Sunt faimosi, probabil de la natura. Intra pe scena si sunt – normal – aplaudati. Apoi canta o melodie, dupa care fiecare, pe rand, misca din degete din ce in ce mai rapid, “maruntind” muzica, spre extazul unora. La sfarsit aplaudam cu totii si fluieram. E bine. Suntem “trendy”.
Acest articol este dedicat unei premiere in climatul cultural bucurestean. O premiera parca prea frumoasa ca sa fie adevarata, adica sa aiba o continuare. Pe locatia fostului T4 – va mai amintiti, voi, fosti indezirabili “Irisi” ai anilor ’80, actuali respectabili rafinati – s-au perindat cateva discoteci, pentru ca acum sa-si deschida portile primul club dedicat performantei muzicale de nivel international din urbea noastra.
Inaugurarea s-a petrecut in compania unor muzicieni de vis. Chitaristul australian Frank Gambale, basistul canadian Alain Caron si pianistul venezuelean Otmaro Ruiz se afla intr-un turneu de promovare a noului lor album si au ajuns in Romania – de fapt – pentru concertul de la Sibiu – capitala europeana a culturii 2007.
Intr-adevar. In compania muzicala a celor trei, totul pare foarte simplu. Poate de aceea, in pofida atmosferei profesional create a clubului, in timpul concertului s-a suetat in mod paradoxal mai mult decat era cazul. Pentru cine era prezent numai din pasiune pentru acest gen de jazz – a carui denumire exacta este cu totul nesemnificativa in fata a ceea ce exprima de fapt muzica in sine – si nu doar pentru a fi vazut, schimbul de idei, fluxul emotional si deloc in ultima instanta generozitatea cu care acesti frumosi ganditori ai muzicii ne-au incantat cu ideile lor, recitalul va ramane cu siguranta un reper cultural.
Frank Gambale, a carui colaborare cu Jean-Luc Ponty si Chick Corea i-a marcat cariera, acum in postura de lider al unui trio de solisti, a incantat in primul rand prin farmecul solo-urilor sale. Personaj funciarmente pozitiv, prezenta bonoma, Frank Gambale si-a nuantat evolutia prin continutul luminos al frazarii. Ca si Alain Caron si Otmaro Ruiz, Frank Gambale este acel gen de muzician care a inteles ca muzica nu faci pentru a-ti ostoi narcisismul. Solo-urile si virtuozitatea – indiferent cat sunt sau nu de aclamate de public – sunt subordonate in permanenta ideilor, transpuse intr-o conceptie armonica a carei cizelare reprezinta munca de o viata.
In completare, venezueleanul Otmaro Ruiz, de fapt cetatean al lumii ca si ceilalti colegi ai sai, muzician complet – printre altele producatorul muzical al celebrei Dianne Reeves – a dat greutate dimensiunii latino, omniprezenta in discursul muzical al serii, pentru ca ganditorul Alain Caron, un introvertit al trairilor senine, sa intregeasca tinuta recitalului.
Acest amestec de academic si libertate a dialogului si mai ales a circulatiei de idei intre trei oameni care au ales acel tip de libertate spirituala – pe care nu doar muzica il poate oferi, ci orice tip de evadare a gandului – a constituit de fapt marea lectie a serii.