Cea de-a cincea ediție a Galei Premiilor de Excelență în Civism „Om între oameni” s-a desfășurat joi, 15 ianuarie, cu prilejul Zilei Culturii Naționale, dedicată nașterii poetului Mihai Eminescu, la Sala „Studio” a Teatrului Național București „Ion Luca Caragiale”, în prezența unui select și numeros public. Desfășurată anual, Gala a intrat în conștiința comunității, devenind una dintre cele mai importante manifestări găzduite în Capitală, realizată la inițiativa primarului Neculai Onțanu și a Primăriei Sectorului 2, cu sprijinul Fundației Naționale pentru Știință și Artă aflată sub egida Academiei Române.

În cadrul Galei, este oferită diploma și medalia „Om între oameni” unor oameni speciali – personalități sau oameni de rând, acelor oameni deosebiți care prin faptele lor exemplare, subliniază o dimensiune românească fundamentală, respectiv excelența și omenia.
Gala Premiilor de Excelență „Om între oameni” este pur și simplu o comunicare și nu un eveniment monden. Este un for de dezbateri, o „fabrică” de modele de urmat.  
Nominalizările au aparținut, ca la fiecare ediție a galei, unui juriu alcătuit din nume de prestigiu, din prezidiul actualei ediții făcând parte, printre alții: Neculai Onțanu, primarul sectorului 2, ÎPS Ciprian Câmpineanul, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei și acad. Eugen Simion, președintele Fundației Naționale pentru Știință și Artă, acad. Maya Simionescu, vicepreședinta aceleiași fundații, alături de care s-a aflat Excelența Sa, domnul Paul Brummel, Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în România.

Laureații celei de-a cincea ediții pentru care a fost acordat trofeul „Om între oameni”  au fost, la următoarele sectiuni:

– Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscopul Bisericii romano- catolice din România – „Religie și cultura”;
–  scriitorul acad. Nicolae Breban – „Excelentă în literatura”;
– prof. univ. dr. Marin Cazacu – „Bucuriile muzicii”;
– prof.univ.dr. acad. Ioan Aurel Pop, Rectorul Universității Babes Bolyai din Cluj-Napoca – „Istoria și valorile spiritualității românești”;
– prof univ. dr. Radu Deac – „Știință și dăruire”;
– pictorii Olga și Viorel Mărginean – „Arta de a trăi și a crea”;
– campioana olimpică Camelia Potec – „Excelență în sport”;
– actorul Tudor Gheorghe – „Arta cântecului și poeziei românești”;
– acad. Mihai Cimpoi – „Cultură și conștiință națională” ;
– ing. Nicolae Noica – „Vocația construcției”;
– cel mai mare poet englez în viață, Alan Brownjohn – „Premiul internațional – Prieteni ai României”.

Secțiunile pentru care se acordă anul acesta medalia „Om între oameni” sunt:
 ·excelență în literatură,
 ·religie și cultură,
 ·bucuriile muzicii,
 ·istoria și valorile spiritualității românești,
 ·știință și dăruire,
 ·arta de a trăi și a crea,
 ·excelență în sport,
 ·arta cântecului și poeziei românești,
 ·cultură și conștiință națională,
 ·vocația construcției,
 ·premiul internațional.
 Prin acest proiect ne-am propus să realizăm un exercițiu de admirație și apreciere față de valorile incontestabile ale lumii culturale și științifice universale, spre a le onora astfel și a le aduce respectul cuvenit pentru contribuția semnificativă la menținerea și dezvoltarea spiritului civic. Premiem anual oameni care construiesc punți între oameni, oameni între oameni, care prin faptele lor reușesc să contribuie la refacerea spiritului comunitar.   Anul acesta, premiul internațional a fost atribuit domnul ALAN BROWNJOHN în semn de înaltă apreciere pentru contribuția pe care a adus-o la îmbogățirea patrimoniului cultural universal.
După cum se știe, la fiecare ediție sunt invitate să urce pe podium personalități remarcabile ale vieții științifice, culturale și artistice din România, oameni care s-au ilustrat în domeniul în care activează și care au devenit modele pentru semenii lor.  

În aplauzele unui cald și numeros public, au urcat pe scenă, la ediția din acest an:

·Monseniorul Ioan Robu, arhiepiscop romano – catolic și membru de onoare al Academiei Române,
 ·Academicianul Nicolae Breban, scriitor, romancier, eseist, dramaturg,
 ·Profesorul universitar Marin Cazacu,violonist,laureat al concursurilor internaționale de la Geneva, Markneukirchen, Leipzig, Bologna și Belgrad, ·Academicianul profesor universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai,
 ·Profesorul universitar doctor Radu Deac, medic chirurg – chirurgie cardiovasculară din România (Târgu Mureș),
 ·Olga Mărginean, graficiană și academicianul Viorel Mărginean, pictor,
 ·Camelia Potec, înotătoare care a câștigat medalia de aur la 200 m liber la Olimpiada de la Atena, a cucerit peste 200 titluri naționale și a realizat multiple recorduri.
 ·Tudor Gheorghe, cântăreț, compozitor și actor român,
 ·Academicianul Mihai Cimpoi, om de cultură, academician român, reputat critic și istoric literar, eminescolog, redactor literar și eseist basarabean, ·Profesorul Nicolae Noica – autoritate de necontestat în domeniul construcțiilor, inginer reputat, fost ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, scriitor, provenind dintr-o familie de tradiție, care a dat țării multe personalități în domenii pragmatice de activitate și un filosof – Constantin Noica.
 ·Alan Brownjohn – un mare scriitor britanic – poet și prozator, dar si critic și, lungă vreme, jurnalist la „Times”, unde a scris inclusiv cronici la spectacolele de teatru de la București.   Corul academic Divina Armonie – Club UNESCO a încântat auditoriul cu piese interpretate cu mare finețe, fiind răsplătit cu generozitate

de aplauze prelungite.  
De asemenea, momentele artistice au fost întregite de doi dintre cei mai străluciți violonceliști din generația tânără, studenți ai maestrului Marin Cazacu, Ella Bokor și Mircea Marian, constituiți în ansamblul ”Duo Cello Jaya” și laureați ai concursurilor  naționale și internaționale,  doctoranzi la Universitatea Națională de Muzică București.  
Piesele interpretate de flautista Anca Maria Cristescu acompaniată de pianistul Cătălin Răducanu au încântat publicul cu talentul său. O altă surpriză plăcută în cadrul Galei ”Om între oameni” a fost recitalul susținut de o foarte tânără violonistă, Mihaela Mitrofan, elevă în clasa a VIII-a la Colegiul Național de Muzică ”George Enescu”, care a fost acompaniată la pian de doamna profesoara Smaranda Ilea.  
În discursul său adresat invitaților și laureaților, primarul Neculai Onțanu a spus:
  ”Distins auditoriu,
Îmi revine onoarea să deschid Gala OM ÎNTRE OAMENI, ediția a V-a, cel mai așteptat eveniment cultural al anului în România.  După cum remarcam și în 2014, ziua aleasă pentru desfășurarea Galei OM ÎNTRE OAMENI este, nu întâmplător, 15 ianuarie. Așezăm manifestarea noastră sub semnul geniului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu și sub semnul Zilei Culturii Naționale, celebrată oficial, în fiecare an, la 15 ianuarie, aprobata de Parlamentul Romaniei, la inițiativa academicianului Eugen Simion. 
De-a lungul celor patru ediții anterioare, Gala OM ÎNTRE OAMENI a avut un palmares important. În fața domniilor voastre s-au perindat personalități excepționale ale României, personalități de dimensiuni europene, dar și personalități internaționale, prieteni ai țării noastre.

Nume mari, uriașe, în știință, cultură, culte, literatură, arte, sport. Nu i-am premiat și nu i-am omagiat însă numai pentru performanțele realizate în domeniile lor de activitate. Nu stabilim noi ierarhiile în știință, cultură, culte, literatură, arte, sport. I-am omagiat și îi omagiem pentru ceea ce excede domeniile lor de referință, pentru o calitate rară, neprețuită: pentru felul în care s-au implicat și se implică în viața comunității, pentru modul exemplar în care o slujesc.
Premiile OM INTRE OAMENI celebrează excelența în civism, aduc omagiul nostru celor care nu se refugiază într-un turn de fildeș, absorbiți de munca lor, ci sunt prezențe active, benefice în viața Cetății. Domniile lor constituie elita acestei țări, modele neprețuite pentru noi toți. Domniile lor dau ora exactă a progresului.
Nu-mi ajunge timpul să-i enumăr pe laureații celor patru ediții anterioare ale Galei OM  ÎNTRE OAMENI, de la guvernatorul Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu, la clasici în viață ai literaturii române – Augustin Buzura, Eugen Simion – la genii ale cercetării științifice – Maia Simionescu, stele ale scenei dramatice românești – Radu Beligan, Ion Caramitru – performeri ai sportului – Octavian Belu și Mariana Bitang, un Inalt Ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane, precum este Inalt Prea Sfintitul Ciprian Arhiepiscop al Buzaului si al Vrancei dar și oameni obișnuiți cu o viață exemplară, până la vizionarul economist și filosof, Thierry de Montbrial.
Domniile lor se adaugă laureaților de astăzi, într-o vibrantă înșiruire, dătătoare de speranță pentru viitorul României în lume, chezășie a faptului că, într-o lume globală, ființa națională nu s-a pierdut, ci a intrat, cu o voce inconfundabilă, în concertul European și mondial.
Astăzi, la 165 de ani de la nașterea ”poetului nepereche” – ca să folosesc cunoscuta sintagmă călinesciană – faptul că suntem

împreună, înconjurați de valori autentice ale neamului, gândind la destinul României, este o șansă extraordinară, pe care o prețuim. Laureații ediției a V-a a Galei OM ÎNTRE OAMENI dau seamă despre partea luminoasă, fertilă a existenței noastre și ne oferă solide argumente să privim viitorul cu optimism.”  
 

Prezentăm alăturat cuvintele de apreciere la adresa premiaților:
 

MONSENIOR IOAN ROBU  
Aflat în noiembrie la Constantinopol, Papa Francisc i-a transmis Patriarhului Ecumenic Bartrolomeu mesajul generos al unității creștine, spunând: ”Singurul lucru pe care îl dorește Biserica Romano – Catolică și ceea ce încerc și eu, ca episcop al Romei, este unitatea cu Bisericile Ortodoxe”.  Suveranul Pontif a pus degetul pe o rană care sângerează de un mileniu.
Îl așteptăm în România pe Sfântul Părinte de la Roma, ca să constate cu bucurie că aici există un model binecuvântat al conlucrării catolico-ortodoxe. Cei doi întâistătători, patriarhul Daniel și arhiepiscopul Robu, au fost mereu alături, în fața poporului, în momentele importante ale istoriei recente.  Pentru români, monseniorul Robu este un model de slujire creștină. Ca și Preafericitul Daniel, Excelența Sa are vocația rară a ecumenismului, pornită dintr-o înțelegere superioară a mersului lumii.
Din anul 2001, monseniorul Ioan Robu este membru de onoare al Academiei Române, grație operei sale teologice din domeniul teologiei morale – eseuri, studii și monografii care au îmbogățit spiritualitatea romano-catolică. 
Personalitate de o profundă spiritualitate și vastă cultură, patriot din galeria marilor moldoveni, Monseniorul Robu cunoaște societatea românească în mecanismele sale cele mai intime și nu ezită s-o analizeze, într-o manieră critic-ziditoare. Pastoralele sale au o însuflețire profetică. 

În plină criză economică, la Sfintele Paști din 2012, se adresa astfel credincioșilor săi: “Societatea actuală europeană, toată axată pe economie, nu vrea să facă altceva cu Isus, cu Evanghelia Sa, cu Biserica Sa decât să aplice îmbălsămarea. De ce? Ca să nu se audă nicio voce care să critice batjocorirea și umilirea celor săraci și neputincioși, condamnarea la moarte a copiilor nenăscuți, disprețuirea și neglijarea bolnavilor și a bătrânilor. Ca să nu se vadă niciun deget acuzator îndreptat spre cei care încalcă drepturile lui Dumnezeu și ale oamenilor, spre cei care subminează binele și stabilitatea familiilor și a generațiilor tinere, spre cei ce ucid, fură și mint, spre cei care distrug până și ideea binelui comun, spre cei care pun în vânzare prezentul și viitorul aproapelui sau al întregului neam”.
Marele arhipăstor Ioan Robu a vorbit, nu o dată, cu însuflețit patriotism, despre valorile morale ale societății românești, deplângând declinul acestora și definind omenia ca soluție salvatoare: “Criza materială ne convinge foarte ușor că există. Criza morală nu ne convinge. Sunt mulți care spun: Nu-i nicio criză morală! Totuși, există. Putem să-i spunem oricum: rătăcire, lipsă de conștiință, de orientare. Dar e o perioadă în care am uitat multe lucruri bune din viața noastră, din obiceiurile noastre, din lumea noastră românească. Ne-am luat după lucruri care strălucesc foarte mult și care nu aduc nimic și căutăm himere, în loc să căutăm ceea ce știm că putem găsi. În loc să căutăm omenie, căutăm lucruri care-l distrug pe aproapele nostru. În loc să dăm valoare celor din jurul nostru, noi nu le dăm nimic. Devenim tot mai egoiști, tocmai pentru că am uitat multe din trecut”. Omul acesta care a pornit în viață dintr-un sătuc din județul Neamț, cu dragoste de Dumnezeu și dorință de carte, conduce de un sfert de secol Biserica Romano – Catolică din România, fiind ridicat, la 14 martie 1990, de către Papa Ioan Paul al II-lea, la rangul de arhiepiscop și mitropolit de București.

Laureatul nostru de astăzi binemerită bucuria de a-l primi, cât mai curând, alături de Patriarhul Daniel, pe Suveranul Pontif Francisc pe pământ românesc, așa cum l-a primit, împreună cu Patriarhul Teoctist, pe Papa Wojtyla. Despre vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea la București – prima călătorie apostolică într-o țară ortodoxă – din urmă cu 15 ani, Excelența Sa Ioan Robu a mărturisit, cu cinstea și modestia care îl caracterizează: “Decisivă, ca să vină Sfântul Părinte la noi, a fost atitudinea Bisericii Ortodoxe, prin vocea Patriarhului Teoctist. Papa nu putea să vină dacă nu era invitat. Or, invitația pe care a făcut-o Patriarhul a fost decisivă, deși făcuse și Președinția, și Biserica Catolică”.  
Nu ne îndoim că neobosita lucrare comună a Patriarhului Daniel și a Monseniorului Robu va face din capitala României, poate chiar în cursul acestui an, pentru câteva zile, capitala creștinătății unite. Motto-ul stemei episcopale a lui Ioan Robu este din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, capitolul 8, versetul 32 ”Și adevărul vă va face liberi”. La minunata, biblica vârstă de 70 de ani, după 46 de ani de preoție în vremuri vitrege, Monseniorul își explică astfel nu doar deviza arhiepiscopală, ci și principiul care i-a condus existența: ”Adevărul pe care nu poate să-l lege nimeni ne eliberează“. Pentru o viață trăită în lumina adevărului credinței, pentru munca statornică pe care a desfășurat-o în scopul slujirii lui Dumnezeu și a credincioșilor, pentru dragostea sa fierbinte față de acest neam, Monseniorul Ioan Robu este – cu majuscule – un OM ÎNTRE OAMENI.


NICOLAE BREBAN

Secțiunea ”Excelență în literatură” a Galei OM ÎNTRE OAMENI, după ce l-am premiat pe Augustin Buzura iar astăzi avem în palmares un alt nume uriaș  – ar trebui să se intituleze ”clasici în viață”.
Un clasic în viață este scriitorul pe care îl omagiem acum. Dacă ar fi să rostim doar titlurile care îi compun opera, am mai avea nevoie de spațial temporal al unei Gale – ”Francisca” (1965), ”În absența stăpânilor” (1966), ”Animale bolnave” (1968), ”Îngerul de gips” (1973), ”Drumul la zid” (1984), ”Pândă și seducție” (1991), am invocat câteva dintre cele mai cunoscute. După Revoluție – în perioada aceea de secetă, când autori de referință își căutau îndelung creațiile în sertar, în bibliografia Breban au mai intrat cel puțin 20 de volume (un roman, nuvele, două volume de poezie, eseuri, memorialistică, teatru, publicistică, traduceri). 
L-am studiat la școală, astfel încât, dacă spunem, de pildă, ”Bunavestire”, știm cu certitudine că este un praznic creștin și numele unui roman. Un roman, care, la vremea când a fost publicat, în comunismul lui Ceaușescu, a fost aspru criticat în plină plenară a Comitetului Central. O astfel de întâmplare ideologico-literară este, după știința noastră, unică în Est. Povestea neromanțată a scriitorului Breban, fiu de preot al unei Biserici interzise, greco-catolică, decis să demonstreze că e mai puternic decât destinul, e exemplară.
Distinsul critic și istoric literar Eugen Negrici a spus-o de curând, apăsat:”În evoluția romanului românesc, opera lui Nicolae Breban reprezintă un punct de hotar. Breban aparține speciei rarissime a celor care  înfruntă, transfigurați de o nobilă sminteală, ridicolul și neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al ființei”.

Încercăm să-i facem o laudatio lui Nicolae Breban. Întreprindere deloc ușoară, fiindcă – așa cum din partea ideologilor socialismului multilateral dezvoltat a încasat toate imprecațiile – publicul și critica de specialitate l-au gratulat cu cele mai alese epitete.
Doar că premiul nostru nu se adresează scriitorului genial, al cărui loc în panteonul literaturii române și universale este deja stabilit. Nici academicianului. Noi celebrăm omul între oameni, cel care a însuflețit câteva generații de discipoli, învățându-i, deopotrivă, scrisul și curajul civic. În iulie 1971, n-a ezitat să pună totul la bătaie – poziția de redactor șef al celebrei reviste ”România literară“, poziția foarte înaltă de membru supleant al Comitetului Central, libertatea și viața, pentru a protesta împotriva așa-zisei ”revoluții culturale” și a așa-numitor ”teze din iulie”.  Aflat la apogeul puterii sale, Nicolae Ceaușescu dorea să maoizeze România. Foarte puține glasuri s-au ridicat atunci. Cel mai vehement și cel mai credibil, prin statutul său, a fost al lui Nicolae Breban. Iată cum rememorează marele scriitor episodul de atunci: ”Cariera mea socială era ratată definitiv, într-o țară și într-o zonă unde, de secole, voevodul, boerul, jupânul, hanul sau stăpânul domnesc într-o manieră absolută, indiferent de secol, latitudine geografică, regim social sau climă. Iar supunerea, uneori absolută, alteori vicleană, este unanim acceptată. Orice protest, nu e numai un semn al libertătii, dar si al nebuniei. Cea socială. Se înțelege, cea mai riscantă”.
Portretul artistului în tinerețe, portretul de atunci din 1971, nu s-a modificat deloc în 2014, când maestrul s-a apropiat de vârsta patriarhilor biblici. La 80 de ani, Breban are aceeași vervă protestatară, aceeași ”nebunie” de a spune lucrurilor pe nume, cu orice risc.
De pe baricada revistei ”Contemporanul. Ideea

europeană” Breban polemizează, cu aceeași tinerească vigoare, de aproape un sfert de secol – despre condiția scriitorului într-o tranziție fără sfârșit, despre ipocriții de ieri și de azi, despre adevăr și asumare.
Observă maestrul, cu întristată ironie: ”În perioada interbelică, și chiar în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat în conștiința publică. Nichita Stănescu, de exemplu, era o vedetă, iar versurile lui erau știute pe dinafară. Nu știu dacă astăzi, cu nivelul de instruire al publicului și cu strategiile actuale de media, ar mai putea atinge același nivel de notorietate. N-ar avea loc de fotbaliști”.
Ei bine, clasicul în viață Nicolae Breban, făcându-și, la rându-i, loc printre fotbaliști, continuă ”nobila sminteală” de a trezi conștiințe. Adâncă plecăciune, maestre!
 

PROFESOR MARIN CAZACU
Maestrul cântă la un violoncel vechi de aproape 200 de ani. Și mărturisește, dezarmant: ”Imediat după Revoluție, când toată lumea s-a grăbit să cumpere apartamente, terenuri, case, eu am avut o intenție clară – trebuia să-mi cumpăr un instrument. L-am cumpărat cu o sumă destul de mare la vremea respectivă – valora cel puțin cât două apartamente. Nu regret, însă, nici o secundă, deoarece acest violoncel face parte din sufletul meu, din familie”.
Marele virtuoz al violoncelului, solistul de excepție s-ar fi putut rezuma să-și consacre timpul și forța artistică propriei sale deveniri. Însă, cum singur spune, aflat pe culmile carierei s-a uitat în jur și și-a pus o întrebare fundamentală: ”Ai făcut ceva și pentru alții?”
Atunci, laureatul celor mai prestigioase concursuri internaționale, solistul concertist al Filarmonicii George Enescu, profesorul de la Universitatea Națională de Muzică din București și-a

descoperit o a doua vocație. A descoperit un al doilea instrument, pe care îl stăpânește cu aceeași virtuozitate ca violoncelul: vocația de mentor. În anul 1999, a inițiat Festivalul Internațional ”Enescu și muzica lumii”, care se desfășoară în fiecare vară la Sinaia. În 2008, a fondat Orchestra Română de Tineret. Doi ani mai târziu, a fondat Orchestra Sinfonietta, iar în 2013 – Orchestra Junior, alcătuită din copii între 13 și 15 ani. A fondat ansamblul ”Violoncellissimo“, cu studenți ai Universității Naționale de Muzică, pornind de la 8 violoncele și ajungând la 60, ba chiar la 100, într-un superb concert la Ateneul Român, din mai 2013, un concert de cartea recordurilor, realizat în memoria marilor profesori Constantin Dimitrescu, Dimitrie Dinicu, George Georgescu, George Iarosevici, Gheorghe Rus, Serafim Antropov și Radu Aldulescu.
A înființat Cvartetul “Cellissimo junior”, format din elevi.
Celebrul dirijor Ghennadi Rojdestvenski, sub bagheta căruia a concertat, îl respectă ca pe un „excelent muzician“. El Pais, cea mai importantă publicație din Spania, l-a numit ”un violoncelist magnific”.
Cunoscutul cotidian italian La  Stampa s-a referit la domnia sa ca la un ”violoncelist de aur”. Presa germană îl consideră “un mare artist, cu o sonoritate foarte frumoasă și o tehnică impecabilă”. Pentru realizările sale artistice de excepție, a obținut nu doar aplauze la scenă deschisă, în cele mai mari săli de concert ale lumii, ci și numeroase premii naționale și internaționale. În anul 2004 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. În 2006, a obținut titlul de Doctor în Muzică, summa cum laude, cu teza ”Concertele pentru violoncel și orchestră în creația românească, de la Constantin Dimitrescu la Pascal Bentoiu” – lucrare de referință în istoria muzicii.
Noi însă îl premiem astăzi pe maestrul Marin Cazacu pentru

dedicația și generozitatea cu care a format tineri muzicieni, pentru devoțiunea cu care, uitând angelic de sine, și-a sprijinit studenții, de la efortul didactic până la strângerea de fonduri. Studenții săi au obținut importante premii în țară și în străinătate (Austria, Germania, Ungaria, Italia, Elveția, Olanda, SUA). Ceea ce a reușit maestrul Marin Cazacu, cu harul său dublat de o muncă uriașă merită, cu prisosință, omagiat. 
 

IOAN – AUREL POP – rectorul Universității ”Babeș-Bolyai” 
Vă rog să ascultați cu atenție fragmentul de prelegere care urmează. Nu-l veți uita multă vreme. Cuvintele ard și îngheață, înflăcărează și dor, evocă și subliniază, vibrează cu o forță nestăpânită: ”Istoria nu ne poate ajuta să vedem viitorul. Poate să ne ajute să descifrăm mai bine prezentul, nu și viitorul. Viitorul însă ne așteaptă tot prin trecut, plecând de la ideea că viitorul se transformă iremediabil în prezent și prezentul se transformă iremediabil în trecut. Astfel, ne întrepătrundem și noi și le dăm ștafeta celor care vin după noi, oferind explicații filosofice, religioase, politice, de toate felurile, în relativitatea generală în care ne mișcăm. Istoria ne învață, printre altele, ce înseamnă locul nașterii noastre (…) De regulă, noi, românii, ducem lipsă de demnitate, ne autoflagelăm, ne condamnăm, râdem, suntem zeflemitori, uitând, de fapt, că sunt lucruri foarte serioase, cu care nu e bine să glumești. Și, când auzim pe câte unul dintre noi că se supără pe locul nașterii lui, pe țară, trebuie să ne gândim dacă nu cumva am greșit direcția. Te poți supăra pe un om, pe o instituție, pe cineva care ți-a creat necazuri. A te supăra pe țară, e ca și cum te-ai supăra pe mama ta! (…) Atunci când mergem în străinătate, trebuie să avem capacitatea să explicăm celor care vin în contact cu noi de ce avem în limba română cuvântul dor, ce este doina, dacă spațiul vălurit de care vorbea Blaga există

sau nu și să îi învățăm că sunt oameni în România care, cu toate greutățile și necazurile aud cum bat în geam razele de lună”…
Nu un liric de dimensiuni hugoliene este autorul acestor fraze, ci un istoric. Unul care a înțeles că vine o vreme când trebuie să ieși din bibliotecă, dintre ceasloavele îngălbenite de timp și – om între oameni – să te așezi în agora. Să le spui contemporanilor tăi adevărul, cel care – vindecându-i – îi poate elibera.
Profesorul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai,  membru al Academiei Române, directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei, n-a fost niciodată ceea ce se cheamă un erudit de cabinet. A intrat însă în atenția publicului larg datorită polemicii scăpărătoare cu Lucian Boia. ”Istoria, adevărurile și miturile”, cartea sa, publicată anul trecut, e un bestseller – lucru rar cu o operă de rigoare științifică. Este o replică la ”Istorie și mit în conștiinta românească”, lucrarea demitologizantului foarte în vogă, Lucian Boia.
Ioan Aurel Pop se înscrie – nu doar prin operă, ci și prin atitudine, în galeria de aur a marilor noștri istorici – Bălcescu, Kogălniceanu, Iorga, Gheorghe. I. Brătianu, Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu. Are, în egală măsură, simțul trecutului, dar și un ascuțit simț al prezentului.
Pentru că știe când să iasă din bibliotecă spre a lumina poporul, pentru că o face cu inteligență și curaj, pentru că știe să fie, competent și modest, un om între oameni – omagiu savantului Ioan – Aurel Pop!

PROFESOR RADU DEAC
Lingviști de la marile universități ne oferă, de vreo două decenii, cuvântul anului – cel mai rostit cuvânt de pe planetă în ultimele 12 luni. Aceste cuvinte, care țin pasul cu tehnologia, au fost, de pildă,

în 2004 – “blog”, în 2011 – “occupy” (de la mișcările de stradă), în 2013 – “selfie”. Dacă însă lingviștii și-ar propune să aleagă cuvântul ultimei jumătăți de secol, acela ar fi, fără îndoială, INIMĂ. Din 3 decembrie 1967, de când doctorul Christian Barnard a realizat, în Spitalul Grote Schuur, din Cape Town, Africa de Sud, primul transplant de inimă.
Laureatul nostru nu doar că l-a cunoscut pe marele profesor Christian Barnard, dar a lucrat cu cei doi frați Barnard, în toate ocaziile în care aceștia au venit la Târgu Mureș și au operat.
De ce la Târgu Mureș? Pentru că aici au găsit un om și echipa lui care edificaseră o clinică de chirurgie cardiovasculară. Omul acela era medicul Radu Deac, care – după absolvirea Medicinii din Cluj – a ajuns în orașul acesta din inima Transilvaniei istorice și nu l-a mai părăsit niciodată.  Profesorul Radu Deac recunoaște că prezența fraților Barnard la Târgu Mureș, în anii ’80 ai veacului trecut, a însemnat extrem de mult pentru propria-i carieră. Astăzi, domnia sa a dobândit, la rându-i, faima pionierilor  chirurgiei cardiologice.
Ceea ce îl detașează însă pe profesorul Radu Deac de confrații săi din toată lumea constituie și motivul pentru care îl omagiem. Faptul că – în comunismul și post-comunismul românesc – geniul său profesional n-a fost de ajuns și a trebuit să se lupte mereu, cu toate sistemele, pentru a-și construi front de lucru. Nu s-a dat bătut și, slavă Domnului, îl avem astăzi în România, în loc să fie într-unul dintre marile spitale ale lumii, care ar fi dat orice ca să-l aibă.
Când spunem INIMĂ, spunem doctorul Radu Deac și adăugăm Târgu Mureș – orașul pe care l-a pus pe harta medicinii mondiale, creând un centru și o școală de chirurgie cardiovasculară de talie mondială.

Cea mai recentă bătălie a sa cu sistemul birocratic, cu subfinanțarea, cu indolența, a câștigat-o strălucit în folosul pacienților: a creat prima clinică de chirurgie cardiovasculară pediatrică din România.
Legendă vie a medicinii noastre din toate timpurile, Profesorul cu majuscule este de o cuceritoare modestie. Și, ca o curiozitate pentru mulți, dar și ca un model de civism, trebuie să știți că a purtat în permanență, în buzunar, un certificat de donator.
Nu întâmplător, întrebat în mâinile cui și-ar pune inima, profesorul Brădișteanu –  împreună cu care laureatul nostru a efectuat, în octombrie 1999, primul transplant de inimă din România – a răspuns fără ezitare: mi-aș pune inima în mâinile lui Radu Deac. 
Sintagma ”și-a sacrificat viața personală pe altarul profesiei” nu se potrivește nimănui altcuiva mai bine decât chirurgului-demiurg Radu Deac. Rugat, în urmă cu un deceniu, de moderatoarea celebrei emisiuni ”Profesioniștii”, să interpreteze electrocardiograma propriei sale existențe, marele chirurg cardiovascular l-a citat pe Confucius, oferindu-ne o neprețuită lecție: ”Marea glorie în viață nu este să nu te prăbușești niciodată. Important este de câte ori te ridici”. 
Pentru că inima marelui profesor doctor Radu Deac bate pentru poporul său, îl omagiem ca pe un adevărat om între oameni.
 

OLGA ȘI VIOREL MARGINEAN
Acordăm astăzi un premiu ex-aequo, unor oameni pe care nu-i putem despărți, pentru că destinul însuși i-a unit ca să pășească alături, în viață și în artă.
Pe marele pictor Viorel Mărginean l-a definit memorabil Andrei Pleșu, cu trei decenii în urmă: ”Privită global, pictura lui Viorel Mărginean pendulează, cu un farmec inconfundabil, între o caracteristică simplitate și un rafinament îndelung exersat. Este

pictura unui om aspru și candid, naiv și sofisticat, pictura unei personalități impetuoase, capabilă însă a se disciplina sever în fiecare din manifestările sale. Ea are noblețea de neuzurpat a lucrului bine făcut și a vocației curajos asumate”.
Opera lui Viorel Mărginean e răspândită în toate galeriile și colecțiile particulare ale lumii. Ceea ce impresionează la acest artist uriaș este nu doar modestia, discreția exemplară între lume care se dă în stambă, ci și caracterul de platină. Prietenia s-a de aproape cinci decenii cu criticul Dan Hăulică este un exemplu, un model. Din anii ’70, până când Dan Hăulică s- a stins, relația celor două personalități de referință ale culturii românești a fost mai mult decât una artist-critic, a fost o frăție rodnică. Hăulică i-a organizat si deschis peste 20 de expoziții în țară (la București, Cluj,Timișoara, Alba-Iulia, Bacău) și peste hotare (Paris, Bruxelles), a mers pe urmele existenței lui, pentru a-l cunoaște în profunzime, ajungând până în satul copilăriei, în cantonul din pădurea de la Cenade – Viorel Mărginean este fiu de pădurar, după cum se observă și din numeroasele desene și pânze din ciclul Cenade. Galeria Dialog a Primăriei Sectorului 2, în mai – iunie 2010, i-a reunit pe Mărgineni, într-o excepțională expoziție. Pe simeze au stat alături, într-un adevărat ”concert vizual”, cum l-a numit curatorul Ruxandra Garofeanu, lucrări semnate de Viorel Mărginean, Olga Morărescu Mărginean, fiul lor, Alexandru Ioan Mărginean, și nepotul Mihnea-Mlak Mărginean. Trei generații de artiști aparținând aceleiași binecuvântate familii.
Graficiana Olga Morărescu este jumătatea pictorului Viorel Mărginean. Despre arta domniei sale, Corneliu Antim spunea: “Olga Morărescu nu face pictură, face pictograme. Inventează un limbaj”. Iată cum artista însăși, într-un text cu valoare de ars poetică, povestește cele două întâlniri esențiale din viața

sa – întâlnirea cu desenul și întâlnirea cu cel care urma să-i devină soț: ”Mie mi-a plăcut dintotdeauna desenul, nu pictura în sine. Linia, ductul liniei – acestea au fost pasiunea mea. Dar, încă din copilărie, am vrut să mă fac și profesoară de desen. Niciodată nu m-am gândit că sunt numai artist, mi-a plăcut mereu să fiu și pedagog, am considerat că e una dintre cele mai frumoase meserii din lume. Să-i înveți pe copii din ce ai strâns tu, ca o furnică, în ani și ani de zile (…) Mai târziu, am făcut și Istoria Artelor, Muzeologia. Îmi plăcea în muzeu. Dar, la început, la Institutul Pedagogic, mi-a fost profesor chiar viitorul meu soț, pictorul Viorel Mărginean. El ne-a inspirat nouă, studenților, adorația pentru natură, pentru că era născut în mijlocul pădurii. Și ne mai și ducea în expoziții. Ne-a dus, de pildă, să vizităm un colecționar (…) Așa m-am atașat de viitorul meu soț, dar și după ce ne-am căsătorit, el a rămas pentru mine tot profesorul venerat și respectat”.  Emoționante cuvinte!
Anul acesta, cei doi artiști vor sărbători nunta de aur. N-a fost un drum ușor, amândoi fiind pictori, având perpetuu nevoie de o libertate a exprimării, de o independență a ființei până la un anumit punct. Opera lor e dublă: arta lor și cei doi tineri artiști, fiul și nepotul.
Păsările Olgăi Morărescu se întâlnesc cu păsările lui Viorel Mărginean într-un văzduh genial, al marilor spirite.
Le acordăm cu dragoste, ex aequo, premiul Galei OM ÎNTRE OAMENI, pentru excelență în artă și în viață, pentru că familia Olga și Viorel Mărgineanu este un dar făcut de Dumnezeu  poporului român și lumii.

CAMELIA POTEC
Când primarul Neculai Onțanu a purtat prima discuție cu tânăra

excepțională pe care o omagiem astăzi, gândul mărturisit al domniei sale a fost acela că tinerii comunității noastre au nevoie de modele. Iar aceste modele trebuie susținute și multiplicate.
Laureata noastră s-a născut la Brăila și, de la 5 ani, a învățat să înoate în Dunăre, supravegheată și îndrumată îndeaproape de tatăl său.
La 9 ani, făcea înot de performanță la Liceul Sportiv din Brăila. La 18 ani, încă un copil, a venit în București la Clubul Steaua, singură printre străini, pentru a-și desăvârși cariera sportivă.
Ce a însemnat performanța pentru un copil, când după Revoluție România era țara tuturor tentațiilor?
Timp de 13 ani, viitoarea mare campioană a făcut antrenamente de la 6 dimineața într-un bazin descoperit în țară, apoi la Paris, pe orice vreme, pentru ca, la 22 de ani, să urce treptele podiumului olimpic, cu medalia de aur la 200 de metri liber, cu steagul României pe cel mai înalt catarg și cu imnul intonat în fața lumii întregi. Iar asta, după ce, cu numai două zile înainte, era pe punctual de a abandona și a se întoarce acasă, dar părinții și prietenii care au crezut în ea și i-au fost alături, purtând-o spre victorie.  
Pregătită să câștige cursa de 400 m liber, pe care a ratat-o, s-a gândit să abandoneze. Dar, părinții și prietenii i-au dat din nou curaj să revină în lupta pentru titlul Olimpic. A intrat în cursa de 200 m liber, dar în preliminarii a ieșit pe locul 7 din 8. Un alt moment dificil. Aproape prăbușită, dar având susținerea necondiționată a celor apropiați, câștigă marea victorie în cursa finală: campioană olimpică la 200 metri liber, la Atena.
Totul s-a întâmplat ca în celebrul îndemn al lui Pierre de Coubertin, celebrul pedagog francez, părintele Jocurilor Olimpice moderne:”Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă!”

A fost ambiție? A fost dorința fierbinte de victorie? A fost efectul miraculos al încrederii celor din jur? A fost mândria că un român trebuie să arate ce poate? Toate acestea la un loc au format caracterul unei mari sportive, caracterul unui om de excepție, care – la rândul său – le spune astăzi copiilor pe care îi duce pe podium: Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă! Talentul și munca te vor duce spre victorie. 
Multipla campioană națională și internațională, cu peste 200 de titluri obținute, fost aleasă, în 2013, în unanimitate, în funcția de Președinte al Federației Române de Natație si Pentatlon Modern.
Camelia Potec, marea noastră campioană, și-a început mandatul de președinte sub semnul performanței. Pentru prima oară din 1985 a organizat televizarea campionatelor naționale de natație la seniori, spre delectarea publicului larg, care redescoperea astfel un sport nobil și pasionant. Anul trecut a demarat proiectul de atragere a copiilor spre înot, organizând selecții în școli și acordând sute de abonamente gratuite la bazin elevilor din Capitală. În parteneriat cu Ministerul Tineretului și Sportului, a demarat  concursul ”Pierre de Coubertin”, pentru crearea unei largi baze de selecție în rândul elevilor. Tot în sprijinul tinerei generații, a fondat o competiție care îi poartă numele: ”Camelia Potec – în căutarea viitorilor campioni”(categoria sub 11 ani), cu participarea a 300 de copii, dintre care cei mai talentați sunt susținuți și pregătiți pentru marea performanță.  Marea campioană face performanță și după ce s-a retras din sport, contribuind la dezvoltarea armonioasă a tinerilor, insuflându-le gustul victoriei, oferindu-le propriul model.
În viziunea Cameliei Potec, pregătirea pentru natație este și o pregătire pentru viață. O minte sănătoasă într-un corp sănătos înseamnă a trece curajos peste obstacole, a-ți însuși

mentalitatea de învingător, spiritul de echipă și spiritul de fair play.
Societatea românească are nevoie de astfel de mentori, oameni care cresc oameni. Respectul și recunoștința noastră, Cameliei Potec! 
TUDOR GHEORGHE
Oltean de spiță veche din Podarii Doljului, unde a văzut lumina zilei în urmă cu șapte decenii, marele menestrel la curțile dorului, românul cu majuscule a avut clipa sa astrală atunci când – absolvent al Institutului de Teatru din București – s-a întors în patria sa natală, Oltenia, la Teatrul Național din Craiova, unde a realizat câteva roluri memorabile, dar și orientarea spre muzică și vers, spre o formă inedită de exprimare artistică, de spectacol, desăvârșindu-și astfel cariera.
Dar ceea ce face acest menestrel post-modern trece dincolo de vers și de muzică. Domnia sa oficiază – și atunci când e singur cu chitara sau cu cobza, și atunci când are în spate o întreagă orchestră simfonică – liturghisește laic, transmițând esența cea mai pură a românismului.
Publicului – care râde și plânge cu artistul – i se restituie, rostită cu aplomb sau cântată cu sensibilitate, istoria literaturii române, de la cronicari la suprarealiști.
Chitarei, menestrelul i-a adăugat cobza, deschizând oamenilor poarta către un folclor străvechi, de pilduitoare actualitate și frumusețe.
Despre deconcertantele sale abordări artistice, vorbește maestrul însuși:”Am coborât către folclorul adevărat. M-am apucat de cobză (…). Pe urmă, iată-mă brusc cu o orchestră simfonică – total debusolant, n-a mai știut nimeni ce este cu mine. Iată-mă cu taraf tradițional, iată-mă apoi cu muzică ușoară interbelică, iată-mă cu muzică pentru copii, cu poezia închisorilor comuniste, cântând

apoi cu un cor de călugări. Pregătesc spectacolul cu corul și fanfara reprezentativă a Armatei (…)  Imnuri naționale, cântate de o forță națională, în cel mai frumos sens al cuvântului”…
Locul lui Tudor Gheorghe în cultura română e unic. Fenomenul Tudor Gheorghe e irepetabil. Pentru că menestrelul nu face artă de amorul artei: se implică, își rostește curajos punctul de vedere, trezește conștiințe. Nu întâmplător, comuniștii l-au interzis cu câțiva ani înainte de Revoluție. Cu o sinceritate brutală, artistul mărturisește: ”O parte dintre spectacolele pe care le fac eu sunt gândite special pentru ca generația de astăzi, scârbită de România, să vadă că a fost și altfel pe aici. Tinerii care se duc în străinătate spun: <Mi-e rușine că sunt român>. Și sunt băieși deștepți, copii deștepți, nu gargaragii. <Mi-e rușine că sunt român>… Ei nu mai au cu ce să se mândrească. Ca ei să aibă motive de mândrie, eu a trebuit să fac acest efort, nobil de altfel, de a le demonstra că odată am fost cineva”.
Din ce în ce mai pregnant, în spectacolele sale pătrunde spiritul timpurilor pe care le trăim, cu tot cortegiul său de trăiri – furie,  dezamăgire, speranță. Maestrul nu ezită să-și împărtășească explicit opiniile politice, adăugând artei sale un militantism contagios.
Marin Sorescu, cu ale cărui versuri a ridicat în picioare generații, spunea: ”De fiecare dată când îl ascult – și asta se întâmplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească – populară și cultă – poate mișca munții. (…) Problema mea, inhalând prin toti porii melodia ființei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen”.
Pentru talentul său uriaș pe care l-a pus în slujba românismului, pentru patriotismul său vibrant, pentru că a fost și a știut

să rămână un om între oameni – premiul și recunoștința noastră, a publicului său fidel!

MIHAI CIMPOI
Critic, istoric literar, eminescolog, laureatul a cărui laudatio o facem este o figură emblematică a culturii române.
Călit în perioada cumplită a comunismului sovietic, în bătăliile crunte pentru păstrarea comorii limbii române, încă din 1960, anul debutului, s-a dedicat pe de-a-ntregul slujirii și promovării literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului.
Cel puțin doi poeți importanți își datorează notorietatea muncii și intuiției sale de critic literar: Grigore Vieru și Alexandru Dabija. Recenziile, studiile, eseurile monografice consacrate acestor mari poeți rămân opere de referință. 
Mihai Cimpoi, căci despre domnia sa este vorba, a fost și este  stegarul valorilor autentice, fie că este vorba despre scriitori contemporani sau despre clasici. De altfel, Aleea Clasicilor, din Grădina publică ”Ștefan cel Mare și Sfânt” de la  Chișinău, este inițiativa distinsului critic, pentru care demersurile literare au fost mereu și fecund completate de tulburătoare inițiative civice.
A scris pagini memorabile despre Alecsandri, Creangă, Rebreanu, până la a se dedica Luceafărului. Mihai Eminescu, mărturisea Mihai Cimpoi, “este Poetul prin studierea căruia se poate ajunge la Poezie, la înțelegerea Ei, este mai mult decât atât: este Muzica poeziei”. Eseurile și studiile consacrate poetului nepereche l-au impus printre eminescologi: ”Narcis și Hyperion” (1979), ”Căderea în sus a Luceafărului” (1993), ”Eminescu, poet al Ființei” (1998), ”Plânsul demiurgului” (1999). Eminescologul și-a sprijinit discursul critic pe contrafortul unui proiect, lansat în 2012 și care a devenit o importantă instituție culturală – Congresul

Mondial al Eminescologilor
Între miile de titluri cu care a îmbogățit cultura română, opera magna a lui Mihai Cimpoi rămâne ”O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, publicată în 1966 și repetat reeditată, considerată de specialiști ”o piatră de temelie pentru orice studiu de viitor al fenomenului basarabean, o primă sinteză critică asupra literaturii române dintr-un spațiu unde teroarea istoriei a luat forme nemaiîntâlnite”.
Savantului de la Chișinău, membrului de onoare al Academiei Române din anul 1991 și membrului Academiei de Științe a Moldovei din 1992, i-a dedicat cel mai frumos portret maestrul Eugen Simion, îndrumătorul lucrării sale de doctorat: Mihai Cimpoi are ”figura și semnele comportamentale ale unui răzeș din epoca lui Ștefan cel Mare. Voinic, țeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală (…) Ține drumul drept, pe la mijloc, și, de-i pornit într-o direcție, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ține de cuvânt (…). Ca un țăran basarabean, hârșit de viață, stă locului și, contrar prejudecăților despre adamismul nostru tradițional, duce lucrurile la capăt. Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, și nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o”.
Vorbind despre ”catedrala începută”, maestrul Eugen Simion se referea la monumentala lucrare, unică în literature română, rodul muncii titanice a criticului și istoricului literar Mihai Cimpoi –  ”Mihai Eminescu. Dicționar enciclopedic”, care a văzut lumina tiparului în 2012.
Preluând memorabila sintagmă a lui Eugen Simion, putem afirma că Mihai Cimpoi a construit, prin opera sa literară, dar și prin opera civică, o catedrală ale cărei ziduri solide sprijină

cerul senin al culturii române. Grație și muncii titanice a laureatului nostru, Basarabia s-a unit deja cu Patria – Mamă, în plan spiritual.

NICOLAE NOICA
Cum am putea să-l descriem, în câteva cuvinte, pe laureatul care urmează? Un pasionat al lucrului bine făcut, înainte ca lucrul bine făcut să fie un slogan de campanie. 
Autoritate de necontestat în domeniul construcțiilor, inginer reputat, fost ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, scriitor, provenind dintr-o familie de tradiție, care a dat țării multe personalități în domenii pragmatice de activitate și un filosof – Constantin Noica.
De altfel, despre neamul Noiculeștilor laureatul nostru a publicat, în 2009, o carte fermecătoare, scrisă cu un har de narator pe care nu i l-am fi bănuit. Nicolae Noica este un om al rigorii, cum nu mai găsești mulți.
Nicolae Noica este un profesionist de excepție. Nicolae Noica este un om de o cinste ireproșabilă. Mandatul său de ministru al Lucrărilor Publice nu va fi uitat ușor de toți profitorii sistemului, care s-au trezit că nu mai pot înfige mâinile în buzunarul Statului. Nicolae Noica este omul care sfințește locul.
De numele domniei sale se leagă înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, concepută pe principiul creditului ipotecar și menită să le ofere tinerilor posibilitatea de a-și achiziționa o casă. De numele domniei sale se leagă proiectul alimentării cu apă a satelor. Dacă urmașii săi la minister l-ar fi continuat așa cum l-a gândit, în trei ani de acum înainte n-ar mai fi rămas în România nici o localitate neconectată la rețeaua de apă. De altfel, ministerul pe care l-a condus s-a desființat în 2001, încheindu-se astfel, în derizoriu, o istorie de un veac a lucrărilor publice

și amenajării teritoriului. În sfârșit, de numele domniei sale se leagă vestitele buline roșii de pe construcțiile cu risc ridicat de prăbușire la cutremure. Reabilitarea acestor construcții a fost între prioritățile ministeriatului său. Astăzi, au intervenit alte priorități.
Deși nu se dă bătut, Nicolae Noica pare uneori vocea celui care strigă în pustiu. Într-o societatea tot mai deprofesionalizată, Profesionistul e un personaj anacronic, dacă nu de-a dreptul cicălitor. 
Nici în politică Nicolae Noica nu s-a dezmințit. A fost membru al PNȚCD, atâta vreme cât l-a condus Corneliu Coposu.
Ce face acum omul acesta din stirpea rară a celor pentru care datoria e sfântă. Un om care are cultul muncii. Răspunde singur: ”După activitatea publică pe care am avut-o, m-am retras și îmi continui activitatea în domeniul construcțiilor. În mod special, în ultima vreme, țin un curs de istoria construcțiilor la facultate și scriu o serie de cărți despre istoria construcțiilor. Fac acest lucru pentru că am avut și avem o școală de construcții deosebită, pe care ar trebui să o apreciem și să învățăm din ceea ce au făcut înaintașii noștri, pentru că, în fond, în domeniul acesta se impune continuitatea, iar experiența celor dinaintea noastră trebuie să o fructificăm pentru că nimic nu e nou și dovada cea mai bună este problema inundațiilor sau a cutremurelor. Vrem nu vrem, aceste lucruri se întâmplă, pentru că nu stăpânim natura și atunci e important să înțelegem că trebuie să prevenim. Pentru aceasta avem nevoie de niște programe continue și de lungă durată pe care nu le poate rezolva un guvern, ci mai multe”.
Îl omagiem nu doar pentru activitatea sa exemplară, ci și pentru faptul că nu s-a blazat, că nu s-a limitat să-și contemple frustrările, ci încă mai crede cu tărie că România are șansa ei în lume, cu condiția de a reface puntea surpată cu un

trecut în care constructorii noștri erau fala Europei și a lumii. Despre acest trecut nu obosește să le vorbească tinerilor.
Cu oameni ca Nicolae Noica, România va avea întotdeauna o șansă! 

ALAN BROWNJOHN
”O cultură fără traduceri ar fi ca o casă în care nu se deschid niciodată ferestrele”. Fraza aceasta memorabilă aparține unei minunate doamne, Antoaneta Ralian, tălmăcitoarea subtilă a unor mari scriitori occidentali, prietena de o viață a laureatului nostru. Doamna Ralian este în sală și îi adresăm un respectuos salut. 
”Eu sunt singurul englez de viță veche rămas în Londra”, spunea în glumă, cu numai trei săptămâni în urmă, la Târgu Mureș, laureatul nostru din această seară.
Va urca pe scenă, în câteva momente, acest magician al cuvântului, un mare scriitor britanic – poet și prozator, dar si critic și, lungă vreme, jurnalist la Times, unde a scris inclusiv cronici la spectacolele de teatru de la București.
A vizitat prima oară România, cu British Council, în primăvara anului 1977, după cutremur, când, plimbându-se pe străzi, s-a simțit ca la Londra după cel de-al Doilea Război Mondial. A revenit apoi în 1983 și 1986, când a lucrat cu poeta Denisa Comănescu, prima sa traducătoare, la poemele care urmau să apară la Editura Univers în 1989. Publicul românesc a avut șansa să-l recepteze pe poet când acesta se afla pe culmile succesului său european. După Revoluție, îndrăgostit de România, ne-a vizitat aproape anual. De 24 de ani a ales să-și petreacă toate concediile în Covasna. A legat prietenii trainice și – lucru extraordinar – și-a asumat, cu generozitate și cu farmecul pe care veți avea privilegiul să i-l savurați, misiunea de a promova România și scriitorii români

în Marea Britanie, în Europa și în lume.
A făcut-o punând totul sub semnul ars poeticii sale”poezia poate face lumea cu un grăunte mai bună“.  Ars poetică pe care, în urmă cu 10 ani, și-a comentat-o astfel: ”Parcă sună un pic prea… măreț, nu? Adevărul este, însă, că eu văd toată literatura ca pe un punct de vedere cu privire la umanitate. Orice drum ar urma ea, efectul final trebuie să fie unul pozitiv. Eu sunt împotriva nihilismului în artă și cred, de altfel, că orice tip de artă, literatura cu precădere, trebuie să reafirme valorile pozitive”.
Marele poet englez Alan Brownjohn este, în viața de zi cu zi, o personalitate pozitivă, luminoasă, solară, debordând de energie, cu o contagioasă dragoste de viață. Mai exact, există în străfundul ființei sale o irepresibilă curiozitate de a trăi. Dacă ne-am propune să-i scriem biografia, nu ar exista titlu mai bun ca acesta: ”Alan Brownjohn – curiozitatea de a trăi”. Este nu doar un aventurier al spiritului, ci un personaj aventuros, gata mereu de noi experiențe, avid să cunoască oameni și locuri, pe care să le cucerească cu farmecul său irezistibil. 
Combustibilul său sufletesc este – cum singur recunoaște – scrisul. Experiența sa românească din deceniul de dinainte de Revoluție a decantat-o într-un roman, tradus de Irina Horea, în 1977, sub titlul ”Umbre lungi”. Romanul acesta despre România a apărut mai întâi la București și abia după aceea în Anglia.
În anul 1982, când Alan Brownjohn era Președintele Asociației Britanice de Poezie, a primit o impresionantă scrisoare de la tatăl lui Corneliu M. Popescu, un tânăr decedat la vârsta de 18 ani, în cutremurul din 1977. Corneliu M. Popescu îl tradusese pe Eminescu în limba engleză. Alan Brownjohn a fondat, în amintirea tânărului îndrăgostit de Eminescu și de limba engleză, răpus cu cruzime de capriciile naturii, la cea mai frumoasă

vârstă, premiul „Corneliu M. Popescu”, pentru traduceri de poezie în Europa de Est. Premiul a fost finanțat de către Ion Rațiu timp de trei ani, după care finanțarea s-a derulat prin British Council. Premiul se acordă o dată la doi ani și este unul dintre numeroasele omagii pe care marele poet britanic le-a adus literaturii române.
România i-a devenit, între timp, a doua casă, limba română – a doua patrie, prin scriitorii pe care i-a tradus, cu muzicalitatea vorbelor în urechi și cu dicționarul alături, temeinic, ca orice absolvent de Oxford.
Ne înclinăm în fața talentului domniei sale, dar nu pentru acesta îl premiem, ci pentru că ne-a fost și ne este, nouă, românilor, un distins ambasador spiritual în lume.”

În încheierea evenimentului, primarul Neculai Onțanu s-a adresat celor prezenți, spunând:
 ”Distins auditoriu, stimați laureați,
Sunt mândru că sămânța unei idei, pe care am avut-o în urmă cu șase ani și pe care am sădit-o, împreună cu domnul academician Eugen Simion, în pământul fertil al spiritualității românești, a devenit astăzi cel mai așteptat eveniment cultural al anului.
Felicit laureații, mulțumesc juriului, condus de domnul academician Eugen Simion, pentru alegerile sale inspirate.
Mulțumesc tuturor colaboratorilor mei, al căror entuziasm este, la fiecare ediție, contaminant, a căror muncă trebuie admirată.
Mulțumesc în mod special maestrului Ion Caramitru, care a găzduit ultimele două ediții ale Galei OM ÎNTRE OAMENI în acest spațiu minunat și evocator. În mod fericit, excelența pe care o premiem noi se așează ca un briliant în montura de platină a Sălii Studio a Teatrului Național, un adevărat templu al culturii.
Palmaresul laureaților noștri, de la prima Gală până la cea de astăzi, cuprinde personalități uriașe, oameni care prin talentul și munca lor sfințesc domeniile în care performează.

Am ascultat cu interes și emoție cuvântul fiecăruia dintre domniile voastre. Cuvintele acestea confirmă vechea sintagmă conform căreia marile spirite se întâlnesc. Ați vorbit memorabil, fiecare cu talentul și argumentele sale, despre faptul că a-ți duce profesia la nivelul excelenței intră în definiția sentimentului nobil de patriotism.
Îmi revine onoarea de declara închisă cea de-a V-a Gală a Premiilor OM ÎNTRE OAMENI și de a mă preocupa de viitoarea ediție, a VI-a”.

Subiecte #civism#Gala#oameni#Premii