Tracy Chevalier și-a cucerit faima cu romanul „Fata cu cercel de perlă”, iar publicul fidel i-a așteptat fiecare carte cu nerăbdare, fiind pe rând mirat, intrigat, deconcertat, răvășit. Și niciodată dezamăgit. Un lucru este cert: scriitoarea a încercat să-și schimbe formula de la un roman la altul, dincolo de predilecția pentru un trecut mai apropiat sau îndepărtat și de preferința vizibilă pentru personaje feminine, care se deosebesc și se distanțează de cei în mijlocul cărora trăiesc.
Deși s-a născut în Washington, DC, urmând Colegiul Oberlin din Ohio, scriitoarea și-a trăit viața de adult în Anglia, tot aici a făcut un masterat de creative writing, a lucrat ca redactor înainte de a se dedica integral scrisului. Cele șase romane explorează spațiul cultural european, trecând de la Delft, orașul lui Vermeer, la sudul Franței, din Londra lui William Blake la plajele engleze la început de secol XIX, de la Parisul aristocrației la atelierele unde se țes tapiserii din Bruxelles.
Însă al șaptelea roman – „Ultima fugară” înseamnă pentru Tracy Chevalier întoarcerea acasă, căci romanul se petrece în America de la mijlocul secolului al XIX-lea: eroina ei, Honor Bringh, părăsește Anglia împreună cu sora ei care urma să se căsătorească în Ohio. Dar Honor trebuie să înfrunte noua lume în care a ajuns: își pierde sora, străbate ținuturi ca să ajungă în orașul unde locuia alesul surorii ei, își face pe rând alegerile ce-i decid viața. Un singur fapt o îmbărbătează: se află mereu între Prieteni (termen ce desemnează pe quaekeri).
Honor se trezește prinsă în rețele complicate și secrete ce ascund traseele sclavilor negri, care fug de pe plantațiile din sud, se îndreaptă spre nord. Și fata constată că există câte un vânător de sclavi, care-i prinde pe fugari și-i duce stăpânilor, tot așa cum, discret, alții le dau ajutor, iar alții vor să rămână departe de orice necaz. Honor, cum o arată numele, are onoare, așa că nu ezită să ajute, chiar dacă încalcă astfel regulile comunității religioase ce obliga să nu recurgă la minciuni și înșelătorie.
Tracy Chevalier combină „ingrediente” originale: sursele de inspirație prezentate pe site-ul propriu demonstrează inteligența creativă rară. Mai întâi o geografie neexplorată: Ohio (statul care a păstrat legăturile cu Anglia, poartă de acces a negrilor fugari spre nord, iar a fermierilor nemulțumiți spre vest), Oberlin (un oraș neobișnuit fondat pe principii stricte ale unei comunități religioase – sobrietate și cumpătare, și în timp, asociindu-se cauzelor progresiste).
Fundalul uman îl formează grupări puternice: Qaekerii (credincioși protestanți, ale căror întruniri se desfășoară ca „așteptare tăcută” a fiecăruia, concentrare și interiorizare, ce fac posibilă comunicarea directă cu Dumnezeu), Calea Ferată Clandestină care înseamnă și transport cu orice mijloc a fugarilor, ascunzători în păduri, în apropiere de ferme ori chiar în mijlocul orașului, dar în primul rând oameni dispuși să riște pentru a ajuta, cu prețul libertății ori chiar al vieții.
Coloratura feminină o dau quilturile (pilotele) și bonetele: femeile fac din coaserea lor o probă a măiestriei, iar din bonete (mai rar pălării), una a modestiei. Scriitoarea a reînviat două arte minore aparținând „gineceului”, care interesează pe cititoare și azi. Honor are talent la cusut, ea aduce din Anglia rafinamentul cusăturii și al quiltului făcut din bucăți, descoperă aici alte reguli de a întocmi zestrea unei fete. Aventura unei quekerițe inocente dezvăluie America neștiută, în timpul fracturat ce precede și explică războiul civil.
„Ultima fugară” are toate șansele să-i cucerească pe cititorii de pretutindeni, nu doar pe cei americani: a apărut în 8 ianuarie 2013, iar în 10 ianuarie, a urmat publicarea italiană, iar în aprilie se află deja sub ochii cititorilor români, între primii privilegiați. Semn excelent de profesionalism (din partea editurii și a coordonatorului colecției – Bogdan-Alexandru Stănescu) și de normalitate. Măcar în zona lecturii.
Tracy Chevalier, Ultima fugară, traducere din limba engleză și note de Ona Frantz, Editura Polirom, 2013, 312 pag.