Trăia la București în anii ’80 un domn simpatic care făcea proiecții de diapozitive din călătorii, la Casa de Cultură “Friedrich Schiller”. Era ultimul descendent – nu pentru a folosi un clișeu înrădăcinat, ci pentru că era chiar ultimul, potrivit arborelui genealogic și după ceea ce se știe – al unei respectabile familii boierești oltenești cu leagănul în județul Gorj. O asociam, pe bună dreptate, unui monument istoric admirabil din punct de vedere estetic, una dintre culele mai puțin cunoscute și neintrate în circuit turistic, cea de la Groșerea (Gorj, vezi foto), în apropiere de vărsarea Gilortului în Jiu.
Nicolae Crăsnaru (născut în 1915), inginer de profesie, era fiul lui Gheorghe Crăsnaru și al Aristeei născută Mandrea, strănepoată de frate a lui Nicolae Bălcescu. De altfel această înrudire explică probabil și prenumele său, iar la un moment dat, când l-am vizitat acasă pentru a discuta despre genealogia sa, am constatat că locuia în apropierea Bisericii Icoanei, ctitorie a Băbenilor, antecesori pe linie feminină ai istoricului și deci și ai săi.
Cula de la Groșerea – situată într-un remarcabil peisaj de trecere dinspre câmpia oltenească spre deal – are alături o biserică de veac XVIII, cu zugrăveli exterioare, printre care am putut descifra silueta ecvestră și numele lui Barbu Cocoș, strămoșul pe linie feminină al Crăsnarilor din secolele XIX-XX, foști proprietari ai culei. Potrivit arhitectului Iancu Atanasescu (în cartea sa despre culele oltenești), cea de la Groșerea a fost construită de către Costache Săvoiu zis Surcel, a cărui fiică, Elena, s-a căsătorit cu Achil Crăsnaru. Aceștia erau părinții magistratului Codin Crăsnaru, tatăl sus-amintitului Gheorghe Crăsnaru.
Filiația bărbătească a Crăsnarilor duce mai sus în timp la o altă localitate gorjeană, aflată puțin mai la nord, care a dat și numele familiei – Crasna -, în care boierul Dumitru Filișanu din vremea lui Matei Basarab a clădit în 1636 – sau mai degrabă a reclădit – o mănăstire ce avea să fie pictată o sută de ani mai târziu de către clucerul Mihai Crăsnaru și alți câțiva noi ctitori.
În cartea sa Civilizația românilor între medieval și modern (vol. II, 1987), Răzvan Theodorescu se întreba dacă există o legătură între succesivii ctitori: “Dumitru Filișanu intra, la începutul domniei lui Matei Basarab, în posesia moșiei Crasna aparținând lui Stanciu din Crasna. Legătura celui dintâi cu ctitorii pentru pictură de la Crasna (1757) nu este foarte clară: în generația următoare celei a lui Stanciu din Crasna și a lui Dumitru Filișanu apare, la 1665, un Lupu din Crasna, al cărui nepot, Răduț, era bunicul lui Mihai Crăsnaru vel clucer, noul ctitor al schitului gorjean în veacul al XVIII-lea (informație ing. N. Crăsnaru, București). Pentru un document de secol XVIII în care Dumitru Filișanu apare ca <<moșul dumnialor Crăsnarilor>>, vezi Al. Ștefulescu, Gorjul istoric și pitoresc, Târgu-Jiu, 1904, p. 62” (p.53, nota 50). Istoricul de referință în această chestiune este într-adevăr remarcabilul Alexandru Ștefulescu, care a consacrat în 1910 o lucrare specială schitului Crasna din Gorj (a se face deosebire dintre acesta și cel din Prahova).
Înrudiți prin căsătorii cu Bibeștii, Săvoii, Roskovski și multe alte neamuri boierești oltenești, Crăsnarii s-au ținut departe de funcțiile de la curte. Unii au fost magistrați în orașe din Oltenia, alții s-au ținut legați de pământurile lor, rămânând mai degrabă în umbra istoriei.

MIHAI SORIN RADULESCU – n. 1966, București. Profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universității București. Specialist în istorie socială românească și genealogii. Volume publicate: “Elita liberală românească, 1860-1900”, Ed. All, 1998, “Genealogii”, Ed. Albatros, 1999, “Genealogia românească”, Editura Istros, 2000, “Memorie si stramosi” (2002) si “Cu gandul la lumea de altadata” (2005).