Proiectată de arhitectul Duiliu
Marcu, casa, fostă Bușilă, din Parcul Filipescu este amintită in
multe cărți de istoria arhitecturii românești, fiind una dintre
realizările artistice remarcabile din perioada interbelică. In anii
dintre cele două războaie mondiale și in vremea celui de-al doilea
a fost locuită de inginerul Constantin D. Bușilă și familia sa.
Ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor intre iulie 1941
si octombrie 1943, Constantin D. Bușilă a fost un om cu stare
materială foarte prosperă, proprietar și al unei vile somptuoase la
Sinaia. Funcția deținută in vremea regimului Antonescu avea să ii
aducă insă sfârșitul, in 1951, in inchisoarea de la Aiud, dar casa
sa bucureșteană rămâne ca un memento al unei figuri din trecut și
al unei epoci revolute.
Nu demult a fost rememorat de
regretata Tutu Georgescu, soția dirijorului George Georgescu, in
cartea sa “Amintiri dintr-un secol”, apărută la
Editura Muzicală in anul 2001. O evocare plină de farmec a vechii
lumi românești, in care se perindă multe personaje ce au dat viață
Micului Paris. Stiindu-mă iubitor de cărți și colecționar de
lucruri vechi, un prieten din altă generație, regretatul Șerban
Ghica – strănepot al scriitorului Ion Ghica – și soția sa Graziela
– artistă plastică in domeniul tapiseriei – mi-au dăruit cândva
două tomuri, literalmente uriașe, publicate la zece ani de la
unirea cu Regatul a Transilvaniei și a celorlalte provincii cu
populație majoritar românească, probabil cele mai mari cărți – ca
dimensiuni – pe care le am: două tomuri ce se aflaseră in
biblioteca lui Constantin D. Bușilă, cu inițialele sale pe cotorul
elegant de piele.
Ministrul Bușilă era covurluian
de obârșie, familia sa fiind, potrivit cuvintelor paharnicului
Constandin Sion, de “moldovan, răzăș vechi, mazil; din acest neam
au rădicat la boierie Mihai vodă Sturza pe un Aleco Bușilă,
făcându-l serdar” (ediția a II-a a “Arhondologiei Moldovei”,
p. 36). Un izvor prețios de epocă, “Vidomostie de boierii
Moldovei aflați in țară la 1829”, inregistra pe “Sandu Bușâlă,
stolnic, născut la satul Gănești, țin. Covurlui, de 35 ani, fiul
lui Ștefan Bușâlă; locuiește la Bârlad; stăpânitor pe părți de
moșie” (partea a II-a a “Vidomostiei”, in “Arhiva
Genealogică”, serie nouă, I/VI, 3-4, 1994, p. 294). Aceasta era
forma inițială a numelui, in pronunție moldovenească: “Bușâlă”, iar
satul de baștină există și astăzi lângă Berești și Vârlezi, la nord
de Galați și de Târgu Bujor.
Bușileștii se inrudiseră cu
familia Plesnilă, despre care am mai avut prilejul să scriu in
această rubrică, pe vremea când Ziarul de Duminica apărea pe suport
de hârtie, in nr. 38 (370), din 28 septembrie 2007, p. 4, supliment
cultural al Ziarului Financiar, anul IX, nr. 2.233, 28 septembrie
2007). Din familia Plesnilă provenea o bunică a istoricului și
criticului de artă Radu Ionescu. Constantin D. Bușilă a fost
căsătorit cu Elena (cunoscută in protipendada românească
interbelică drept “Lily”) născută Mănciulescu, care, din căsătoria
sa anterioară cu Iancu Oroveanu, proprietar de moșie la Văleni, in
apropiere de Caracal, județul Olt, a avut doi copii: Petre și
Ecaterina, zisă Tutu, care avea să devină soția dirijorului George
Georgescu. Petre Oroveanu a fost căsătorit cu Marie-Jeanne
Argetoianu, fiica lui Constantin Argetoianu, având două fiice.
Dincolo de apartenența politică, toată lumea politică românească
era inrudită și doar instaurarea regimului totalitar a putut să
șteargă cu buretele ceea ce ținea de trecut. De ce să ne amintim
astăzi de toți acești oameni? Oare dacă i-am uita ar fi mai bine
sau mai rău?
MIHAI SORIN RADULESCU – n. 1966, București. Profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universității București. Specialist in istorie socială românească și genealogii. Volume publicate: “Elita liberală românească, 1860-1900”, Ed. All, 1998, “Genealogii”, Ed. Albatros, 1999, “Genealogia românească”, Editura Istros, 2000, “Memorie si stramosi” (2002) si “Cu gandul la lumea de altadata” (2005).