Sunt de acord cu Marius Chivu că “Zen”, cel mai recent jurnal al lui Cărtărescu, a fost rău – în dublul sens de prost și cu rea-credință – înțeles de majoritatea criticilor de întâmpinare. Ceea ce i s-a reproșat sub diverse formule scriitorului e o lipsă de autenticitate dedusă din contradicția dintre statutul său social-cultural și permanenta plângere pe ruinele propriului scris, de nu a propriei existențe în general. S-a aplicat, astfel, experiențelor relatate în jurnal o grilă simplissimă, ca să mă exprim eufemistic. Cum poate fi depresiv Mircea Cărtărescu de vreme ce se află în atenția juriului Nobel, e tradus în 15 limbi și pe deasupra apreciat de publicul larg, cum se mai poate declara nemulțumit de viață când s-a mutat la vilă cu trei nivele, și-a cumpărat două mașini, un iPad și un aparat foto profesionist? Am citit, astfel, neverosimile fragmente inchizitoriale la adresa scriitorului, care ba nu și-ar iubi îndeajuns soția sau copilul, ba e opac la lucrurile “cu adevărat importante” din viață, ba n-are prețuire față de colegii de breaslă. Ceea ce m-a făcut să-mi revizuiesc într-un fel atitudinea vizavi de recentele înfruntări ale scriitorului cu criticii – cărora le țineam partea – și să îngân împreună cu Cărtărescu celebrul paradox al paranoicului: dacă ești obsedat de faptul că toți cei din jur vor să-ți facă rău, nu înseamnă că ei nu vor să-ți facă propriu-zis rău.
Nu știu dacă-i legitim să citești cartea ca pe o ficțiune get-beget, așa cum mărturisește criticul de la “Dilema veche” că a făcut-o, însă trebuie spus din start că “Zen” e una dintre cele mai convingătoare și mai frumoase confesiuni despre pierderea inspirației – nu doar din literatura actuală, ci, probabil, din întreaga literatură română. Redundanța notată de mai toți comentatorii (dar nu e ea un ingredient al vieții de zi cu zi și n-ar fi însemnat efortul de diversificare părăsirea artificială a temelor obsedante de dragul scrisului frumos?) provine, în fond, din focalizarea asupra acestei drame din care decurg, cu necesitate, toate celelalte aspecte ale vieții lui Cărtărescu. E vorba aici mai degrabă de o mărturisire la limită despre marasmul creator decât de un jurnal integral de existență. Scriitorul nu-și înregistrează fiecare mișcare sau eveniment (nici măcar nu scrie zilnic), ci aleargă la jurnal ca la un confesor căruia îi mărturisește neputințele și păcatele legate de scris. Din acest punct de vedere, “Zen” face un pandant perfect cu “Nimic”, cartea de poezie apărută anul trecut. Fiecare consfințește, în felul ei, desprinderea definitivă de câte un segment al creației în care autorul a râvnit “totul”. “Nimic” e un rămas-bun spus poeziei, în timp ce recentul jurnal marchează despărțirea definitivă de proză. Ambele au în centru – de aici și forța lor extraordinară – un personaj care-și trăiește, uneori resemnat, alteori tragic-convulsiv, în același timp vulnerabil, paranoic, plin de spaime, dar și mușcător, revoltat sau vituperant la adresa societății, postumitatea ca scriitor. S-ar prea putea ca Mircea Cărtărescu să mai dea opere fundamentale de acum încolo, însă punerea în scenă a acestei drame e atât de credibilă, încât devine aproape imposibil să nu-l citești cu empatie și cu înțelegere.
Căci sentimentul dominant din “Zen” nu e atât inflamarea sau megalomania, cum s-a tot spus, ci o imensă nostalgie față de propria creație și față de postura de scriitor activ: “Un scriitor ar trebui să aibă decența să moară tânăr. Dacă-și supraviețuiește, nu doar că va avea grijile și necazurile oricărui om, din pricina cărora sămânța Cuvântului va fi repede înăbușită, dar va și suferi câinește la amintirea strălucirii incomunicabile a vieții lui de altădată”. La acest mesaj, atât de simplu, dar atât de ramificat în sensuri, se reduce trama întinsă pe mai bine de 600 de pagini a celui mai recent jurnal cărtărescian. Cartea e scrisă cu conștiința că undeva pe parcurs, în biografia de autor, de nu în cea reală, a avut loc o ruptură iremediabilă care a condus la neagra sterilitate. Excelente sunt imaginile ce surprind această dramă, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt simple descrieri sau diagnosticări, ci încercări disperate de a-i identifica originea și de a găsi căi de vindecare. Cea mai frecventă metaforă a acestei decăderi e pierderea șirei spinării: “Ce mi s-a întâmplat e lucrul cel mai simplu de pe lume. M-am lăsat încălecat de viață. Care, delicat și perseverent, cu o apăsare niciodată violentă, mi-a rupt în bucăți șira spinării. Asta se-ntâmplă doar când renunți la scutul puternic al iresponsabilității, când te maturizezi. Fiindcă asta înseamnă să fii matur: să auzi, din când în când, pocnetul de cristal zdrobit al câte unei vertebre, să te săgeteze durerea și să zâmbești știind că ființe mici și neajutorate se hrănesc cu durerea ta”. E, aceasta, și o trimitere oblică la compromisurile mediatice și politice din ultimii ani. Ele nu sunt, în logica lui Cărtărescu, atât cauza stingerii inspirației, cât mai degrabă efectul ei. Noul scriitor se risipește cu voluptate doar în lucruri mărunte tocmai pentru că undeva i s-a întrerupt firul de acces direct la revelație.
Gestul reflex al cărții e de regăsit în încercarea de a reformula permanent, aproape zilnic, simptomatologia acestei impotențe cronice. Frământat, surescitat, cu fibrele neuronilor încordate la maxim, scriitorul avansează și părăsește pe rând de la cele mai simple până la cele mai fantastice ipoteze, toate exprimate într-o imagistică demnă de cele mai bune pagini din “Orbitor”. Marasmul de acum e, așadar: o stază pur fiziologică (“o crampă a minții mele, la fel de mecanică precum o crampă a degetelor”), o suprasaturație livrescă (“Sunt teribil de deprimat, cum ar fi un mare amator de tatuaje care și-a acoperit tot corpul, milimetru cu milimetru, cu spirale și inscripții, inclusiv pe țeasta rasă, pe testicule, pe buze și chiar pe cerul gurii. Iar acum? Mai are decenii și nici un loc de pus vârful acului de tatuaj”) sau, dimpotrivă, o împlinire personală totală și autosuficientă: “Sunt foarte fericit, naiba să mă ia, ăsta e adevărul: Gabriel și Ioana îmi umplu fiecare minut al vieții ăsteia afrodisiac-paradisiace de la Solitude. Mintea mea e o scoică fericită, fără așchia dureroasă care produce perla”. În cele mai multe cazuri, însă, frazele baroce alternează cu retorica dezabuzată și directă, într-o dinamică de sistolă-diastolă, ce dă o vitalitate ieșită din comun acestei confesiuni la limită. Pasele de hiperexcitare nervoasă sunt imediat echilibrate de dezumflarea resemnată a celui căruia nu-i mai dă mâna să se joace de-a literatura. Avem de-a face aici cu un Cărtărescu ieșit total din apele lui, expus fără podoabe stilistice, cum de puține ori am avut ocazia să-l vedem, “cu inima-n fundul gol”, de vreme ce se rezumă adesea la constatări limpezi și seci: “Nu mă mai pot bucura de absolut nimic, nu mă mai ajută nimic”; “Nu știu ce m-a distrus în așa hal în ultimii ani”; sau, pur și simplu, “Mi-am pierdut credința”.
Mircea Cărtărescu, “Zen. Jurnal 2004-2010”, Humanitas, București, 2011, 632 p.