La aproape doi ani de la declansarea cele mai mari crize financiare globale si a celei mai dure recesiuni traite de o generatie, politicile monetare, fiscale si financiare continua sa opereze in stare critica.
Datele oficiale releva cresteri ale deficitelor bugetare in aproape toate tarile, in principal datorate faptului ca dezvoltarea economica si productia au intrat pe un trend descrescator, provocand reduceri ale veniturilor bugetare.
Unele semnale recente se doresc a fi mesagerii unei incetiniri a recesiunii ca urmare a aplicarii unor politici nationale de stimuli fiscali si monetari.
Este de notat si faptul ca multe tari au apelat la suportul FMI, ca multe banci centrale mentin sau continua sa reduca dobanzile-cheie si unele guverne sunt tot mai hotarate sa majoreze investitiile publice in economie. Acest mix de masuri si politici au reusit in multe cazuri sa creasca increderea populatiei si a jucatorilor de pe piata interna si internationala.
Accesul facil al sectorului financiar la bancile centrale a determinat cresterea bilantului acestora din urma. Politicile facilitatilor cantitative si calitative au reusit intr-o buna masura sa compenseze scaderea vertiginoasa a creatiei monetare din partea bancilor comerciale. In final, politicile monetare expansive nu au afectat agregatele monetare in sens larg si nu au indus presiuni inflationiste.
In 2010 asistam la o revenire slaba si inegala a economiilor nationale. PIB-ul real se mentine cu mult sub potential. Asistam la continuarea dezbaterilor nationale si internationale cu privire la perfectionarea si/sau innoirea regulamentelor sistemului financiar. Tot mai multe intalniri nationale si internationale includ pe agenda discutii si variante ale strategiilor de “exit” aplicabile pe plan regional sau national. Tot mai evident apar preocuparile unor tari de a gasi varianta fezabila si sustenabila de crestere economica pe termen mediu si lung.
In acest context general deficitele bugetare si datoriile guvernamentale in cazul multor tari membre ale UE, inclusiv ale celor din zona euro, continua sa fie semnificative, ridicand intrebari cu privire la viitorul uniunii monetare europene. Situatiile alarmante din multe tari UE alimenteaza scepticismul europenilor cu privire la beneficiile aduse de statutul de membru al Eurozone. Pentru prima data acest grup de tari s-a implicat in supravegherea totala a politicii fiscale si economice a unui stat membru. Sunt convins ca Eurozone a tras unele concluzii si incearca sa actioneze in mai multe directii, avand printre altele si urmatoarele obiective:
– mentinerea euro ca ancora sigura de stabilitate,
– implementarea pactului de stabilitate si dezvoltare,
– realizarea unor ajustari structurale,
– imbunatatirea supravegherii economice si fiscale,
– conlucrarea cu organismele internationale, in special cu FMI (avand politica monetara centralizata)
– mentinerea increderii in Banca Centrala Europeana.

Aplicarea conceptului si solutiei “one fits all”, cu alte cuvinte repetabilitatea unor strategii aproape standard in mai multe tari nu poate da rezultate satisfacatoare.

Imi exprim parerea ca “US Subprime” nu constituie singura si nici principala cauza a actualei crize, asa cum sustin multi specialisti. Dupa parerea mea, cauzele adevarate se gasesc la nivel micro in managementul neadecvat al riscurilor si aplicarea unor strategii de afaceri cu o directionare si finalizare vadit subiective, si la nivel macro, regional si global prin acumularea unor factori cu efecte negative si prin adancirea unor decalaje si dezechilibre bilaterale si multilaterale. Este adevarat ca in toti acesti ani au lipsit actiuni si planuri nationale si internationale de aplanare sau eliminare a acestor dezvoltari negative.
Astazi mai mult ca niciodata este necesara o coordonare a eforturilor tuturor tarilor pentru ducerea la bun sfarsit a unor strategii de iesire din criza. Este nevoie de solutii, actiune, viteza si eficienta. Nu trebuie sa uitam faptul ca reactia coordonata si hotarata a guvernelor si bancilor centrale imediat dupa inceperea crizei a dus la stoparea colapsului si punerea economiei mondiale pe un trend de stabilitate si apoi de crestere.
Criza fara precedent necesita mentinerea unor interventii si planuri extraordinare din partea guvernelor si din partea bancilor centrale, dar asemenea masuri si facilitati nu sunt sustenabile pe termen lung. Sunt necesare strategii si planuri de iesire din criza care sa acopere atat domeniul fiscal, cat si pe cel monetar. Trebuie sa tinem cont ca daca aceasta iesire este prea rapida ne putem intoarce la recesiune sau vom prelungi reluarea cresterii adaugand costuri mari. Daca iesirea din masurile exceptionale fiscale este prea inceata, e posibil sa avem de-a face cu o criza a datoriilor suverane deosebit de severa. Daca iesirea din politicile monetare exceptionale este inceata, se poate incuraja revenirea “bubbles-urilor” in domeniul activelor. Am observat ca exista un destul de larg consens in randul specialistilor cu privire la strategiile de exit, care ar trebui sa cuprinda trei obiective majore:
a) aducerea domeniului bugetar pe un trend sustenabil
b) stabilitate macroeconomica insotita de o crestere neinflationista
c) stabilitate financiara (curenta si preventiva).
Este adevarat ca daca vorbim de o consolidare bugetara ne vom misca intr-un climat de reducere a activitatii economice cel putin pe termen scurt, daca nu chiar mediu, cu impact pozitiv evident asupra stabilitatii preturilor, dar cu un impact negativ asupra stabilitatii sectorului financiar (falimente, lichidari, somaj). Daca consolidarea bugetara se realizeaza intr-o faza premergatoare renuntarii la politicile monetare exceptionale, se poate reduce presiunea inflationista.
Este recunoscut faptul ca instaurarea unei increderi in politicile guvernamentale va determina succesul unei consolidari bugetare.
Politica monetara trebuie sa ramana concentrata pe stabilitatea preturilor. Este adevarat ca mentinerea unor dobanzi de referinta scazute sau continua reducere a acestora poate induce riscul aparitiei unor “bubbles” in domeniul activelor, care pot avea crestere continua. Acest fenomen va necesita o supraveghere prudentiala a sectorului financiar, a pietelor financiare, pentru a preveni o indatorare excesiva si in consecinta posibila aparitie a unui risc sistemic.
Pornind de la acumularile cantitative si calitative deosebit de complexe devine necesara reformarea arhitecturii globale, luand in considerare rolul tot mai mare pe care il joaca tarile emergente.
Traim intr-o lume a unei puternice integrari internationale si a unor interdependente evidente.
Realizarea unui echilibru global devine o necesitate obiectiva, in special prin includerea in exercitiu a puterii economice si financiare a tarilor din grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India si China). Opinii recente cer un “multilateralism imbunatatit”, cu un FMI si cu o Banca Mondiala avand statut “renovat”. Iesirea din criza si intrarea omenirii in dezvoltarea sustenabila mult dorita necesita resurse financiare extraordinar de mari. Parghiile si solutiile FMI sau ale altor organisme internationale pot deveni eficiente in conditiile actuale numai daca vor dispune si de resurse suficiente si pe termen lung. La fel si in cazul apelarii la solutii bilaterale intre tari. In mod evident toata lumea se indreapta cu speranta si cu o necesitate obiectiva catre tarile membre BRIC sau alte tari emergente. Acestea au reusit sa acumuleze importante rezerve valutare si sa puna “la lucru” remarcabile Fonduri Suverane care sa serveasca interesul lor national. In mod clar putem imbina eficient acest trend cu interesul lumii intregi pentru o stabilitate si dezvoltare echilibrata sustenabila. O astfel de abordare cere insa alocarea unui rol decizional sporit acestor tari emergente in cadrul diverselor forme de decizie la nivel international.
In acest sens, am remarcat dezvoltarile interesante in cadrul summiturilor “G20″, unde tarile deja incluse (indiferent de zona economica sau politica de care apartin), par sa-si gaseasca aici confortul necesar in directia impartirii mai echilibrate a riscurilor globale si regionale, precum si a distributiei poverii intre membri avand forta individuala si de grup evident mai sustenabile. In aceasta ordine de idei as vrea sa ma refer la documentele Summitului de la Pittsburg din 2009 care mentioneaza destul de clar ca G20 va deveni probabil Forumul de prim rang pentru cooperarea economica internationala” (si nu numai, adaug eu), concluzie cu care incep sa fiu de acord din ce in ce mai mult.

Nicolae Danila este profesor universitar doctor in economie, fost presedinte al BCR


Ideile de mai sus nu reprezinta pozitia institutiilor unde autorul are participare oficiala.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.