Era ora trei și zece minute. Duminică. 5 August. După ce a cercetat ceasul de la mână, a întors capul spre dreapta și a privit întunericul compact din spatele micului hublou. Zburau de o oră și jumătate. Activitatea febrilă a stewardeselor încetase, mâncarea fusese servită, cărucioarele cu băuturi trecuseră de două ori. Călătorii dormeau satisfăcuți în scaunele inconfortabile. Avusese noroc să găsească un loc, de fapt scaunele din primul rând erau neocupate, în avionul care zbura de la Monastir spre Frankfurt, încărcat cu turiști nemți care se întorceau din vacanța petrecută pe coasta tunisiană. Zborul târziu de noapte, avionul decolase la ora 1,40, îi turmentase pe pasageri. Până și copii dormeau aciuiți lângă sau în brațele părinților adormiți. Stewardesele se retrăseseră după perdelele lăsate, unde ațipiseră la rândul lor.
Alexa Vancea a întors capul de la hublou și a privit cele două pahare plastice de pe măsuța rabatabilă din fața ei. L-a luat pe acela cu cafea și a băut îndelung din el. Nu-i era somn, dar se simțea obosită. Ziua anterioară fusese extenuantă. Își petrecuse dimineața la Jasmine, localitate turistică construită nu de mult, la sud de Hammamet. O îngrămădire de clădiri masive, pretențioase, placate cu piatră, care se încingeau în soarele dogoritor, emanând o căldură insuportabilă. Hoteluri de cel puțin patru stele, restaurante și cafenele pompoase, o versiune modernă și caraghioasă, aproape grotescă, de Medină, vânzători care interpelau nepoliticos, chiar dușmănos, turistele îmbrăcate prea sumar pentru perceptele islamului, vegetația aproape lipsea. Localitatea nu-i plăcuse. O deprimase chiar. Foarte departe de farmecul vechilor hoteluri de la malul mării, mai delabrate poate, dar construite într-un stil arab pur, nobil și înecate în verdeața luxuriantă a parcurilor care le înconjurau. Transpirase abundent sub soarele nemilos, se deshidratase, aproape că i se făcuse rău. Din fericire, găsise o sticlă cu apă extrem de rece într-o șandrama minusculă, unde proprietarul, un tânăr cu ochi focoși, asculta cu devoțiune vocea hipnotică a imanului, răsunând autoritar din difuzorul aparatului de radio. Băuse cu aviditate apa rece, așezată pe piatra fierbinte a zidului care înconjura Medina aceea caricaturală. Simțise o satisfacție intensă. Nici o altă băutură nu-i procurase vreodată o senzație atât de divină. Se târâse apoi, eliminând tot lichidul de curând ingurgitat, până la locul unde o aștepta credinciosul Ahmed, cu taxiul.
La ora două, cobora din taxi în fața hotelului Regency, cu rochia leoarcă de transpirație, blestemând în gând ideea nefastă avută în dimineața aceea. Se repezise în cameră, își pusese costumul de baie și, fără să privească în jur, se dusese direct pe plajă. Intrase imediat în mare. Când se răcorise puțin, privise spre țărm. Plaja era goală, cu excepția unor localnici care discutau aprins în dreptul clubului pentru sporturi nautice. Fără a le acorda vreo atenție, ieșise din apă și, fiindu-i din nou sete, se îndreptase spre grădina interioară a hotelului. Barul era pustiu. Se așezase la umbră, sub un palmier, în așteptarea chelnerului. După un timp, chelnerul de origine italiană se apropiase cu o față mohorâtă de masa ei.
– Bună ziua, Luigi, îl întâmpinase ea veselă. Fă-mi, te rog, un suc proaspăt de portocale, cu multă gheață. Mi-e sete. Știi, am fost la Jasmine. Oribil. Am crezut că mor de căldură …
– A! Atunci nu știți ce s-a …
– Nu și nici nu vreau să știu nimic până când nu beau sucul, îl întrerupsese grăbită Alexa. Să-l faci în cel mai mare pahar pe care îl aveți la bar. Repede, te rog!
Chelnerul se întorsese după câteva minute, punând pe masă un pahar aburit, cu suc de portocală. O lăsase să bea jumătate din conținut, apoi, tușind ușor pentru a-i atrage atenția, o întrebase:
– Acum, puteți să mă ascultați?
Alexa încuviințase din cap, iar el continuase:
– Prietena dumneavoastră … blonda aceea înaltă. Cea care s-a amețit puțin acum două seri …
– Suedeza? Nu e prietena mea. Este o simplă cunoștință. Ce e cu ea?
– Au găsit-o moartă azi-dimineață. Pe plajă. Sub prelata …
Alexa se albise la față și se ridicase brusc în picioare.
– Luigi, nu este elegant să glumești în felul acesta!
– Dar nu glumesc de loc, doamnă Alexa. Polițiștii sunt și acum în hotel și pe plajă. Nu i-ați văzut? Au găsit-o în același loc și la fel de hăcuită ca și pe cealaltă, știți care, aceea de acum câteva zile. Poliția spune că avea același semn făcut cu cuțitul pe burtă. Sunt nebunii ăia de islamici, vreau să spun fundamentaliștii. Știți, suedezele sunt mai libertine și … Vor să le pedepsească. Să dea un exemplu. Să sperie și femeile noastre și turistele. Ăștia sunt nebuni, doamnă Alexa. Sunt animale, nu oameni. Dacă ați ști cum au maltratat-o! Am fost și eu s-o văd. Îngrozitor!
Alexa Vancea a luat celălalt pahar plastic de pe măsuța rabatabilă, acela care conținea Cointreau și a băut. Avionul se deplasa lin în noapte. Turiștii continua să doarmă, fără să le pese de moartea neprevăzută a unei suedeze prea dornice de viață. După ce Luigi terminase de povestit, Alexa se dusese la recepția hotelului unde primise detalii cu privire la felul în care-și găsise moartea Malin Lind. Tunisianul mai vârstnic, care deservea recepția la ora aceea, nu părea afectat de monstruozitatea crimei recent înfăptuite. Descria cu vădită plăcere cele mai macabre amănunte și, din felul în care povestea, reieșea că de fapt femeia ucisă era vinovată de cele întâmplate, își primise pedeapsa meritată, doar atât.
Zguduită de vestea morții lui Malin și dezgustată de atitudinea recepționerului, Alexa Vancea luase subit hotărârea să se întoarcă la Stockholm. Îi ceruse bărbatului să telefoneze de jur împrejur și să-i găsească un loc într-unul din avioanele care plecau în ziua aceea spre Europa. Tunisianul rămăsese perplex, se opusese la început, invocând că nu era datoria lui să se ocupe de așa ceva însă Alexa folosise cel mai tăios ton din repertoriul ei. Rezultatul fusese biletul de avion care o așteptase la aeroportul Monastir. Este adevărat, o călătorie nocturnă, obositoare, care costase mult, dar a doua zi se va afla la Stockholm. Frântă de oboseală, desigur. Însă departe de hotelul acela care-i plăcuse atât de mult la începutul vacanței, ca numai după șapte zile, să nu știe cum să evadeze de acolo.
Simțea nevoia să mai bea o cafea și, de ce nu, încă un Cointreau. Dar mai ales, simțea nevoia să fumeze. Căută febril în geanta de pe scaunul de alături și scoase cutia cu Nicorete. Luă o tabletă și, privind-o cu dezgust, o introduse în gură. Se ridică puțin în scaun și apăsă îndelung pe butonul aflat deasupra capului. Nu peste mult timp, o stewardesă în vârstă, cu fața mototolită de somn, se apropie de ea, surâzând fals. După alte câteva minute, reveni cu băuturile comandate, puse paharele pe măsuța rabatabilă și, neuitând să surâdă, se retrase după perdea, pentru a-și continua somnul întrerupt de pasagera lipsită de scrupule.
Alexa Vancea se așeză mai comod în fotoliul avionului și începu să bea din cafeaua rece, probabil un rest rămas după servirea mesei. Alexa știa că este o ființă impulsivă însă hotărârea bruscă de a-și întrerupe vacanța tunisiană o luase până și pe ea prin surprindere. Pe Malin Lind nu o simpatizase în chip deosebit astfel încât să nu suporte ideea de-a face plajă în apropierea locului unde murise. Nu. Nu moartea suedezei o făcuse să părăsească în grabă Hammametul. Atunci, ce o determinase? Recepționerul, cu insinuările lui scabroase, lipsite de omenie? Nu. Nici acela. Aproape că nu se înțelegea pe sine însuși. Nu cumva se temea? Pentru propria viață? Gândul o luă prin surprindere, dar nu părea lipsit de sens. Își cercetă cu atenție emoțiile. Da. Subconștientul îi semnalase primejdia. O îndemnase să fugă. Care primejdie, habar nu avea … Alexa nu era tipul de persoană care să aibă aventuri de vacanță, cu bărbați necunoscuți. Deci, fanaticii religioși n-ar fi avut motiv și nici ocazia s-o lichideze … Foarte ciudată povestea cu fanaticii … Din câte știa ea, se întâmpla pentru prima oară în țările islamice, care erau dependente de turism, ca o organizație extremistă să se comporte atât de bestial cu niște femei străine, venite să-și petreacă vacanța acolo. „În fine, orice lucru, oricât de nebunesc și crud, trebuie să se întâmple pentru prima dată, nu-i așa?” se întrebă ea retoric în gând. Nu. Nu era de loc convinsă că fugise de frică să nu cadă pradă furiei fundamentaliștilor. Primejdia se afla altundeva însă nu era capabilă să depisteze unde anume.
Și-a privit din nou ceasul de mână. 3,55. Mai era o oră până la aterizare. Timpul trecea încet. S-a uitat în jur. Pasagerii dormeau liniștiți, fără probleme de genul celor care o frământau pe ea. Nici măcar Malin Lind nu mai era frământată acum de nimic. Nu mai trebuia să ia nici o hotărâre cu privire la neregularitățile depistate la locul ei de muncă, Profarma. „Cred că încep să devin cinică”, s-a admonestat Alexa în gând. Se simțea deprimată. De mai bine de un an, viața ei simplă, mulțumită, plină de sens, devenise haotică, îi scăpase de sub control. Disparițiile tragice se succedau cu repeziciune, situațiile cele mai obișnuite se răsturnau brusc, căpătau aspect de coșmar, Patrick plecase de patru luni, se simțea singură. Pentru prima dată în viață, se simțea singură.
A băut ultima picătură de Cointreau. Și-a îndreptat umerii. Ce tâmpenii îi treceau prin minte? Toți oamenii erau singuri, chiar dacă nu-și dădeau seama de acest lucru. Ei îi plăcea singurătatea. Nu era singură, era cu ea însăși. Peste o oră, va putea să fumeze. Cu siguranță, acela era motivul deprimării subite. Și oboseala. Îi va telefona lui Anders imediat ce va ajunge la aeroportul Arlanda. Va fi foarte surprins, ca de altfel întotdeauna când Alexa acționa spontan sau, mai bine-zis „irațional”, după cum s-ar fi exprimat bunul ei prieten psihiatru. Alexei îi plăcea să-l ia prin surprindere pe planificatul și mult prea raționalul Anders Edfeldt. Gândul reîntâlnirii cu acesta o reconforta, iar gândul la țigările pe care urma să le fumeze curând o făcea de-a dreptul fericită. Abia aștepta să aterizeze. Era bucuroasă că nu dormea. Îi plăcea să fie singura persoană trează în vehiculul acela gigantic, plin cu oameni adormiți, care se deplasa cu viteză prin noapte. „Cred totuși că pilotul nu doarme”, a comentat în gând și a închis ochii.
Fragment din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press