Pe autorul acelor proze puternice si rascolitoare din “?ari de piatra, de foc si de pamant” il stiam inca din liceu. Dar “Jurnal de sex” si “Poemul invectiva” le-am cunoscut abia mai tarziu si au contracarat, in memoria mea literara de tanar scriitor ardelean, impresia favorabila pe care mi-o lasase prima carte, citita, a lui Geo Bogza: mi s-au parut niste teribilisme gratuite, semnate de un libertin care vrea neaparat sa-i epateze pe liceeni.
Desigur, nu eram inca pregatit pentru o literatura care sa inregistreze si sa provoace ceea ce G. Calinescu avea sa numeasca “emotii in stare salbatica”.
Figura excentrica a scriitorului – pe care-l socoteam atunci suprarealist – avea sa se transforme, pentru mine, in una de un cras conventionalism si de un oportunism la moda dupa ce – devenind bucurestean – aveam sa ma intalnesc cu omul Geo Bogza in carne si oase.
Statura lui inalta, impozanta, de patriarh al literelor rebarbative, care m-a fascinat cand l-am vazut prima data, se estompa, in constiinta mea, citindu-i productiile conformiste din anii ’50: un sacerdot al “liturghiei rosii” incepea sa ia locul profetului.
ai, totusi, nu putine au fost gesturile publice ale lui Geo Bogza care mi-au ramas intiparite pe retina, aproape fiecare din ele propunandu-mi un alt profil al lui.
Barbatul acela inalt si desirat, care era capabil sa se indoaie si sa sarute mana lui Arghezi – pentru a-i cinsti in mod ostentativ valoarea – era tot omul care propusese, cu un aer tragic, sa fie ars jiltul in care sezuse, ca presedinte al Uniunii Scriitorilor, maruntelul Mihai Beniuc.
N-am izbutit sa aflu niciodata daca Geo Bogza a vazut cat de cat in autorul “Cantecelor de pierzanie” si un poet autentic, nu numai un functionar fanatizat al partidului unic.
Asa cum avea, fizic, o statura si o tinuta inconfundabile, asa cum mersul lui de inginer hotarnic masura parca latifundii literare proprii, tot asa Geo Bogza avea un stil personal al laudei si al aâ¬oinjuraturii”, un verb grandilocvent de orator care cauta efecte puternice, imediate: un retor de tribuna care nu se fereste sa exploateze emotiile salbatice ale auditoriului.
Cuvantarile lui, in Consiliul si in Biroul Uniunii Scriitorilor, erau adevarate filipice electorale: fulminante, patetice, poetice.
Parca pentru a amenda cuvantarea exagerat optimista pe care o rostise imediat dupa inscaunarea lui Nicolae Ceausescu – cand proaspatul secretar general al partidului cauta sa obtin adeziunea intelectualitatii, in cadrul unei mari intalniri cu fel de fel de artisti la Facultatea de Agronomie; parca pentru a-si cenzura, peste timp, acea acceptare entuziasta, Geo Bogza a fost singurul care, intr-o sedinta de pomina a Biroului, cand ni se cerea sa juram credinta dictatorului care, intre timp, se amorezase de sceptrul regal, a protestat plin de demnitate.
Imediat dupa aceea, jos, in restaurantul de la Casa Scriitorilor, l-am reintalnit, stand la masa cu Eugen Jebeleanu.
Cu tristete si plin de revolta, m-a intrebat intempestiv cum de nu s-a gasit nici macar un confrate care sa i se alature. I-am spus, aratand spre cel care se afla langa el: “Noi, cei mici, am asteptat un semn de la altii; de pilda, de la maestrul Jebeleanu…”.
La care acesta mi-a ripostat repede: “Eu nu puteam sa zic nimic; eu sunt vicepresedinte FUS…”. Iata explicatia, am zis eu: fiecare dintre noi avem de aparat cate o mica pozitie, pe care nu suntem dispusi s-o pierdem…
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar