Cea mai dureroasă experiență – extrem de pregnant figurată în întregul jurnal – e aceea a dedublării. Pierderea inspirației echivalează, înainte de toate, cu un “infarct creator” sau cu “cecitatea psihologică” absolută. Expulzat violent din literatură (Cărtărescu n-a renunțat nicio clipă la ea, ci invers, ea s-a debarasat de el ca de o carcasă goală), diaristul regresează într-o stare sub-umană, își pierde facultăți elementare, capitulează în fața unei bizare afazii: “E de necrezut, nu mă pot obișnui cu prostrația asta a minții mele: sunt aproape un idiot, inclusiv moral; în cele mai obișnuite discuții, la o terasă, nu-mi mai aduc aminte numele cele mai uzuale și cuvintele de vocabular activ. Uit frazele înainte de a le formula bine. Sunt ca un cardiac sau un bolnav de rinichi: văd cum totul se ruinează și nu pot face nimic, căci acum și organul care «mă» conține și pe care-l confund uneori cu mine însumi (creierul meu care conține mintea care mă conține) se arată la fel ca celelalte: centrifug, independent, inervat de o putere străină”. Cei care l-au acuzat pe prozator de grandomanie au fost neatenți și nedrepți. Pentru că, pe de o parte, scrie pasaje care demonstrează foarte clar că cel dintâi detractor al lui Cărtărescu rămâne, totuși, el însuși: “Nu pot să-nțeleg, nu pot să mă-nțeleg. Nu se poate să fiu eu cel de acum. Dementul ăsta. Mă desolidarizez de mine, mă reneg. Dac-aș avea curaj, m-aș anihila”. Sau: “Sunt plictisit și exasperat de frazarea mea, de clișeele mele, de scleroza adâncă a minții mele și-a imaginii mele de sine”; “Dacă n-aș avea permanent disprețul ăsta pentru parazitul în care m-am transformat, aș spune că viața nu mi-e insuportabilă”. Pe de altă parte, infatuarea atât de mult imputată e perfect compatibilă cu viziunea neo-romantică, evidentă la Cărtărescu încă din primele texte (doar stratul de relativism postmodern de la suprafață a încețoșat-o cumva), a scriitorului posedat de o forță supranaturală. Astfel încât, atunci când scrie fraze deșănțate despre propria operă, el face mai degrabă elogiul acestei puteri nevăzute, care l-a părăsit total de curând. Nu mitul creatorului absolut, atotputernic și totalitarist, à la Breban, ci mai degrabă cel al scribului “cu puterile ajutate” de metafizic e predominant la Cărtărescu. De aici și teoria paradoxală a scriitorului “mare” nu ca un original absolut, ci ca un copiator de geniu: “E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copiști și caligrafi, iar cei proști sunt originalii”.
Și cum doar tânărul Cărtărescu, cel al “Nostalgiei”, al “Levantului” și al primului “Orbitor” avea acces la starea de grație, cel de acum îl va privi permanent cu o nostalgie amestecată cu gelozie. De altfel, încercarea disperată de depășire a acestei dedublări stă în miezul fierbinte al jurnalului cărtărescian. Nu s-a observat că “Zen” repetă, la nivelul identității auctoriale, scenariul regăsirii geamănului din “Orbitor”. Cel decăzut, care scrie acum în jurnal, e permanent frustrat de figura luminoasă a tânărului singur, nefericit, fără bani și fără statut social, dar proprietar cu acte în regulă al unui imaginar autonom. Când nu-și declară, în momentele de deznădejde maximă, geamănul irecuperabil dispărut (“M.C. e mort, s-a dus…”), imaginarul lui i se pare atât de străin, încât nu-l mai consideră operă proprie – ca și cum crunta sterilitate actuală l-ar fi deposedat și de mai vechile bunuri literare: “sunt un anonim care n-a scris nimic încă”. Notații de mare subtilitate și sensibilitate avem, însă, în pasajele în care diaristul îmbătrânit de acum se raportează la identitatea sa trecută ca la un fiu dispărut prea devreme – dar resuscitat prin încăpățânarea și disperarea tatălui: “Eram fericit tocmai pentru că știam că am în mine acea mare nefericire, așa cum pixul are-n el pasta neagră care va mânji paginile. Rezerva aceea întunecată era pe-atunci intactă, nu scrisesem și nu-mi închipuiam viitorul, devenit între timp trecut. Habar n-aveam că peste 33 de ani, într-o zi de august, aveam să mă gândesc la mine cu tandrețea și nostalgia sfâșietoare pe care-o poți avea pentru un fiu de care te-ai despărțit ș…ț M. C. de la douăzeci de ani, subțire și intolerant ca eroii sud-americani, cu măsele deja stricate și mustață firavă, cu o (în curând) faimoasă privire fixă se străvede prin mine în fiecare toamnă, iar eu nu mă pot ruga decât ca el să ajungă să-mi umple forma, pentru ca aura lui să pară măcar că e a mea, iar rezerva lui intactă de viitor dens să pară că umple tubul vid al coloanei mele vertebrale, iar eu să par iarăși M.C., fie și doar pentru câteva momente, și nu prin magie, ci prin arta iluziilor și-a substituțiilor”.
Această fractură dureroasă – trăirea pe viu a decăderii din sine – explică perfect atitudinile contradictorii ale scriitorului atât față de propria operă, cât și față de receptarea ei. E nemulțumit de propriul lucru în timp ce scrie “Orbitor” 3 (destule calificative depășesc severitatea criticii de după: “scremere neputincioasă”, “ciulama onirică groasă”), însă e gata să-l decreteze compensativ la naștere, cum fac părinții cu copiii cei mai năpăstuiți, drept operă demnă de volumele anterioare. Se supără și când e criticată “De ce iubim femeile”, cartea de compromis mediatic, și când e lăudată, de vreme ce ea dă întreaga măsură a posibilităților celui decăzut. Dacă își înfierează cu violență criticii, e pentru că pun degetul pe o rană deschisă. Îi detestă, așadar, pe cei care-i observă sterilitatea actuală, dar și pe admiratorii cărților trecute, scrise de Celălalt, de M. C. Astfel încât, dacă e în război cu toată lumea, e pentru că autorul “Zen”-ului e într-un război dur și neconcesiv cu el însuși, care-i macină creierii și-i distruge consecvența în (auto)valorizare. Nu de ipocrizie e vorba aici, ci de drama reală a celui care mărturisește din toți rărunchii: “sunt sătul de mine până-n gât”. Mizantropia de care suferă în ultima vreme – un tip ciudat de singurătate suficientă sieși, cum frumos se exprimă scriitorul – nu e nici ea simptom al disprețului de geniu neînțeles la adresa contemporanilor, cât complex, frustrare, spaimă de a se afișa cu sufletul amputat în fața celorlalți: “Cum nu mai sunt și nu mai știu nimic, mi-e frică până și de cursurile de la facultate, de ieșirile în public, de discuțiile private. Au să-și dea seama că nu mai fac decât să mă perpetuez fără sens, ca o carcasă de insectă uriașă”. Strâns legată de această retractilitate în relațiile sociale e și teama de impostură, gap-ul tot mai adânc, pe zi ce trece, dintre reputația în continuă ascendență și eficiența tot mai slabă în scris. Sigur că prozatorul ar putea să-l reducă destul de ușor printr-o mai bună gestiune a expunerii publice, însă motivele pentru care n-o face rămân strict personale și nu intră în sfera niciunui comentariu critic. De notat însă că Mircea Cărtărescu e primul scriitor român devenit vedetă media sau produs capitalist – și care se confruntă de aceea pe cont propriu, fără posibilitatea de apel la tradiție, cu toate dilemele morale ce decurg din această ecuație. Ceva din blocajul lui creator provine cu siguranță din sentimentul de alienare, de produs în serie – cu totul opus nu doar ethosului scriitoricesc de la noi, definit permanent în contrast cu valorile pieței, ci și individualismului neoromantic al imaginarului său: “Apar la numeroase televiziuni, simbol vid și multiplicat la nesfârșit precum cutiile de supă Campbell. Nimeni, including me, nu mai știe măcar un vers sau un titlu dintre ale mele, dar sunt o «personalitate culturală»”.
În încercarea de a surmonta abisul dintre imagine și fond (scriitorul rămâne chiar și aici un High Modernist), Cărtărescu se înfruntă nu doar cu marele zeu al inspirației sau cu dilemele grave de identitate, ci și cu demonii mici, de zi cu zi, ai obișnuinței. Mai în glumă mai în serios, niciodată n-a fost mai expresiv descris la noi infernul mărunt al tabieturilor scriitoricești cotidiene care amână totuși scrisul propriu-zis. Numărul cafelelor, dependența de internet sau doar de laptop (al cărui motoraș fin sperie totuși concentrarea), tentația permanentă a plus-confortului la masa de scris erodează toate, pas cu pas, disponibilitatea creatoare. Până într-atât, încât, fără un rând înnegrit la sfârșitul zilei, prozatorul devine un zombie, captiv al acestui mediu aparent primitor, dar perfid și ispititor. Ca să capete curaj și chef de scris, Cărtărescu nu invocă doar rugăciuni abstracte, ci se foiește permanent, se mută dintr-o cameră în alta, dintr-o casă în alta, dintr-o țară în alta. Toate schimbările de mediu de-a lungul celor șapte ani surprinși în jurnal sunt legate, de altfel, de încercarea de îmblânzire a muzelor și de recuperare a identității de scriitor. Singurul interval de scris propriu-zis din cei șapte ani e legat de bursa de la Schloss Solitude, când Cărtărescu finalizează “Orbitorul”. Tocmai pentru că se vrea permanent plecat de acasă și din sine însuși, prozatorul își concepe vila de la Băneasa ca pe o locuință de vacanță, care să imite, măcar ca exigență de confort și de singurătate, palatul nemțesc. Tensiunea și ritmul jurnalului sunt întreținute, de altfel, de această permanentă stare de alertă – reportată de la o zi la alta – cu privire la propria productivitate. Dacă “Zen”-ul se citește cu mare plăcere (chiar cei mai intransigenți critici au fost nevoiți s-o recunoască printre grimase), e pentru că reușește să pună în scenă un excelent thriller al crizei de creație, o luptă contra cronometru – cu schimbări tactice și cu lovituri de teatru – împotriva tuturor relelor care pândesc din umbră meseria de scriitor.
Nu reiau aici pe larg celelalte trei segmente importante care ocupă jurnalul cărtărescian – visele, lecturile de zi cu zi și viața de familie -, ci mă rezum la a spune că ele n-au existență în sine, ci sunt legate foarte strict de conflictul central. Transcrierea viselor, multe dintre ele de o frumusețe “orbitoare”, dacă mă pot exprima astfel, nu reprezintă decât încercarea de reconectare la identitatea pierdută. Frenezia cuprinderii lor până la cel mai concret detaliu indică dorința secretă a celui intrat în paralizie mentală de a se pipăi, de a mai spune încă o dată că este și că ceva colcăie încă în adâncuri.
Severitatea cu care tratează cărțile autorilor mari, de la Tolstoi până la Virginia Woolf, indică și ea o căutare disperată de sine. Mircea Cărtărescu îi poate trata acum de la egal la egal nu atât pentru că nu-și vede lungul nasului, ci tocmai pentru că, expulzat din literatură, refuzat de inspirație, așa cum se simte, nu mai are nimic de pierdut. Câteodată, diagnosticele foarte dure sunt domolite de constatarea că, în fond, în comparație cu propriile posibilități actuale, nu doar clasicii, ci și contemporanii străini în vogă sunt, toți, remarcabili. Cel gata să-și asume odinioară competiția creatoare dezinhibată (căci ce altceva era “Levantul” decât un turnir al diversității stilurilor de toate calibrele și categoriile?) privește acum literatura celorlalți cu resemnare și cu invidie, ca pe un bun la care accesul i-a fost interzis. Ca răzbunare, poziția de outsider îi oferă însă, în mod paradoxal, libertatea de a chestiona operele mari din unghiuri curajoase și puțin frecventate. De aici, și excelența – remarcată de toată lumea – amarelor analize cărtăresciene, asupra cărora nu mai pot insista.
În fine, nici familia nu e deloc rău reprezentată în “Zen”. Nu știu dacă diaristul își prețuiește la adevărata măsură noua stabilitate casnică, cum i s-a reproșat, însă multe pagini frumoase scrie Mircea Cărtărescu despre ceea ce el numește “singurătatea în trei”. Domină portretele “homerianului” Gabriel, voinic și întreprinzător, de care tatăl e cu atât mai mândru cu cât astfel de calități l-au ocolit totdeauna – și numai în fundal se întrevede, în momente de discreție și delicatețe maximă, figura Ioanei, alter ego natural al scriitorului. Ceea ce-i sigur, însă, e că autorul “Zen”-ului pune permanent în balanță și încearcă să rezolve ecuația aproape imposibilă, inexplicabilă pentru el însuși, dintre depresia creatoare și idilicul vieții familiale. Cum se poate ca, atât de pregnante în viața lui, cele două să rămână până la capăt niște universuri paralele? se întreabă – în mii de feluri – acest scriitor profund și autentic, capabil să-și externalizeze cele mai incomode dileme, chiar cu prețul de a se oferi drept pradă perfectă cititorului pus pe simplificări: “El șGabrielț a-mplinit un an și bucuria mea de a-l avea (de-a mă ține lângă inimă pe mine însumi la vârsta de un an) n-are nici un punct de legătură cu continua mea nefericire. De fapt, viața mea fericită parazitează ca un mucegai pe noaptea compactă a nefercirii mele. Îi iubesc pe Ioana, pe Ionuța și pe Gabriel, îi iubesc mult și cu duioșie. Și totuși viața mea adâncă e abandonată, risipită”.
Am mai scris-o și când am recenzat “Nimic”-ul: Mircea Cărtărescu e printre singurii scriitori contemporani de la noi îndeajuns de complecși și de autonomi încât să-și poată transforma până și neputința creatoare într-o temă puternică. Urmărirea îndârjită, dar lucidă, a acestei drame în toate inflexiunile și raporturile posibile, până la ultimele ei consecințe (nu e aceasta o nouă formă de apropriere a “Totului”?), fac din “Zen” o schelă impresionantă ridicată pe cenușa propriului scris. Mie unul tare mi-ar plăcea să mai avem măcar vreo doi-trei scriitori la fel de neinspirați cum a devenit recent Mircea Cărtărescu.
Mircea Cărtărescu, “Zen. Jurnal 2004-2010”, Humanitas, București, 2011, 632 p.