Cele doua momente Budapesta…
Revenit in Tara de la Beijing, mi-am gasit refugiul la Asociatia de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI), la Casa Titulescu, institutie conceputa de creatorii ei, Manescu si Malita, ca o placa turnanta a contactelor neoficiale cu lumea politologilor, cercetatorilor, dar si a diplomatilor din alte tari, un think tank al vremii, care a functionat excelent chiar si in anii duri ai dictaturii lui Ceausescu, gratie abilitatii unui director de exceptie, Nicolae Fotino, istoric si fost diplomat. Doi ani, cat am functionat aici ca redactor, caci editam si o revista de studii, am fost asociat in proiecte si dezbateri, mese rotunde si dialoguri de inalta tinuta, cu personalitati romane si straine. Pentru o vreme, drumul meu s-a intersectat cu al unor oameni care aveau sa devina, un deceniu mai tarziu, politicieni de prima marime in Romania postcomunista.
Dar cum toate lucrurile placute au un sfarsit (iar mie la ADIRI mi-a placut enorm mediul si ceea ce faceam), in chiar ziua in care sustinusem o comunicare consacrata perspectivelor Chinei postmaoiste in arena mondiala, am fost convocat la MAE (o clipa am crezut ca spre a fi mustrat pentru tezele mele prea entuziaste) si invitat sa-mi fac bagajele, cu destinatia Budapesta, unde am si ajuns, in decembrie 1981.
Numit atasat de presa, datorita bunei cunoasteri a limbii maghiare, invatata de mic din nevoia comunicarii cu copiii de pe strada cartierului meu multilingv din Satmar, si avand o oarecare usurinta a traducerii scrise si orale, am fost consacrat si legat de glie (glia ambasadei) vreme de noua ani, sub trei ambasadori dornici sa se afirme si sa informeze Centrala cat mai fidel despre erodarea relatiilor dintre cele doua state socialiste “fratesti”…
“Baietii valabili”
In 1990, revenit in tara, am propus ca pe dosarele fondului Budapesta (unde vor mai fi fiind acestea) sa punem un epitaf: “Aceste dosare contin informatii corecte. Deciziile luate nu au fost insa pe masura”… Au fost ani de truda si incordare, dar a meritat, pentru ca eram mereu in miezul lucrurilor. Ma amuza sa-mi amintesc cum, dupa 22 decembrie 1989, noi, diplomatii romani, pana mai ieri fugariti si injurati, am devenit, brusc, “baieti valabili”, de ne pupau fetele pe strada. Sigur, asta n-a durat prea mult si am revenit, ambele parti, la “mandatele nationale”, mandate peste care nici un regim politic nu are cum sa treaca. Dar despre aceste lucruri voi vorbi altadata.
M-am intors in capitala Ungariei, de data aceasta ca director al Centrului Cultural Roman, la inceputul anului 1993. Institutia era de data recenta si, impreuna cu reciproca ei ungara de la Bucuresti, era programata sa semnaleze debutul unui parcurs nou in raporturile bilaterale inca grevate de probleme dure mostenite din trecut. Trebuie sa recunosc ca, de data asta, desi pe traseul relatiilor politice dintre Bucuresti si Budapesta bantuiau multe fantome ale trecutului, Centrul Cultural s-a bucurat de un climat corect, chiar amical, si ca manifestarile noastre faceau sala plina, in asistenta numarandu-se adeseori nume sonore ale culturii ungare. Resimtind acut lipsa dialogului din anii ’80, am pus in discutie, in cadrul unor mese rotunde, cu participanti ilustri din cele doua tari, sensul schimbarilor pe care le traiam, directiile evolutiei societatilor noastre in taramul, noua necunoscut, al libertatii. Au fost parte la aceste intreprinderi, alaturi de politologi, sociologi, scriitori, ziaristi unguri, numeroase personalitati romane. As aminti doar cateva nume: Pavel Campeanu, Augustin Buzura, Andrei Plesu, Mircea Malita. Venind in intampinarea dorintei plasticienilor romani de a testa exigentele publicului budapestan, am deschis Saloanele Centrului, unde au expus cu succes studentii plasticieni clujeni, membrii Asociatiei Medicilor Plasticieni din Romania, ca si nume cosacrate, precum Chirnoaga, Titoiu, Damir; a fost un iures, expozitie dupa expozitie, unele de-a dreptul uimitoare (ma refer la expozitia lui Stefan Oroian, plastician roman din Ungaria, de o coplesitoare forta in panzele lui, cu un rafinat filon romanesc, dar si un sculptor in mana caruia lemnul reinvie miraculos). Consonanta de preocupari cu asociatii si institute ungare si straine s-a materializat in proiecte comune, cum au fost Seara de Poezie Eminescu-Petofi, ori expozitia sculptoritei italiene Franca Ghitti. Toate acestea, in mai putin de doi ani, deoarece, in decembrie 1997, eram deja la New York, preluand din mers conducerea Centrului Cultural din orasul lui Big Apple, cum il supranumesc americanii. Aici incepea sa se deruleze, sub egida Fundatiei Culturale Romane, un amplu program romanesc, ce avea sa se intinda pe durata mai multor luni, initiat si negociat de academicianul Augustin Buzura, directorul fondator al institutiei. Desfasurate in locatii de prestigiu, cum ar fi complexul de la Lincoln Center, unde se afla si Metropolitan Opera, suita de conferinte, expozitii si concerte romanesti a fost pentru o vreme pe lista de atractii oferite unui public extrem de cosmopolit, cum este publicul newyorkez. Au urmat actiuni dupa actiuni, dar si aici am tinut sa consolidez segmentul de dialog pe temele parcursului romanesc spre democratie, avand in sprijinul proiectelor mele universitari si cercetatori americani si romani. As cita aici numele lui Stephen Fischer-Galati, Dinu C. Giurescu, Ernest H. Latham Jr., Alexandru Serban.
Revenind la Bucuresti, pentru ca aruncasem, din nou, manusa destinului, inscriindu-ma in cursa pentru postul de ambasador la Budapesta, am mai lucrat, scurta vreme, in minister si, in cele din urma, am plecat, dar nu la Budapesta, ci din MAE…
Experienta ca ratiune critica
Ca director a doua centre culturale si cu cativa ani la activ de coordonare a retelei de centre de la pupitrul directiei culturale din MAE, am, cred, o oarecare viziune asupra acestora. In primul rand, vreau sa va marturisesc ca dualismul coordonarii institutelor, cum se numesc ele azi, de catre minister si ICR, a functionat defectuos si ar fi fost cazul ca problema sa fie de mult transata in favoarea ICR, degrevand MAE de o gestiune costisitoare si nenecesara. Apoi, as evoca amestecul puterii, a Administrativului in general, intr-un domeniu pe care nu-l stapaneste, nici la propriu, nici in substanta…