Furtuna la pahar

Editura Curtea Veche a avut buna idee sa adune in volum toate “scufundarile” facute de inteleptii care s-au lasat furati de piatra aruncata de G. M. Tamas in apa sambetelor noastre*.
In februarie 2001, cand a aparut in Dilema Scrisoarea lui Gaspar Miklos Tamas “catre prietenii mei romani” (publicata initial la 15 decembrie 2000 in revista “Elet es Irodalom”) nu cred ca publicul bucurestean al eseistului maghiar nascut la Cluj in 1948 numara mai mult de 10-20 de persoane. Acum il stiu cu miile, cu furie, secreta admiratie, indiferenta sau dispret. Nu pentru textul prorpiu-zis al Scrisorii merita republicat intreg dosarul, ci pentru cateva dintre replicile generate la Bucuresti de reductionismul, reaua vointa si inveninata agenda politica a filosofului maghiar. Altminteri, ce credit sa acorzi unui intelectual nascut si format in Romania, care declara cu imperiala seninatate ca “in timpul lui Ceausescu Romania era mai apropiata de NATO decat este in prezent”, ca atunci cand “Ceausescu a intors vizibil spatele Uniunii Sovietice a pactizat cu intelectualitatea de dreapta”, ca “intelectualitatea revolutiei romanesti este preocupata de exegeza spirituala a Garzii de Fier”, ca unicul scop al Spatiului mioritic blagian era discreditarea maghiarilor s.a.m.d.?!?
In ce ma priveste, trei sunt atitudinile exemplare determinate de intepaturile lui G.M. Tamas: textele semnate de Z. Ornea, Andrei Plesu, Alina Mungiu -Pippidi. Un Z. Ornea care, de buna seama ca a vibrat empatic la socialismul etalat in scrisoarea lui Tamas, dar care pune un accent decisiv in istoria moderna a Romaniei, unul prea des neglijat din pacate nu doar de inamici, dar si de noi insine: “Creindu-se acest curent de idei favorabil exclusiv personalitatilor cu trecut xenofob, sovin, antisemit se raspandeste ideea ca Romania interbelica a fost o tara in care domina extremismul de dreapta. Ceea ce e profund neadevarat. Romania interbelica a fost o tara democratica. Dar gruparile de extrema dreapta starneau mai multa galagie, lasand impresia ca erau dominante” (v. demonstratia la p. 46).
“Am onoarea sa nu fiu de acord cu amicul Tamas decat din cand in cand si in chestii neesentiale”, isi incepe Andrei Plesu articolul. Si contiuna cu sagalnica, tandra comprehensiune, pentru a se irita tot mai vadit pe parcursul textului: “Marturisesc ca printre principiile fondatoare ale gandirii lui Tamas sunt cateva inaintea carora obisnuiesc sa-mi pierd rabdarea. Le tot aud, in diverse ambalaje, mai ales in mediile fine ale corectitudinii politice. Unul suna astfel: tot ce nu e socialist e ori liberal, ori neonazist (…) Ergo: tot ce nu e la stanga e neonazist. Alt principiu care ma tulbura: anti-comunismul e neofascism (…) El insusi spune la un moment dat: A¤an prezent stiu mult mai putin despre Romania, decat ar trebui sa stiu, motiv pentru care imi cer scuzele de rigoare…AY Din motive de amor, scuzele se accepta”.
Alaturi de precisa corectie de orbita stabilita de Adrian Cioroianu (“partidul lui C.V. Tudor nu este un partid de dreapta, nu vad de ce ar trebui sa trecem la dreapta gunoiul care se afla, totusi, la stanga”), de verdictul limpede al contributiei lui Teodor Bakonsky (“G.M. Tamas este victima unei perspective complet false. Desi nazismul si comunismul sunt odraslele siameze ale unei anumite modernitati anticrestine, istoria le-a separat aproape de la nastere…”, v. p. 34), de observatia judicioasa a lui Andrei Cornea, cum ca “Tamas pare sa uite aici ca nu orice dreapta este de tip fascist si nedemocratic, asa cum el stie bine ca nu orice stanga este comunista”) si de bunele, oportunele nuante aduse de Paul Costin (p. 78), pledoaria Alinei Mungiu-Pippidi pentru trecerea de la patetismul patriotic, la stiintele sociale, de la sentimentalism si mistica, la eruditia politologiei contemporane si de la “specificul parohial al culturii romane contemporane, care evita orice concurenta” la “standardele lumii academice occidentale” (cu toate ca in disputa cu Andrei Plesu de la p. 118 si acesta din urma are dreptate!) – merita toata atentia.
Cat despre capitolul deceptii, ajunge sa citam formule precum: “rigiditatea cu accente de conservatorism fanatic” (Mircea Iorgulescu despre Patapievici, dar mai ales intristatoarea inveninare cu care Claude Karnoouh judeca viata intelectuala romaneasca (“Romania este o tara fara dezbateri serioase sau ca, in melodramele proaste, totul se termina cu injuraturi si denunturi”) ca sa intelegem de ce lectura acestui dosar nu este doar o placere polemica, dar si o amara necesitate.

*) Intelectualul roman fata cu inactiunea. In jurul unei scrisori a lui G.M. Tamas, vol. coord. de Mircea Vasilescu, postfata Adrian Cioroianu, Ed. Curtea Veche, 153 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar