Sita, pe atunci foarte deasă, a admiterilor în facultate părea că adună, pentru patru ani, tineri cam cu același profil. Filologia făcea o excepție: în nicio altă facultatea nu era un talmeș-balmeș ca aici.
Conviețuiam cu fete modestuțe rău de tot care își mai purtau apucăturile (și straiele!) de prin satele de unde veniseră, dar și cu artistele care rataseră pe la teatru de câteva ori, je m’en fiche-iste ce își etalau superbele picioare în fustele mini (dar mini rău!) la modă pe atunci, fete ce nu vor afla patru ani pe unde e biblioteca, dar care ne inițiau în tainele cluburilor de noapte – Atlantic, Melody și Continental -, inițiere generoasă pe banii italienilor, somalezilor, yemeniților sau ai altor “popoare înfrățite”, cum le zicea Ceaușescu.
La categoria băieți -așa puțini cum eram -, diversitatea era la fel de mare: artiști cu capul în nori, oameni bine tocmiți (pe câțiva nu i-am văzut decât în costum toată facultatea!), foști studenți la Politehnică în căutarea adevăratei vocații, oportuniști ce intraseră rapid în partid spre a promova în structurile comuniste ale asociațiilor studențești pentru a prinde o repartiție cât mai bună. Pe atunci nu cred că sesizam foarte bine diferențele astea: eram cu toții colegi, împărțeam frățește în pauze țigările “Carpați” ori “Snagov” (după ce luam bursa), treceam prin emoțiile acelorași examene, aveam antipatii și simpatii comune și cu toții (mai ales băieții) credeam că vom ajunge “cineva” (sau, mă rog, “ceva”) în cultura română: care critic, care poet, care prozator! În cei patru ani, micile și marile întâmplări, iubirile (ce student nu trăiește o poveste de amor cu un coleg recte cu o colegă?), anticariatele pe care le străbăteam, celebra doamnă Nela de la standul de cărți sau madam Stroie – secretara, banda făcută la cantină (până și eu, bucureștean, am ajuns într-o zi să fac banda pentru că învățam în grup la cămin și nu m-am mai dus acasă să mănânc), toate acestea ne creau iluzia unui grup, unui an, unei promoții, unei viitoare generații ce nu se va desface niciodată!
A fost de-ajuns să se volatilizeze emoțiile ultimului curs, să se piardă plecând pe geam, luând-o pe Edgar Quinet, spre a coborî prin Constantin Mille, ocolind clădirea “Universului” în Cișmigiu, plutind o vreme pe lac înainte de a se duce spre nicăieri ecourile lui “Gaudeamus” pentru a ne arăta ce firave erau legăturile dintre noi. La repartiție, nu mai eram decât indivizi care nu voiau altceva decât să plece, să plece, să plece. Să plece dacă se poate la ei acasă, ori cât mai aproape de casă, iar pentru asta totul era permis, nimic nu era interzis. O colegă blătuise listele cu secretara care, chipurile, îi bătuse la mașina de scris greșit media și o mutase în felul ăsta cu vreo sută de locuri mai în față, o alta adusese un certificat medical care atesta că e gravidă (cei cu copii aveau prioritate la repartiții) – fapt ce-a născut la comisie o adevărată dezbatere: dacă un viitor posibil copil este egal cu unul gata născut! Multe căsătorii s-au încheiat în pripă în acea lună dintre finalul de studenție și repartiții pentru ca tinerii însurăței să fie repartizați în același loc! Oglinda grupului nostru – în care ne vedeam frumoși, deștepți, talentați și boemi – fusese scăpată din mâini și se spărsese în ciobulețe în din care nu mai puteai cuprinde un chip!
Rama subțire a studenției nu a fost de-ajuns pentru a ne ține uniți. Nu criteriul biologic, nu micile idealuri, marile visuri sau deșartele speranțe creează o generație. Nici măcar solidarități nu creează. Risipirea în lume este o risipire în timp: fiecare dintre noi ne ducem în timpul culturii, al mentalităților, al aspirațiilor noastre. Cei cu care am pornit al drum – la cenaclul “Junimea” – nu erau preponderent din anul meu. Ba, dimpotrivă. Am rămas peste amarul de ani tercut peste noi prieten și solidar în generație cu Iova, Ene, Paraschivoiu, Preda, Cristian Teodorescu, într-un foarte târziu apărând cei din an cu mine ca Ioan Lascu sau Gabriel Năstase. Am fost coleg de an cu critici, istorici sau editori pe care îi respect: Paul Dugneanu, Valentin F. Mihăescu, Alexandru Condeescu, Lucian Hanu. Nu ne-au legat însă și aceleași lupte pe aceleași baricade ale unei noi literaturi. De aceea, și-acum resimt dureros dispariția marilor mei prieteni, cu precădere literari, Nedelciu (foto), Flora, Crăciun, Lăcustă
Cu ei dialoghez încă prin cărțile pe care le-au lăsat. Deși, nu de puține ori, tocmaind palnuri pentru a doua zi, mă trezesc gândind « Îl voi vedea pe Ionică la Uniune», «Să-i dau un telefon lui Mircea», «Să răspund emailului lui Meșteru» , «Să-l întreb pe Geroge despre…».
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.