu la Marele Derby

7. Colegii de clasa ai Marelui Voievod la Plumbuita

8. Expozitia realizarilor misiunii Gusti

9. Incendiul de la Eforie

10. Lucrari pe Soseaua Kiseleff

11. Profesorul Gusti, Iuliu Maniu

12. Strada Bursei

13. Una dintre echipele prof. Gusti