Pe 12 martie s-au împlinit 75 de ani de la moartea lui G. Ibrăileanu. Nu am observat ca evenimentul să fi lăsat urme în presa noastră culturală. Mentor al revistei “Viața Românească”, universitar de prestigiu, el a creat, cel puțin în Iași, o adevărată legendă. Deloc întâmplător, Catedra de Literatură Română a Facultății de Litere de la Universitatea “Alexandru Ion Cuza” îi poartă numele.
Soarta lui Ibrăileanu părea, până nu de mult, a fi una ingrată: de prin anii ’80 (când apar cărțile lui Mihai Dinu Gheorghiu și Al. Dobrescu), nici un critic nu a mai catadicsit să se apropie sistematic de opera sa până în 2007, când Antonio Patraș publică un eseu foarte bine primit, intitulat “Ibrăileanu. Către o teorie a personalității”. Mă așteptam ca această carte să-l fi adus în actualitate pe nedeptățitul autor al “Spiritului critic în cutura română”, dar se pare că alte modele au rămas fixate în conștiința criticii noastre.Trăim încă sub mirajul lui Călinescu (și pe bună dreptate), iar atunci când trebuie să mai alegem încă un nume din marea critică interbelică, numele lui Lovinescu vine de la sine. Ibrăileanu pare a nu mai vorbi pe limba noastră. Și nimic nu îngroapă mai abitir în uitare un scriitor decât nepăsarea urmașilor săi. Considerat vetust, tradiționalist, promotor al poporanismului, bașca socialist, susținător al teoriei “artei cu tendință” (câtă vreme sub comunism și după aceea nu mai puțin marota criticii a fost valoarea estetică, scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performanțe retorice, Ibrăileanu părea un caz clasat. Cine să stea să mai deslușească holograma unei opere datate, aparținând unui autor care nu mai vorbește pe limba contemporanilor? Cine să mai scurme prin atâta moloz și să caute grăuntele prețios? Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm stereotipiile comode și să-l lăsam pe Ibrăileanu în ungherul lui de istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a reușit să facă școală și care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni precum ceilalți giganți, Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu.
Nu cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-și fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Adelei. Declarativ, Constantin Ciopraga se revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferențele, și temperamentale, și stilistice sunt mai fățișe decât asemănările. Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni cu seriozitate (cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă nu ni se potrivește funciar?), iar romanul Adela, deși comentat și bifat în sintezele genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M. Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudățenie, nici roman, nici jurnal, nici ficțiune, nici autobiografie și, oricum, prea puțin pentru a-l considera pe autorul său un romancier pursânge. Și e de mirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărții se potrivea ca o mănușă poeticii prozei optzeciste sau a celei de dată mai recentă.
Și totuși, dintre criticii noștri, Ibrăileanu e poate cel mai rafinat. Pentru el, “salvarea criticului” era să devină “cetitor”. Rar am găsit în cultura noastră o pasiune pentru lectură mai puternică decât la Ibrăileanu. Citită cu atenție, fără prejudecăți, critica sa oferă o extraordinară pedagogie a lecturii. Pentru Ibrăileanu, Anna Karenina era un personaj mai viu decât orice persoană relă; îi citea cu patimă pe Tolstoi, pe Turgheniev, pe Dostoievski și pe atâția alții. Eu unul cred că un Lucian Raicu sau un Valeriu Cristea din această tradiție vin. Deși considerat tradiționalist, ba chiar ideolog al poporanismului, în eseurile lui Ibrăileanu sunt pomeniți scriitori de o modernitate frapantă în epocă, pe care adepții modernizării literaturii încă nu îi frecventau: despre James Joyce, Gide și alții Ibrăileanu vorbește printre primii. Sunt convins că foarte mult rău a făcut operei lui critice “confiscarea” comunistă a mesajului acesteia. Socialismul lui Ibrăileanu era unul real, nu unul doctrinar, politic.
Deși cele mai multe sinteze recente continuă să îi atribuie o poziție discretă în ierarhia criticii noastre, semne de optimism există: printre acestea, cartea colegului meu Antonio Patraș. Totul e să renunțăm la prejudecăți și să recitim un autor care s-ar putea să ne apară mult mai “modern” (dacă ăsta e un criteriu valabil) și mai șarmant decât am fi putut bănui. La 75 de ani de la dispariția sa, G. Ibrăileanu rămâne un model viabil, pe care suntem datori să-l readucem în prim-plan.
BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.