Radu Paraschivescu – Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecție de perle românești, Editura Humanitas
Cu foarte puțin înainte să deschid această nouă minunată carte a culegătorului de perle, am auzit la un post de radio o știre care mi-a întărit convingerea că din ce în ce mai mulți tineri jurnaliști nu prea mai gândesc. Se spunea că, în dorința de a-și menține sănătatea, tot mai mulți bănățeni aleargă prin parcuri și în jurul râurilor! Asemenea perle culege scriitorul Radu Paraschivescu de mai bine de un deceniu. Volumul de față este al patrulea pe care-l publică pentru a atrage atenția că exprimarea în spațiul public românesc suferă crâncen. Înaintea acestuia au apărut, din 2006 încoace, „Fie-ne tranziția ușoară (perle românești)”, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea (noi perle de tranziție)” și „Muște pe parbrizul vieții (nou catalog de perle)”.
Într-un argument al noii sale cărți, Radu Paraschivescu reia câteva dintre lămuririle precedentelor volume, cărora le adaugă ceea ce crede el că ar fi cauza fenomenului. Anume, aceasta ar ține în principal de felul cum e privită astăzi școala de o bună parte a românilor – din instrument de formare și instruire, școala s-a trezit victima unei demonizări perfide după 1990 (instrument de propagandă ceaușistă); apariția antimodelelor în studiourile de televiziune, antimodele care susțin că școala e inutilă. În sfârșit, disprețul pentru școală și cultură face posibilă și atitudinea ultrapermisivă față de furtul de idei, de gânduri și de fraze, îngăduința față de plagiat.
Titlul noii cărți face trimitere la una dintre lozincile scornite de muncitorii de la IMGB cu prilejul incursiunii în Piața Universității, la 13 iunie 1990, pentru răfuieli cu protestatorii anticomuniști. „Faptul că Noi vorbim, nu gândim apare la un sfert de secol de la mineriada din iunie 1990 e mai mult decât o coincidență. E în același timp un memento pentru toți cei în pericol să uite ce ravagii poate să facă o gură care o ia înaintea creierului.”
Ca și în precedentele volume, Radu Paraschivescu își adună perlele din toate activitățile și mediile: afaceri, administrație, economie, școală, educație, relații de familie, istorie, religie, fiosofie, media, sport, muzică, politică, medicină, turism.
Nimeni n-a scăpat.
Într-un interviu din urmă cu două săptămâni publicat în „Dilema veche”, Radu Paraschivescu afirma, în legătură cu acest volum: „În momentul în care îi auzi pe anumiți oameni vorbind – mai ales pe scena publică – ai impresia că gura o ia înaintea capului și are o viață a ei. Am din ce în ce mai des acest sentiment. Nu sunt locuit de neliniști catastrofice cu privire la soarta limbii române, ci de un sentiment de indispoziție. Încerc să fac ceva pentru a-mi alunga această indispoziție și ca să-i fac pe alții atenți la niște mostre de dezagregare și de deteriorare pe lângă care trecem, dar pe care nu cred că e bine să le nesocotim. Se petrec niște lucruri îngrijorătoare cu limba română și ele trebuie arătate. Dacă am putea să formulăm și o rețetă – cu atât mai bine. Dar eu sunt sceptic cu privire la farmaciile de însănătoșire a limbii. (…) Învățământul a tot trecut prin diverse reforme, experimente începute și neîncheiate, răsturnări de planuri, de paradigmă. în așa fel încât elevul a fost transformat în cobai și la un moment dat n-a mai știut ce i se cere. Gradul de dificultate crește spectaculos. A doua chestiune ține de limba română, care este infernală din punctul de vedere al regulilor gramaticale. Nouă ni se pare abordabilă, dar regulile sunt complicate. Și mai e ceva. Pe unii elevi nu-i mai interesează disciplina asta deloc. Preferă să vorbească o engleză fluentă – pentru că engleza le deschide mai multe uși decât româna, iar unii și-au făcut deja un proiect de viață în străinătate – și atunci gramatica română râmâne nu un moft, ci ceva peste care poți trece la o altitudine acceptabilă. E păcat pentru că gramatica, fiind o disciplină logică, îți unge și mecanismele gândirii. Puțini mai sunt cei care mai cred în această formă de gimnastică. Mulți percep gramatica mai degrabă ca pe o corvoadă, o materie de examen, ceva antipatic.”
