Continuă seria dramatizărilor spectaculoase pe scenele clujene. După „Ultima noapte …” a lui Camil Petrescu la Teatrul Național, este rândul Teatrului Maghiar de Stat să propună spectatorilor săi un text celebru – „Amerika” de Franz Kafka. Cel care se încumetă să transpună scenic parabola cunoscutului roman este Michal Dočekal, director artistic al Teatrului Național din Praga, Președinte al Uniunii Teatrelor din Europa. Alegerea textului nu este întâmplătoare. Cel puțin două sunt motivele care au determinat opțiunea regizorului ceh. Acesta povestea că, în urmă cu doi ani, când se gândea cum ar putea sărbători 25 de ani de la căderea Cortinei de Fier, și-am amintit de „Amerika” lui Kafka și de destinul personajului său, Karl Rossmann, destin posibil similar cu al oricărei țări postcomuniste. Pe de altă parte, Dočekal făcea trimitere la actualitatea imediată: “Dacă în urmă cu doi ani – spunea el – cuvântul război era asociat cu zone geografice din afara continentului european, acum trăim evenimente care ne limitează în libertatea noastră interioară și exterioară. Emigrarea în romanul lui Kafka este o problemă crucială într-o lume în care banii, sexul, violența, agresivitatea și puterea sunt definitorii.”
Din perspectivă contemporană, Amerika lui Kafka este un teritoriu imaginar, oarecum utopic, mai mult Europa decât „lumea nouă”, unde sunt proiectate iluziile și neliniștile unei întregi generații. Amerika este teritoriul imigranților disperați sosiți din toate colțurile lumii (sună cunoscut, nu-i așa?), a visurilor (unele împlinite, altele năruite), este, într-un cuvânt, o transparentă metaforă a societății moderne. Karl Rossmann se confruntă aici cu intoleranța etnică, cu șovinismul și naționalismul. În ultimă instanță, Karl Rossmann suntem fiecare dintre noi ! „Noi, adaugă Michal Dočekal, cei care am trecut pragul lumii libere acum douăzeci și cinci de ani, ieșiți fiind din țările comuniste aidoma lui Karl – cu mare entuziasm și mari așteptări – dar am cunoscut curând limitele, labirintul și primejdiile acestei lumi – adică ale «Americii» la care am râvnit atât de mult. Astăzi nu mai poate fi evitată întrebarea: oare nu noi înșine ne-am provocat eșecurile și dezamăgirile pe care le-am trăit în ultimul sfert de secol? Dacă îl citim pe Kafka în acest spirit, ne apropiem mai mult de varianta scenică a romanului.”
Spectacolul, deși de tip studio, derulându-se cu publicul amplasat în spațiul limitat al scenei Sălii mari, urmărește alert ritmul picaresc al cărții. Scenele se succed rapid, experiențele lui Karl cunosc tălmăciri vizuale expresive într-o scenografie rafinată (decorul – Martin Chocholušek). Montarea este interactivă. Spectatorii devin părtași la derularea peripețiilor lui Karl (care au loc, firesc, în fața ochilor celor prezenți, dar și în… spatele lor, în culise, în sala propriuzisă a teatrului, printre fotoliile goale, sau chiar pe scările abrupte care conduc spre cupolă !), cu ajutorul unei camere de filmare mobilă, care își proiectează imaginile pe două mari ecrane. Iar în final, nici mai mult, nici mai puțin, spectatorii sunt invitați să-și părăsească locurile și să se mute în sala mare, pentru a asista la reprezentația Teatrului Naturist din Oklahoma. Teatru în teatru… spectacol în spectacol…
Adaptarea scenică, semnată de regizor alături de Iva Klestilová, pornește de la premiza că, pentru a fi convingător pentru un spectator de la începutul secolului XXI, textul centenar trebuie completat cu situații și replici noi, iar personajele, în special Karl Rossmann, animate astfel pentru a sugera existența lor contemporană. Iată motivul pentru care în spectacol este inserat un bogat material complementar din alte scrieri ale autorului și nu numai… Astfel au devenit parte din adaptarea scenică fragmente din nuvela „Colonia penitenciară”, replici din romanul „Procesul”, secvențe din poemul „Dorința de a deveni indian”, câteva aforisme kafkine, poezia-manifest „Viața la Praga” de Egon Bondy (scriitor și filosof ceh, ale cărui texte au circulat în anii comunismului sub formă de samizdat) și chiar fragmente din discursul rostit de Václav Klaus în 2002, la adunarea electorală a Partidului Civic-Democrat.
Kafka scrie Amerika între 1911 și 1914, romanul neterminat văzând lumina tiparului abia în 1927, la trei ani da la moartea autorului, grație prietenul și legatarului său testamentar, Max Brod. O adevărată provocare, așadar, pentru regizor de a imagina un final plauzibil, în consonanță cu atmosfera spectacolului, dar care să nu trădeze spiritul operei kafkiene. Și nu se putea găsi o rezolvare mai convingătoare pentru a ilustra ideea destrămării ordinii etice a omenirii, decât dispariția eroului. Onestitatea nu poate coexista cu un sistem al terorii și violenței a cărui funcționare are la bază principiul răului, un sistem cu care oamenii se obișnuiesc, îl acceptă, ba chiar îl proslăvesc. În aceste condiții, Karl preferă să își pună capăt zilelor.
Și totuși spectacolul se încheie într-o notă optimistă. De pe estrada Teatrului Naturist din Oklahoma (teatrul în teatru despre care scriam mai sus !), același Karl recită cu patos textul lui Kafka „Dorința de a fi indian”. Speranța nu trebuie să moară, pare a spune războinicul indian, clamând cu disperată convingere, de lângă siluetele multiplicate ale Statuii Libertății, iluzia /credința sa în libertate. Nu avem voie să dăm uitării această iluzie, chiar dacă uneori realitatea pare a ne contrazice.
Numeroasele personaje ale romanului/dramatizării sunt interpretate în spectacol de numai nouă actori (Miklós Bács, Enikő Györgyjakab, Áron Dimény, Csilla Albert, Kati Panek, Gábor Viola, Váta Loránd, Attila Orbán și Ferenc Sinkó), cărora li se adaugă interpretul rolului principal, Balázs Bodolai. Este o veritabilă performanță actoricească, realizată cu virtuozitate și talent. Individualizarea fiecărui personaj este realizată nu neapărat prin costume (Zuzana Bambušek) și machiaj, ci, mai ales, prin jocul subtil al tonalităților, al mișcării scenice, al trăirilor existențiale complexe. Interesant de semnalat este faptul că numărul restrâns de interpreți este tot un semnal al viziunii regizorale. În finalul romanului, personajele se reîntâlnesc pe scena Teatrului Naturist din Oklahoma, unde toți sunt chemați și bineveniți, așa cum sună insistent sloganul urlat prin porta-voce. Am vrut, mărturisea regizorul, să traduc astfel morala scrierii lui Kafka: nu ne putem sustrage chemării, suntem, cu sau fără voia noastră, actorii aceleiași piese de pe scena Teatrului Naturist, marionete manevrate de o forță neștiută și atotputernică. O uriașă caracatiță mondială ne manipulează din umbră, suntem sclavii ei.
În romanul „Procesul”, domnul K replică furios unui oficial care îi comunică imperturbabil: Aceasta e legea!
– Nu cunosc această lege !
Iar oficialul răspunde:
– Îl auzi, Willem? Recunoaște că nu știe legea și totuși susține că este nevinovat.
Karl reacționează la fel iar caracatița nu ezită să-l strivească…
Spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj dă frisoane. Simțim caracatița în spatele nostru…