Născut în ianuarie 1936, la Brăila, Gabriel Dimisianu a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, a lucrat ca redactor la „Gazeta literară”, „Amfiteatru”, „România literară”, a publicat un număr impresionat de cronci, recenzii și articole de critică literară, a prefațat oprele unui mare număr de scriitori români și mai multe volume de critică literară, iar mai recent volume de amintiri despre scriitori. De la acestea a început discuția noastră.
– Stimate domnule Gabriel Dimisianu, cărțile semnate de dv. în ultima vreme aparțin mai degrabă domeniului memoriilor și amintirilor. Înclinați să abandonați critica literară în favoarea memoriilor ? E o prioritate acordată întâmplător ? E cumva pentru că a sosit momentul marilor confesiuni ?
– Îndreptarea către „memorii” și „amintiri” este desigur o consecință a înaintării în vârstă. Sau un apanaj, mă rog. Ai trecut prin multe, ai cunoscut oameni de tot felul și poate că nu este rău, te gândești, să afle și cei de acum unele lucruri despre ce și cum a fost altădată. Să afle, vreau să spun, de la trăitorii direcți, ori aceștia, nu se poate altfel, sunt din ce în ce mai puțini. Faptul că unii mai pot depune mărturie despre cele trăite cândva i-ar obliga, prin el însuși, să o facă.
În ceea ce mă privește, mă simt în măsură să spun câte ceva despre evenimente și oameni din lumea scriitoricească, aceea în mijlocul căreia mă aflu de mai bine de cincizeci de ani. S-a întâmplat să fie astfel.
Poate că aș părea bântuit de orgolii dacă aș pretinde că mărturiile mele își propun obiective morale, că aș vrea să arăt ce a fost bine și ce a fost rău în lumea prin care am trecut. Nu am căderea. Ce mă îndeamnă cel mai mult să vorbesc este, ca s-o numesc astfel, conștiința de supraviețuitor. Mă uit împrejur și constat, cu strângere de inimă, că sunt tot mai puțini martorii direcți ai vremurilor trecute și atîția câți mai sunt ar fi bine să vorbească despre acele vremuri. Tinerii de acum nu le-au prins, probabil spre binele lor.
Ar fi deci, în punctul de pornire, sentimentul unei îndatoriri de martor care m-a decis să mă dedic memoriilor, fie și din când în când. Și mai este ceva, deloc neimportant. Mai este plăcerea, pur și simplu, de a le pune pe hârtie, de a povesti așadar fapte trăite, de a mă lăsa purtat, cum se spune, de valul amintirilor. Nu trag de mine tot timpul astfel de impulsuri, dar când o fac ar fi păcat, mi-am zis, să nu le dau curs.
Dacă a sosit pentru mine momentul „marilor confesiuni” ? Parcă e prea mult spus. Al „micilor confesiuni”, poate.
Cât privește critica propriu-zisă, aceea care urmărește producția literară la zi, spunând ce e bun și ce nu e, ordonând, comparând, aceasta e o îndeletnicire pe care nu o prea mai practic. Dacă nu s-a observat, tot e bine. La două săptămâni, în „România literară”, mă dedic „lecturilor libere”, comentariului de cărți citite fără sistem. Nu mai fac, oricum, ca în urmă cu ani, critică „de întâmpinare”.
– Veți continua seria „întâlnirilor memorabile” ?
– „Întâlniri memorabile” ? Vă referiți la cele cu Arghezi, Vianu, Gala Galaction, Camil Petrescu, Zaharia Stancu și la altele pe care le-am evocat în pagini scrise totdeauna cu plăcere? Subiecte aș mai avea, după atâția ani de frecventare a mediilor literar-artistice (edituri, reviste, Uniune, lansări de cărți, participări la jurii etc.) și poate că voi mai scrie. E o plăcere de care nu m-aș lipsi.
– Mărturiseați odată că modelele dv. au fost George Călinescu și Tudor Vianu. Care credeți că sunt modelele tinerilor critici literari de azi, în cazul că își asumă vreun model ? Ce s-a schimbat radical ?
– G. Călinescu și Tudor Vianu, atât de diferiți ca oameni și prin factura operei, au constituit modele pentru generația mea prin ceea ce i-a unit : situarea și a unuia și a celuilat pe pozițiile criticii estetice. În anii 60, când eu am început să public prin reviste mici articole, recenzii, în acei ani „estetismul” era oficial prohibit dar noi, tinerii de atunci, știam că Vianu și Călinescu sunt exponenții cei mai autorizați ai orientării estetice, prin scrierile care îi exprimau în esență. Făcuseră concesii politice regimului nou instalat, declarații de aderare , dar prin opera lor substanțială continuau să ne fie modele. Îi citeam cu nedezmințit interes, le urmăream prezența.
Modelele criticilor tineri de azi? Dacă este să proiectăm simetric, adică să găsim tot două modele pentru noua generație de critici literari, acestea ar fi, mă gândesc, Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Multora dintre criticii tineri de acum le-au fost de altfel profesori la facultatea de Litere.
– Există o explicație a faptului că în activitatea dvs. de critic literar v-ați ocupat cu prioritate de proză ?
– M-am ocupat și de poezie, dar mai mult de proză, într-adevăr. Așa s-a întâmplat. Confratele Gheorghe Grigurcu scrie aproape numai despre poezie și aproape niciodată despre proză. Apropierea de poezie cred că implică o anume tonalitate a comentariului pe care mai rar o nimeresc.
– Toată lumea a observat că oricât de tranșante vă sunt sentințele, sunt făcute cu eleganță. De ce credeți că acest model e prea puțin urmat ?
– Nu-mi propun să fiu model pentru nimeni, pe de o parte. Pe de alta vă rog să țineți seama de faptul că eu sunt un om vechi. Mă comport potrivit firii și formației mele care sunt vechi, sunt altfel, în orice caz, decât spiritul general în care se trăiește și se scrie acum. Nu cred că mai am când să mă schimb.
– Cum vedeți, foarte pe scurt, critica nouă ? Cu ceva ani în urmă susțineați că rolul criticii ar fi să vegheze ca preferințele publicului să fie îndreptate spre adevăratele valori. Se întâmplă acum?
– În urmă cu două decenii, să zic, s-a făcut mult caz, la noi, de criza criticii, invocându-se faptul că evenimentele zilei îi determină pe critici să se dedice publicisticii militante și chiar propriu-zis politicii, lăsând de o parte literatura. Era vorba și de așa ceva dar și de faptul că se petrecea, în critică, o schimbare naturală a gărzii. Au apărut curând noi critici care au preluat controlul actualității și pe unii dintre ei i-aș numi : Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Marius Chivu, Bianca Burța-Cernat, Nicoleta Sălcudeanu, Gabriela Gheorghișor, Sorin Ciotloș, Andreea Răsuceanu și alții și alții. Sunt prezenți în revistele centrale și din țară, îndeplinindu-și oficiul cu aceeași ambiție de a descoperi valorile autentice și de a le propulsa.
– Ca atent observator al mișcării noastre literare, puteți spune încotro se îndreaptă, care sunt scriitorii pe care mizați ?
– Sunt mulți scriitorii din noua generație pe care mizez și aș comite nedreptăți numindu-i pe unii iar pe alții omițându-i fără voie. Prefer să-i numesc pe câțiva scriitori din seria nu tocmai nouă și a căror valoare a fost confirmată nu doar în interior. Sunt traduși, circulă, și literar, în spațiile din afară : Ana Blandiana, Augustin Buzura, Gabriela Adameșteanu, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, D. Țepeneag, Ștefan Agopian, Norman Manea, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Stelian Tănase. Alții pot completa această înșiruire cu nume care acum îmi scapă.
– V ă socotiți și dvs. un reprezentant, un exponent al echilibrului în critică ?
– Da, mă socotesc un astfel de exponent al echilibrului în critică, efect al alcătuirii mele interioare.