Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925, și doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008), iar în 1948 și-a câștigat definitiv notorietatea cu romanul Țara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas, 2007). Este primul scriitor japonez care primește Premiul Nobel, în 1968, motivația juriului fiind „măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez”. S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puțin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără O mie de cocori (Sembazuru, 1952; Humanitas, 2000), Maestrul de go (Meijin, 1954; Humanitas Fiction, 2007), Lacul (Mizuumi, 1954; Humanitas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas, 2010), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1961; Humanitas, 2006; 2009) și Vechiul oraș imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009). Frumusețe și întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964), povestea unei iubiri tragice ale cărei răni se redeschid, mai dureroase, dupa douăzeci de ani, urmează să apară tradusă pentru prima oară din limba japoneză la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, versiunea în limba română fiind semnată de Florin Oprina.
*
* *
Pe linia Tōkaidō, în rapidul special „Porumbelul“, Toshio Ōki studia cele cinci scaune rotative, aliniate de-a lungul ferestrelor, în vagonul panoramic. Numai unul din ele se învârtea în tăcere, odată cu mișcările trenului, iar Ōki nu-și putea desprinde privirile de la el. Scaunul cu brațe joase pe care ședea el nu se mișca. Locurile de pe partea aceasta erau fixe.
Ōki era singur în vagon. Cufundat în locul său, privea pe partea cealaltă cum se rotește scaunul. Nu se mișca într-o direcție precisă și nici cu o viteză stabilă. Uneori o lua mai repede, alte ori mai încet. Câteodată se oprea, apoi pornea în direcția cealaltă. Singur, uitându-se la scaunul care se învârtea, Ōki și-a simțit inima copleșită de tristețe și fel de fel de gânduri au început să-i roiască prin minte.
Era seara zilei de douăzeci și nouă. Ōki se ducea în Kyōto să asculte clopotele de Anul Nou.
De câtă vreme își făcuse obiceiul să asculte la radio clopotele în ajunul Revelionului? Programul începuse de un număr de ani, iar el îl asculta mereu, fără greș. Printre sunetele de clopote celebre de la temple vechi de pe tot întinsul Japoniei, se intercalau comentariile prezentatorului. Fiind vremea când anul vechi pleca și începea cel nou, prezentatorul avea un discurs ornat și presărat cu exclamații. Vechile clopote buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberațiile care te făceau să înțelegi curgerea timpului simțeai rafinamentul străvechii Japonii. După clopotele de la temple din nord, veneau cele din Kyūshū și de fiecare dată programul se încheia cu cele din Kyōto. În Kyōto sunt multe temple și uneori se auzea la radio cum se întrepătrund sunetele clopotelor din diferite locuri.
În răstimpul acesta, soția și fiica sa erau prinse cu treburi: fie erau în bucătărie, pregătind masa de anul nou, fie făceau ordine, ori își aranjau chimonourile sau se ocupau cu aranjamente florale. Ōki ședea în camera de zi și asculta programul de la radio. Sunetele clopotelor îl făceau să-și întoarcă gândurile spre anul care tocmai trecea. Era o experiență emoționantă. În unii ani, această trăire era violentă și dureroasă; în alte dăți era năpădit de regrete și de tristețe. Uneori tonul și vorbele sentimentale ale prezentatorului îl iritau, alteori clopotele îi răsunau drept în suflet. De multă vreme inima îi dădea ghes să ajungă cândva în Kyōto să asculte pe viu acele clopote străvechi.
În anul acela se hotărâse dintr-o dată să o facă și iată că acum era în drum spre Kyōto. Era împins și de dorința răzvrătită de a o revedea după atâția ani pe Otoko Ueno — care locuia în Kyōto — și de a asculta împreună cu ea clopotele de Anul Nou. De când se mutase, rupsese orice legătură cu Ōki, dar auzise că își făcuse o reputație de pictoriță în stil clasic japonez și că nu trăia cu nimeni.
Cum ideea îi venise dintr-odată și nu-i plăcea să stabilească din timp ziua plecării ca să-și facă rezervare, s-a dus direct la gara din Yokohama și, fără bilet, s-a urcat în rapidul „Porumbelul“. La fine de an, trenul avea să fie probabil aglomerat, dar îl cunoștea pe însoțitorul de tren și spera ca acesta să-i găsească totuși un loc liber.
Dinspre Tōkyō, „Porumbelul“ pleca din Yokohama după prânz și ajungea în Kyōto pe seară. La întoarcere pleca tot după-amiază, ceea ce îi era pe plac lui Ōki, care se trezea târziu. Astfel că, de câte ori avea drum în Kyōto, mergea cu această cursă, deja îl învățaseră și fetele de la primire de la clasa a doua — pe vremea când existau trei clase.
Urcat în tren, vagonul era neașteptat de pustiu. Era încă ziua de douăzeci și nouă, pe treizeci și pe treizeci și unu avea să fie aglomerat, probabil.
Ōki, cufundat în gânduri despre soarta omului, privea scaunul care se tot învârtea, când însoțitorul de tren a venit să-i ofere un ceai verde.
— Sunt singur? a întrebat Ōki.
— Mai sunt 5–6 pasageri.
— Pe întâi se aglomerează oare?
— Nu, o să fie liber. Vă întoarceți pe întâi?
— Da, trebuie…
— O să-i transmit colegului meu. Știți, eu am liber atunci…
— Mulțumesc.
După ce însoțitorul a plecat, Ōki a privit împrejur și a văzut în dreptul ultimelor locuri două valize de piele albe. Erau pătrate și destul de subțiri, un design nou. Pielea albă era vârstată cu pete cafenii. Erau de calitate și nu găseai așa ceva în Japonia. Pe scaun era o geantă mare din piele de leopard. Bagajele erau probabil ale vreunor americani care plecaseră acum în vagonul restaurant.
Pe fereastră se vedeau alunecând desișuri de copaci prin pâcla groasă, călduță. Deasupra ceței, nori albi îndepărtați luceau slab, parcă luminați de pe pământ. Odată cu înaintarea trenului însă, vremea s-a înseninat. Razele soarelui luminau o bună parte din podea. Au trecut pe lângă Matsuyama, unde totul era acoperit de ace de pin căzute. Un crâng de bambuși lucea gălbui. Valuri sclipitoare izbeau promontoriul întunecat.
Cuplul de americani între două vârste se întorsese în vagon. Când treceau pe lângă Numazu și a apărut silueta muntelui Fuji, cei doi s-au așezat la fereastră și au început să facă întruna poze. Dar când muntele s-a arătat în întregime, până la poale, ei deja se plictisiseră de fotografiat și se întorseseră cu spatele.
În ziua de iarnă apusul nu întârzia. Ōki a petrecut cu privirea lucirea mată gri-argintie a cine știe cărui râu și, când și-a ridicat ochii, a văzut soarele apunând. În scurtă vreme rămășițele de lumină albă care pătrundeau prin despicăturile arcuite dintre norii întunecați s-au răcit, dar au zăbovit mult timp acolo. În vagon s-au aprins luminile și, printr-un mecanism de arcuri, scaunele turnante au pivotat în cealaltă direcție. Doar locul din margine continua să se învârtă rebel.
Ajuns în Kyōto, s-a dus la hotelul Miyako. Se gândea că poate îl vizitează Otoko, așa că a cerut o cameră liniștită. A urcat cu liftul șase sau șapte etaje, dar capătul opus al culoarului lung era la nivelul primului etaj, deoarece hotelul era construit pe panta abruptă a dealurilor estice. Coridorul era cufundat în liniște, iar Ōki s-a întrebat dacă nu mai erau alți clienți în camere. Numai că, după ora zece, camerele din lături s-au umplut de gălăgia unor voci de străini. Ōki l-a întrebat pe valet ce era cu ei.
— Sunt două familii, în total doisprezece copii, a răspuns acesta.
Nu numai că vocile le răsunau puternic, dar cei doisprezece copii se tot plimbau dintr-o cameră în alta, se zbenguiau și alergau pe hol. De ce oare îl înghesuiseră între aceste două familii, când păreau să fie destule camere libere? Nu era totuși cazul să-și facă griji, s-a gândit, fiindcă erau copii și urmau să se culce devreme. Agitați de excursie, însă, copiii tot nu se mai potoleau. Cel mai tare îl deranjau pașii lor când alergau pe hol. Ōki s-a dat jos din pat.
Gălăgia pe care o făceau străinii în camerele alăturate îl făcea să se simtă și mai singur. Și-a amintit de scaunul turnant din tren care se tot rotea și l-a asemuit cu singurătatea care i se răsucea tăcută în inimă.
Venise în Kyōto să o întâlnească pe Otoko Ueno și să asculte clopotele de Anul Nou. S-a întrebat încă o dată care era țelul lui principal: să o vadă pe Otoko, sau să audă clopotele? Fără îndoială avea să asculte bătăile clopotelor, dar nu era atât de sigur că avea să se întâlnească cu Otoko. Dar poate că ceea ce era neîndoielnic nu constituia decât un pretext pentru celălalt lucru, incert, care spera că o să se întâmple. Venise să asculte clopotele împreună cu Otoko, cu gândul că nu va fi ceva greu de obținut. Totuși între ei doi se așternuseră destui ani de tăcere. Otoko rămăsese necăsătorită, dar trebuie să fi înțeles și Ōki că acesta nu era un motiv să răspundă neapărat invitației lui și să îl întâlnească.
— Nu e ea genul ăla de femeie, a murmurat Ōki pentru sine, dar nu putea ști dacă între timp nu se schimbase.
Otoko închiriase niște odăi într-o anexă a unui templu și locuia acolo împreună cu o fată care-i era elevă. Ōki văzuse o fotografie într-o revistă de artă. Nu stătea într-o cameră sau două, ci în ditamai casa și avea și un studio spațios. Anexa avea și o grădină elegantă. În fotografie Otoko, cu pensula în mână, ținea capul aplecat, dar după frunte și nas nu putea fi decât ea. Rămăsese la fel de slabă și nu arăta deloc îmbătrânită. Fotografia aceea îl făcuse pe Ōki să simtă remușcări, mai degrabă decât amintiri. Îi răpise femeii aceleia șansa de a de mărita, de a deveni mamă. Desigur, era singurul cititor al revistei care simțea așa ceva. Pentru toți ceilalți, care nu aveau vreo legătură cu Otoko, nu era decât o poză a unei pictorițe care se mutate în Kyōto și căpătase frumusețea specifică acelui oraș.
În orice caz, Ōki voia să îi telefoneze sau să o caute direct în ziua aceea sau a doua zi, pe treizeci. Dimineața însă, trezit de gălăgia copiilor de alături, și-a pierdut încrederea și a ezitat. S-a îndreptat spre masă, gândindu-se să-i trimită o scrisoare, dar, după primele cuvinte, nu a mai știut ce să scrie. În timp ce privea foile albe de hârtie puse la dispoziție în camera de hotel, s-a gândit că, la urma urmei, ar putea să nu se întâlnească cu Otoko și să meargă singur să asculte clopotele de Anul Nou.
Gălăgia pe care o făceau copiii din camerele alăturate îl trezise devreme dar, după plecarea celor două familii de străini, a adormit la loc și a mai deschis ochii din nou aproape de ora unsprezece.
În timp ce-și înnoda pe îndelete cravata, și-a amintit de Otoko spunând:
— Vrei să-ți fac eu nodul?
Fuseseră primele cuvinte ale fetei de șaisprezece ani, după ce îi luase virginitatea. Ōki nu deschisese încă gura. Nu știa ce să-i spună. Ce ar fi putut să-i zică în timp ce o îmbrățișa și îi mângâia părul? Ea fusese cea care i se desprinsese din brațe prima și începuse să se aranjeze. Ōki se ridicase și își pusese cămașa. Când să-și aranjeze cravata, Otoko îl privise drept în ochi. Avea privirea umedă, dar nu erau lacrimi, ci mai degraba îi străluceau ochii.
Fragment din „Frumusețe și întristare” de Yasunari Kawabata, în pregătire la Editura Humanitas fiction. Traducere din japoneză de Florin Oprina