Cu toate că era 2 August, termometrul arăta doar 17 grade. De zile întregi, cerul mohorât amplifica starea de deprimare a stockholmezilor nenorocoși care, în loc să se bucure de o binemeritată vacanță undeva, într-un loc cu un climat mai generos, fuseseră obligați să rămână la serviciu. Din fericire, aceștia nu erau prea mulți. Imediat după Midsommar, sărbătoare nespus de îndrăgită de către suedezi, orașul se golea, rămânând aproape pustiu până la mijlocul lui August. Cu excepția turiștilor care patrulau metodic centrul, zonă în care restaurantele, cafenelele și magazinele funcționau cu program normal. În restul orașului, activitatea era redusă la minimum sau, cel mai adesea, înceta. Ar fi fost de-a dreptul nepotrivit, chiar periculos, să te îmbolnăvești în această perioadă. Spitalele închideau secții întregi, puținul personal rămas era stresat și frustrat, dornic să termine cât mai repede lucrul pentru a se dedica unor ocupații mai plăcute, ca de exemplu, un picnic la malul apei, puțină plajă, o bere sau un pahar cu vin în soarele care continua să rămână pe cer până târziu, în noapte.
Astfel stăteau lucrurile și la cabinetul de psihiatrie din cartierul Norrmalm unde, de aproape șase luni, lucra Anders Edfeldt. Acesta tocmai terminase de udat plantele din fereastră și privea visător mercurul termometrului. Gândurile îi zburau la țara din Africa Centrală, Togo, mai precis la capitala ei, Lome, unde, nu cu mult timp în urmă, își desfășurase activitatea umanitară, ca și pe aceea medicală. “Ce arșiță trebuie să fie acolo!” a exclamat în gând și a pus stropitoarea la locul ei, pe policioara de sub pervaz. Privirea i-a căzut pe cadranul rotund al ceasului de deasupra ușii. Era ora 9,45. Mai avea un sfert de oră până la sosirea pacientului următor, alintat de personal cabinetului de psihiatrie cu porecla de Politicosul. S-a așezat în fotoliul din dreapta măsuței din lemn alb, de mesteacăn, cel dinspre ușă. Acela din stânga era rezervat pacienților.
Doctorul Edfeldt nu tânjea după soarele sau după căldura africană. Era chiar încântat de vara răcoroasă care, exasperându-i pe mulți dintre conaționali, îi gonise spre meleagurile îndepărtate, dar însorite, ale sudului. În schimb, ducea dorul intensei satisfacții sufletești simțite atunci când reușea să ajute vreunul din africanii lipsiți de apărare în fața foametei, a violențelor diurne, a bolilor neiertătoare. S-a răsucit în fotoliul prea mic pentru corpul lui masiv și a oftat.
Euforia declanșată de revederea meleagurilor natale dispăruse de mult. Mai ales, după ce începuse să lucreze la cabinetul de psihiatrie. Petrecuse prea multă vreme în țări cu probleme reale, țări lipsite de reguli, în care legile nu aveau valoare și unde trebuia să acționezi rapid, să fii independent și decis. Situația găsită la întoarcerea acasă îl demoraliza, îl paraliza, uneori chiar îl înspăimânta. Cu toată bunăstarea materială, numărul celor cu probleme psihice crescuse vertiginos. Oamenii nu-și mai înțelegeau propriile vieți, propriile acțiuni. Din indivizi, se transformau într-o masă pusă la dispoziția societății de consum. Sentimentele dispăreau. Le înlocuiau obiectele. Avalanșa de legi, de norme și reguli lipsite de discernământ, reclamele, primejdiile fără de sfârșit, trâmbițate zilnic de mass-media, sufocau orice tentativă de liberă alegere. Viața devenea uniformă, lipsită de culoare, de înțeles. Oamenii treceau în goană unii pe lângă ceilalți, fără a-și arunca o privire, un zâmbet, prizonieri alienați a unor dorințe banale, lipsite de generozitate. Consecințele erau insomnia, nevroza, depresia, dependența de alcool, de droguri, anorexia sau bulimia, adesea schizofrenia și paranoia. Mare parte a populației devenise clientela devotată a psihiatrilor, psihologilor, consumând cantități impresionante de medicamente. Mai ales consumul mare de medicamente îl îngrijora pe Anders Edfeldt. Medicamente noi, netestate suficient sau chiar deloc pentru efecte secundare nocive, erau prescrise cu nonșalanță și dărnicie de către colegii psihiatri.
Anders Edfeldt își aminti cu neplăcere discuția avută, nu cu mult timp în urmă, cu tânărul coleg de breaslă, psihiatrul Svensson, adeptul tratamentului intensiv, de șoc. Jon Svensson era reprezentativ pentru noua generație de medici, generație educată să păstreze distanța față de pacient, să nu se implice personal, să nu aibă empatie și să folosească doze mari de medicamente. Anders suferea când întâlnea pe coridor pacienții îndobitociți de prea multe tablete ai tânărului Svensson. Înainte de plecarea acestuia în concediu, încercase să-i spună că, după părerea lui, era periculos să droghezi în felul acela bolnavii, fără a-i ține în spital, sub observație, mai ales că, în urma studiilor făcute de francezi, noul neuroleptic prescris adesea acestora, Roxiam, se bucura de o faimă foarte proastă. Chiar el, Anders, remarcase că pacienții care foloseau Roxiam slăbeau vertiginos și își pierdeau total interesul pentru viață. Jon Svensson reacționase violent, devenise chiar impertinent, dându-i a înțelege că în anii petrecuți în țările sub-dezvoltate, neavând acces la ultimele noutăți științifice, se descalificase. Se despărțiseră în termeni neobișnuit de reci. Anders Edfeldt era mulțumit că Svensson își luase concediul de paternitate, concediu plătit, acordat celor dornici de a sta acasă cu copiii de curând născuți și că nu-l va mai întâlni timp de multe luni.
Până pe 11 August, nu lucrau la cabinetul Norrmalm decât cinci persoane care, neavând copii minori, nu aveau prioritate la alegerea perioadei de vacanță. El, tânărul infirmier lituanian Jerry, sora medicală Anita, care urma să se pensioneze peste câteva săptămâni, Agneta, funcționara de la recepție, în pragul pensionării și ea, precum și neexperimentatul Per Åkerlind, medic stagiar. Cu toate că majoritatea pacienților dispăruseră ca prin farmec la începutul perioadei de concedii, lucru inexplicabil de altfel, cei rămași erau totuși prea numeroși, ținând cont de numărul mic și de calificarea angajaților care continuau să lucreze.
Oricum, era bine. Liniște, puține ședințe plictisitoare și inutile, mai puține bârfe și certuri. Chiar dacă lucra zilnic până la ora 19,00, Anders nu se simțea obosit. Vremea mohorâtă nu-i displăcea. Îl ajuta să se concentreze. Discuta îndelung, intens, cu pacienții, încercând să le micșoreze treptat medicamentația. Ca și în cazul pacientului care, curând, urma să bată la ușă. Nils Johansson, poreclit Politicosul, era o persoană blândă, afabilă. Se înclina în fața tuturor, zâmbea, saluta politicos, uneori saluta cu plecăciuni adânci pereții, ușile sau peștii colorați din micul acvariu din sala de așteptare. Vorbea adesea singur, cerând neîncetat iertare pentru greșeli închipuite, folosind o gamă impresionantă de formule de politețe. Fusese pacientul lui Svensson care, până nu de mult, îl maltratase cu doze incredibile de Roxiam, nereușind totuși să oprească seriile interminabile de plecăciuni și discursurile de dezvinovățire. De o lună de zile, Anders Edfeldt îl întâlnea de două sau trei ori pe săptămână, discutau mai ales despre lucruri petrecute în trecutul Politicosului. Încă de la prima întâlnire, îi înlocuise medicamentul rău famat cu un altul, Buronil, un neuroleptic ușor, ale cărui efecte erau bine cunoscute și care fusese testat riguros. Desigur și acesta într-o doză mult mai mică. Nils începuse să se îngrașe, fusese de o slăbiciune îngrijorătoare cu o lună în urmă, căpătase o culoare mai sănătoasă a feței, plecăciunile se împuținaseră, de asemenea frecvența monologurilor.
“Da. Un mic succes”, își spuse doctorul Edfeldt în timp ce privea ușa care se deschidea încet. Bărbatul slab, mic de statură, cu aspect fragil, îmbrăcat într-un costum ponosit, dar curat, făcu o plecăciune adâncă, apoi încă una și intră în încăpere. Anders Edfeldt îi zâmbi prietenos și îl invită cu un gest plin de curtoazie să se așeze în fotoliul liber, de lângă fereastră.
*
* *
Cele trei clădiri lungi și joase, de culoare mohorâtă, cenușie, erau unite între ele prin tuburi de sticlă, asemănătoare celor prin care se intră în avion în majoritatea aeroporturilor europene și aproape că nu se vedeau, așa ascunse, printre trunchiurile groase ale copacilor seculari din partea sudică a pădurii Frescati, pădure ce se întinde pe zeci de hectare, în partea de nord a Stockholmului. O firmă discretă, deasupra intrării în prima clădire, anunța că acolo își avea sediul Profarma, filiala unui trust internațional bine cunoscut în lumea medicală și aceea a industriei de medicamente. Profarma se ocupa de testarea vaccinelor și a unor medicamente noi, având însă și o secție de cercetare în domeniul farmaceutic, secție de reputație mondială.
Directorul general, Alain Woolley, bărbat înalt, corpolent, cu păr tuns foarte scurt pentru a ascunde calviția destul de pronunțată, stătea în picioare în față ferestrei de dimensiuni mari și privea plictisit, din spatele lentilelor groase, cerul plumburiu care se întrezărea cu greu printre coroanele copacilor. Îl aștepta pe Rickard Sundblad, director adjunct și șef al secției de cercetare. Acesta întârzia să-și facă apariția, fapt care-l mira nespus, cunoscând punctualitatea de ceasornic a subalternului suedez. Țârâitul telefonului mobil, uitat pe biroul uriaș din lemn de mahon, l-a luat prin surprindere. A tresărit și s-a îndreptat grăbit spre masa de lucru. A răspuns. A auzit o voce frumoasă, de bariton:
– My dearest Al, sper că nu te-am întrerupt din ocupațiile tale nobile, atât de prețioase pentru întreaga omenire, a glumit bărbatul într-o engleză cu un pronunțat accent slav. Vroiam doar să-ți comunic că prima misiune a fost îndeplinită cu succes. Cea de-a doua va fi finalizată, cel mai târziu, mâine. Așteptăm să-ți ții promisiunea. Nu întârzia mai mult de începutul săptămânii viitoare, adică de 6 August. Și, mai ales, nu te deranja să-mi mulțumești, a adăugat bărbatul și a închis.
Alain Woolley a făcut o grimasă agasată și a băgat telefonul în buzunarul sacoului din tweed. “Individul își ia libertăți cu mine. Oricum, s-a ținut de cuvânt. Este operativ, nimic de zis. Sper să rezolve la fel de prompt și cel de al doilea caz. Doar atunci voi fi din nou liniștit” și-a spus în gând, privind ceasul de pe birou. “A întârziat zece minute … de necrezut … ce-o fi făcând suedezul ăsta adormit … “
Un ciocănit timid în ușă i-a întrerupt lamentarea mentală.
Fragment din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press