II
“Nobody likes you when youre dead / This is the story of my
life…” fredona în gînd și asta era tot ce putea să gîndească.
Picioarele îl purtau singure aiurea pe străzile Babylonului și
ploaia începuse deja să facă supă din tot orașul. Nu era îmbrăcat
potrivit pentru vremea de-afară, dar nici nu-i păsa. Se simțea
trist, incompatibil cu lumea, și avea impresia că tristețea lui se
împrăștie ca o boală venerică în tot orașul.
Da, atîta vreme cît mai purta semnul bărbăției în pantaloni. Îi era greață, gîndindu-se la ura asta pentru masculinitate, apoi la faptul că bolile venerice dispăruseră de cînd cu noua politică a guvernului. Nu neapărat că ar fi fost ceva normal sau de dorit, dar lipsa lor, felul în care dispăruseră îl făcea să simtă o umbră de regret. Era într-un fel viața înainte, la fel de mizerabilă în anumite ipostaze, dar încă mai păstra ceva din ideea de viață, de aventură, de necunoscut.
Acum toți purtătorii de sex, probabil și cei ascunși și nemonitorizați, se fereau ca de dracu. Ar fi însemnat să se dea de gol, nu? Își amintea că nu de curînd descoperiseră patru indivizi, doua femei și doi bărbați, toți purtători de sex. Cazul fusese răscolitor pentru toată lumea, o vreme s-a vorbit numai despre asta. Nu pentru că era posibil, ci tocmai pentru că mai era încă posibil, pentru că încă mai erau oameni care își aduceau aminte de vremurile de demult.
Guvernul a cam dat cu bidineaua peste. Ambele femei aveau sarcini avansate și urmau să nască, cu siguranță pe cale naturală, așa spuneau cei din episodul acela al buletinului de știri. Era ceva șocant pentru cei mai mulți, despre nașteri naturale nu se mai auzise de foarte multă vreme.
“Un cancer al societății!”, așa spuneau adulatorii, o blasfemie la adresa evoluției umane, urlau ei, cu toate că lui nu i se părea nimic aiurea. Dar el trăise cînd era și altfel, însă ce putea face el, aproape singur în fața unui aparat de stat atît de puternic încît nimeni și nimic nu i se putea opune?
Cei patru au fost executați public, după ce în prealabil au fost curățați de organele păcatului. Un exemplu atroce de fidelitate pentru o idee, o consecință a iubirii fără limite pe care o impusese Jusa. Și da, cînd te gîndești la asta, o amărîtă de gonoree poate părea un fel de brînză mucegăită, mai degrabă o delicatesă, decît o pacoste.
Era posibil să mai existe boli. O inflamație, o ciupercă, un sifilis benign, o simptomă care să spună ceva despre vremea în care oamenii se fereau singuri de problemele lor. Cu siguranță însă nu se știa de ele, politica lui Jusa impusese eliminarea acestora odată cu eradicarea cauzelor.
Se gîndea că totuși răul nu poate să dispară pur și simplu, nu există o limită a răului, dar cu siguranță oricine avea o problem se ferea ca de dracu de orice. Mai ales că orice deviere de la normalitate sau cum s-ar numi ceea ce se întimplă, n-ar însemna decît recunoașterea unei crime.
Mergea și se simțea mai bine gîndindu-se la asta, îl făcea să pară mai încrezător. Ce tare ar fi fost să se prezinte a doua zi cu socoteala umflată de o boală îngrozitoare, ceva care să producă o scîrbă colosală celor care trebuiau să-l opereze. Da, asta ar fi o răzbunare pe cinste, gîndea el, mai tare decît copularea, care deși eliminată prin extirparea organelor chiar de la naștere, rămăsese totuși cea mai îngrozitoare crimă a lumii. Cel puțin cîtă vreme mai sunt posesori de organe, declarați sau nu.
Tocmai cotise pe-o alee mai dosnică, în partea mizerabilă a orașului, cea plină de toți distrușii afectați de alcool sau de T9T, gîndacul, o insectă creată genetic, o unealtă de control a lui Jusa alături de politica militară și filosofia lui de căcat. Gîndacul se potrivea de minune cu spiritual de insectă al populației, el reprezenta puterea și slava lui Jusa și ilustra perfect ceea ce deveniseră oamenii în ultimii ani. Deși cufundat în gînduri, reuși să-și dea seama că o altă pereche de pași se aude în urma lui. Era urmărit și nu băgase de seamă, cu toate că bîntuia străzile de mai bine de-o oră.
Iuți puțin pasul și imediat dupa primul colț se opri, așteptînd să apară urmăritorul. Nu prea vedea de ce ar putea fi urmărit, de vreo 17 ani de cînd era donator oficial era suficient să arate brățara și era imediat lăsat în pace. Poliția lui Jusa era suficient de temută încît nimeni nu-și dorea să aibă de-a face cu ea.
Așteptă pînă-i auzi pașii aproape. La un moment dat se opriră, semn că nu prea știa ce să facă, parcă intuia că se putea da de gol. N-a mai stat pe gînduri, l-a luat prin surprindere, năpustindu-se asupra lui gata să-l înșface de guler, cu pumnul ridicat. Însă n-a fost cazul, urmăritorul nu era altul decît puțoiul cu piercing pe care-l văzuse în bar, aschimodia mai slabă decît o cruce tatuată pe un ogar nemîncat de 3 luni.
“Ce dracu faci aici?”, izbucni, nervos fiindcă se aștepta la mai mult și pentru că nu mai era cazul să lovească. Adrenalina i se împrăștiase în corp ca o clipă de fericire într-o mie de ani și acum era nesatisfăcut, ca după un coitus interruptus. I se părea amuzant că are astfel de asocieri în cap, erau o grămadă de oameni care nu știau nici măcar ce înseamnă.
“Pă-pă-păi știți…ăăă, chiar o aveți? Adică…ăăă… adică vreau să spun, e reală?”. Era și speriat și intimidat în același timp. Probabil că era vreunul dintre ăia care vroiau s-o sugă, mai întîlnise astfel de specimene, fusese chiar cît pe ce să fie violat, însă brățara îl salvase, mai precis echipa de intervenție care venise imediat ce apăsase butonul.
“Da puștiule, e reală și funcțională, dacă înțelegi!”. Nu știa de ce-i răspunsese așa, nu era deloc obligat să dea socoteală cuiva. Însă în momentele acelea simțea că nu prea are de ce să-i mai pese. Peste nu foarte mult timp, averea lui din pantaloni, eul din interior, care se continua cu o bucată de zgîrci și vase de sînge acoperite, cel îmbrăcat în piele, ca un erou solitar din filmele vechi, avea să îl părăsească.
“Ce vrei de la mine”, adăugă pe un ton destul de dur, sperînd că nu va trebui să primească răspuns. Asta pentru că nu se putea aștepta la ceva interesant din partea unui puțoi fără păr, un imberb pe care probabil piercingul îl ancora pe pămînt ca să nu-l zboare vîntul.
“Păi… cum să spun, poate că vreau ceva”, spuse el, puțin mai sigur pe sine. Pentru prima oară în ultima vreme văzu în ochii lui o strălucire nouă, ceva ce nu mai întîlnise de foarte multă vreme, ceva ce rămăsese îngropat în sufletul și mintea lui de pe timpuri demult consumate. Poate chiar de pe vremea cînd lumea nu era așa, și ochii oamenilor sticleau într-un anume fel.
“Dar trebuie să mi-o arăți mai întîi, ca să mă asigur că e reală, adăugă puștiul, de data asta aproape hotărît în voce, ca un dealer care nu face o afacere dacă nu vede banii înainte. Îl privea fix, cu ochi scormonitori și i se păru că limba i se plimba pofticioasă în gură. Îl simțea tremurînd de nerăbdare și chestia asta îi dădu o stare ciudată, mai ales pentru că n-o mai arătase altcuiva de foarte multă vreme, dacă nu-i punea la socoteală pe cei de la Centru.
“Al dracu pervers”, își spuse în minte. “Poate că nu vrea mai mult decît să mi-o sugă”, ceea ce n-ar fi fost problemă, în mod special, chiar dacă nu era un obsedat sexual. Cumva înțelegea că lipsa sexului crease angoase enorme în mintea celor ca el. Era chiar amuzant, gîndi el, mai ales că în situația sa, ar fi putut profita cît de mult de momentele rămase. Era îngrijorat însă de faptul că lipsa de experiență poate fi o problemă, o mișcare greșită, o mușcătură sau cine știe ce i-ar fi putut provoca traume nebănuite.
“Ce-mi oferi în schimb?”, îi întrebă pe un ton circumspect, cumva ca să cîștige timp și ca să înțeleagă ce vrea de fapt. La urma urmei, dacă ar fi avut chef de un sex oral, ar fi fost mai plăcut să încerce cu o femeie. Cu siguranță s-ar fi găsit o grămadă care să i-o sugă, de plăcere sau chiar pe bani. Nu, nu de-o astfel de aventură avea el nevoie și speră că nu despre asta e vorba.
“Nu trebuie să vă fie teamă, domnu. Am văzut multe la viața mea, chiar dacă sunt încă tînăr. Eu n-am una, dar știu să recunosc o făcătură, știți că au apărut unele artificiale?” răspunse el, vorbind repede. Se mișca încet, unduitor, cu spatele aproape lipit de zid. Era ca o lipitoare care se îndrepta spre el. Se întreba ce are de gînd și era pregătit pentru orice.
“Pot să vă duc într-un loc unde mai sunt bărbați ca tine. Și femei, știi, femei reale, care au chestie de femeie acolo. E un loc secret, nu știe nimeni de el. Și nu vă costă mult…”, adăugă el și mai prietenos, lăsînd în același timp să se înțeleagă din ochi și buze cam cît l-ar costa. Își dădu seama că de fapt propunerea asta îl punea în mare încurcătură.
Putea fi orice, o capcană sau doar o minciună pentru a profita de el. Se întrebă ce ar avea oare de cîștigat dacă puțoiul spunea adevărul. Se simțea ca în fața unui tablou scump dar pe care nici nu-l înțelegea și nici nu știa ce-ar putea face cu el. Ce urma? O noapte de sex? O șansă de a se răzbuna pe lumea lui Jusa? O posibilitate de evadare într-o lume nouă, fără reguli, în mijlocul unor sălbatici vînați de tot aparatul polițienesc? Nu prea știa de fapt ce înseamnă alegerea.
Cîndva, cu ani în urmă avusese noroc, alesese altcineva în locul lui. Alții, așa cum fusese Anna, prima și singura lui iubită, își hotărîseră singuri viitorul. Restul fuseseră constrînși, fiindcă nici n-aveau de ales, nici forța necesară pentru a se împotrivi. Venise momentul în care i se ofereau dintr-o dată posibilități. Știa că nu poate face decît o alegere, dar trebuia să le ia în calcul pe toate, și țeapa, și capcana și chiar și varianta în care ajungea într-un cuib cu oeameni normali, acei sălbatici ai societății, ascunși, criminalii care încă mai aveau sex și profitau de el.
Ar fi fost o chestier să descopere unii asemenea lui. Dar ce avantaj i-ar fi adus asta, ce urma să se întîmple cînd ar fi fost acceptat de această categorie care desconsidera politica lui Jusa? Își punea singur anathema pe cap, ca o coroană de spini sau se transforma într-un erou? Urma să devină un fugar, să renunțe la viața lui simplă și comodă, sau se ridica asemenea unui războinic sinucigaș în fața mașinăriei de tăiat? Glorie pentru moarte sau surghiun pentru viață? Merita să lupte pentru o iluzie de libertate? Ce înseamnă libertatea? Un panda amenințat cu dispariția sau un gîndac înmulțit prin clonare?
“Ei, domnu, cum facem?”. Vocea puștiului îl trezi la realitate. Își freca mîinile, probabil că și pentru el încordarea era destul de mare. Îl privi o secundă în ochi și îi simți teama. Fără să clipească, cu o mișcare fulgerătoare îl cuprinse cu o mînă ca într-o menghină, lipindu-i spatele de piept, și cu cealaltă îl strangulă.
“Minți? Ha? Spune că minți. Nu te pune cu mine! Hai spune-mi că minți, măcar așa îți dau drumul și te poți duce. Îți dau drumul, auzi”. Băiatul nu tremura, nu părea foarte înfricoșat. Părea că mai trecuse prin asta. Îl strînse mai tare, tot mai tare, pînă îi trosniră oasele și icni înăbușit. Începu să se zbată, nu cu prea mare forță, mai mult cît să-i dea de înțeles să-l slăbească nițel, că vrea să spună ceva.
“Nu mint, domlu, să mor dacă mint”, spuse el grăbit și ușor șuierat din gît. Îi dădu drumul și-l întoarse cu fața, să-i poată vedea ochii. Erau limpezi, ca un pahar cu apă artificială. “O să vă duc chiar eu acolo, vă jur!”. Avea în privire ceva sfidător dar și rugător în același timp. Se decise pe moment că putea să își ia o pauză, să se gîndească. Îl împinse ușor, cît să nu cadă și-i zise scurt: “Așteaptă-mă în barul în care am intrat mai devreme. Te caut eu peste cîteva ore!”.