“Ce minciuni sa preferi: pe cele de aici sau pe cele de acolo? Nu stiu, dar ceea ce stiu este ca in Est se gaseste mai multa substanta spirituala decat in Vest” (Emil Cioran, fragment dintr-o scrisoare catre Dieter Schlesak, Paris, 9 septembrie 1972). Ion Mircea
@ Sa trecem peste constatarea amara a ganditorului ca se minte peste tot, in Est ca si in Vest. Dar cine s-ar fi asteptat din partea “occidentalului”, a “renegatului” Emil Cioran la o atat de radicala recunoastere a preeminentei spirituale a Rasaritului? Si nu este aceasta si o subtextuala declaratie de dragoste la adresa spiritualitatii noastre, parte a spiritualitatii rasaritene? Cert ramane faptul ca afirmatia pe care o face filosoful aici contrasteaza vadit cu multe dintre afirmatiile sale anterioare si e indeajuns sa ne gandim la intransigenta rechizitoriala a discursului sau din Schimbarea la fata a Romaniei sau din atatea alte adnotari pe marginea destinului unei Romanii “edenice” (cum singur o califica) si inca “nevertebrate” (ca sa-l rastalmacesc pe Unamuno). O remarca se impune de la sine: Emil Cioran pare mai putin obstinat, mai vibrant si mai uman in aporii si contradictii decat in propozitiile sale ultimative. Cu alte cuvinte, el pare mai in elementul sau in contexte problematice si asertorice decat in cele apodictice. Tocmai in aceasta aparenta slabiciune sta, cred eu, plusul de spiritualitate de care Cioran insusi a beneficiat plecand dintr-o origine rasariteana spre un punct de colectare occidental. Pe de alta parte, el insusi va cadea victima forfecarii ideologice pe care volens nolens o determina, ca un curent turbionar, aceasta diferenta de substanta spirituala dintre Rasarit si Apus. Asa cum nu au inteles “resemnarea” in fata mortii a pastorului din Miorita, considerand-o o lasitate inacceptabila moral, occidentalii nu-l pot intelege si nici cautiona pe Cioran cand isi abjura erorile tineretii. Pentru noi, romanii, insa cu atat este el mai de inteles si de iertat cu cat e mai onest cu sine si cu semenii sai si cu cat se desolidarizeaza de lucruri din trecutul sau care sunt chiar cele pe care istoria noastra le duce, pentru ca fac parte din ea, dar pentru care patimeste cumplit, ca o mama cu sarcina toxica.
@ Ma inspaimanta prapastiile, dar nu mi-au inspirat niciodata teama oamenii cu sufletul mai mare decat al meu.
@ Pentru a intelege cuvintele interlocutorului tau trebuie sa le traversezi cu toate cuvintele tale. Abia dincolo de ele, de cuvintele interlocutorului tau, vei putea sa le percepi in mod concret intelesul, pe care doar l-ai intuit inainte de a le traversa. Nu altfel, copii fiind, incalecam pervazul si saream pe fereastra ca sa atingem dincolo de ea, cu mana, ceea ce am atins deja cu privirea.
@ Tin cu dintii de o idee: Frumosul e invizibil. Ceea ce numim in mod curent frumusete e doar parterul acestui Frumos, avanpostul lui in lume. Nu intamplator Frumosul a fost asociat cu Binele si cu Adevarul. “Frumosul si Adevarul sunt identice. Frumosul anume trebuie sa fie adevarat in sine”. Ceea ce afirma Hegel aici e veridic si inaltator, dar nu si plauzibil pentru oricine. O legenda poate fi frumoasa in sine, dar nu si adevarata. Iar o asertiune ca: “Somnul ratiunii naste monstri” e adevarata, dar nu neaparat si frumoasa. Probabil ca pictorii inteleg cel mai bine cum stau lucrurile astea cu frumusetea si invizibilul. Nu o data suntem scandalizati cum se imbraca si mai ales in ce culori se imbraca ei. Sa nu uitam insa ca visul cel mai pur al unui pictor e sa se imbrace in culorile care izvorasc din sufletul sau. Un pictor autentic are culorile pe dinauntru si sangele pe dinafara. Niciodata nu va putea el excava tot Frumosul din sine insusi, niciodata nu va putea preschimba fara de rest ininteligibilul in inteligibil si invizibilul in vizibil. Dar el stie ca Frumosul si Invizibilul sunt una, iar frumusetea e chiar certitudinea ca lucrurile stau asa. Deci el stie – o data cu noi, ceilalti, orbii – ca: “Frumusetea va salva lumea”.