Trăia la București în anii ’80 un domn simpatic care făcea
proiecții de diapozitive din călătorii, la Casa de Cultură
“Friedrich Schiller”. Era ultimul descendent – nu pentru a folosi
un clișeu înrădăcinat, ci pentru că era chiar ultimul, potrivit
arborelui genealogic și după ceea ce se știe – al unei respectabile
familii boierești oltenești cu leagănul în județul Gorj. O asociam,
pe bună dreptate, unui monument istoric admirabil din punct de
vedere estetic, una dintre culele mai puțin cunoscute și neintrate
în circuit turistic, cea de la Groșerea (Gorj, vezi foto), în
apropiere de vărsarea Gilortului în Jiu.
Nicolae Crăsnaru (născut în 1915), inginer de profesie, era fiul
lui Gheorghe Crăsnaru și al Aristeei născută Mandrea, strănepoată
de frate a lui Nicolae Bălcescu. De altfel această înrudire explică
probabil și prenumele său, iar la un moment dat, când l-am vizitat
acasă pentru a discuta despre genealogia sa, am constatat că locuia
în apropierea Bisericii Icoanei, ctitorie a Băbenilor, antecesori
pe linie feminină ai istoricului și deci și ai săi.
Cula de la Groșerea – situată într-un remarcabil peisaj de trecere
dinspre câmpia oltenească spre deal – are alături o biserică de
veac XVIII, cu zugrăveli exterioare, printre care am putut descifra
silueta ecvestră și numele lui Barbu Cocoș, strămoșul pe linie
feminină al Crăsnarilor din secolele XIX-XX, foști proprietari ai
culei. Potrivit arhitectului Iancu Atanasescu (în cartea sa despre
culele oltenești), cea de la Groșerea a fost construită de către
Costache Săvoiu zis Surcel, a cărui fiică, Elena, s-a căsătorit cu
Achil Crăsnaru. Aceștia erau părinții magistratului Codin Crăsnaru,
tatăl sus-amintitului Gheorghe Crăsnaru.
Filiația bărbătească a Crăsnarilor duce mai sus în timp la o altă
localitate gorjeană, aflată puțin mai la nord, care a dat și numele
familiei – Crasna -, în care boierul Dumitru Filișanu din vremea
lui Matei Basarab a clădit în 1636 – sau mai degrabă a reclădit – o
mănăstire ce avea să fie pictată o sută de ani mai târziu de către
clucerul Mihai Crăsnaru și alți câțiva noi ctitori.
În cartea sa Civilizația românilor între medieval și modern (vol.
II, 1987), Răzvan Theodorescu se întreba dacă există o legătură
între succesivii ctitori: “Dumitru Filișanu intra, la începutul
domniei lui Matei Basarab, în posesia moșiei Crasna aparținând lui
Stanciu din Crasna. Legătura celui dintâi cu ctitorii pentru
pictură de la Crasna (1757) nu este foarte clară: în generația
următoare celei a lui Stanciu din Crasna și a lui Dumitru Filișanu
apare, la 1665, un Lupu din Crasna, al cărui nepot, Răduț, era
bunicul lui Mihai Crăsnaru vel clucer, noul ctitor al schitului
gorjean în veacul al XVIII-lea (informație ing. N. Crăsnaru,
București). Pentru un document de secol XVIII în care Dumitru
Filișanu apare ca <<moșul dumnialor Crăsnarilor>>, vezi
Al. Ștefulescu, Gorjul istoric și pitoresc, Târgu-Jiu, 1904, p. 62”
(p.53, nota 50). Istoricul de referință în această chestiune este
într-adevăr remarcabilul Alexandru Ștefulescu, care a consacrat în
1910 o lucrare specială schitului Crasna din Gorj (a se face
deosebire dintre acesta și cel din Prahova).
Înrudiți prin căsătorii cu Bibeștii, Săvoii, Roskovski și multe
alte neamuri boierești oltenești, Crăsnarii s-au ținut departe de
funcțiile de la curte. Unii au fost magistrați în orașe din
Oltenia, alții s-au ținut legați de pământurile lor, rămânând mai
degrabă în umbra istoriei.
MIHAI SORIN RADULESCU – n. 1966, București. Profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universității București. Specialist în istorie socială românească și genealogii. Volume publicate: “Elita liberală românească, 1860-1900”, Ed. All, 1998, “Genealogii”, Ed. Albatros, 1999, “Genealogia românească”, Editura Istros, 2000, “Memorie si stramosi” (2002) si “Cu gandul la lumea de altadata” (2005).