Daca primele doua episoade diplomatul de cariera George Albut le-a dedicat rememorarii perioadei in care a functionat ca atasat de presa si consilier diplomatic pe langa ambasadele Romaniei in Ungaria si China, in ultimul episod, scriitorul innascut, dar inca ascuns George Albut isi evoca intalnirile, pe meleaguri straine, cu mari oameni de cultura romani. Este vorba de anii 1990. Vremurile nu sunt deloc asezate. (Marcela Gheorghiu)
Ultimele “misiuni”
Mi-am incheiat “cariera diplomatica” pe vremea ministrului de externe Andrei Plesu, ultimele doua “misiuni” fiind culturale, ca director al Centrelor Culturale – cum se numeau pe atunci ICR-urile – din Budapesta si New York, plus un scurt mandat de director adjunct al Directiei Culturale din MAE, o directie de care nu se impiedica nimeni din conducerea onor institutiei, ca sa nu zic mai mult… Desigur, cu cativa ani in urma, cand ne coordona regretatul Adrian Dohotaru, lucrurile stateau cu totul altfel. Imi aduc aminte, de pilda, cu cat entuziasm incercam sa construim o punte cat mai durabila, mai mult cu resursele sufletelor noastre decat cu “mijloace fixe”, acestea fiind, nu-i asa, intotdeauna, insuficiente, chiar si atunci cand era vorba de a recastiga, in ultima clipa a existentei sale, ce mai ramasese din micuta comunitate romaneasca din Ungaria. Il deturnam pe secretarul de stat Dohotaru din drumurile sale europene, dupa mii de kilometri parcursi cu automobilul, si-l aduceam, pentru cateva ore, la sedintele Uniunii Romanilor, la Gyula, pentru a ne sfatui cu fratii nostri asupra problemelor arzatoare ale comunitatii lor. Anii ’90 au reprezentat perioada in care bisericile ortodoxe de acolo si-au redeschis portile, caci au venit preoti misionari din tara si insusi preafericitul Teoctist a slujit, intr-o binecuvantata duminica, la Gyula, iar la scurta vreme, la Centrul nostru Cultural din Budapesta, inauguram o splendida expozitie, Comori de arta ale Bisericii Ortodoxe Romane din Ungaria.
La Budapesta l-am reintalnit, dupa mai bine de trei decenii, pe istoricul american de origine romana Stephen Fischer-Galati, sosit din SUA pentru a participa la o masa rotunda consacrata evolutiilor din aceasta parte a lumii. Era un debateur de deosebit calibru si sarm. Alaturi de istoricul ungur Bela Kiraly, revenit din exilul sau american – un personaj cu aura de legenda, condamnat la moarte de catre regimul comunist pentru rolul jucat in conducerea militara a revolutiei ungare din 1956 -, a facut, pentru o clipa, din institutia noastra un punct de maxima atractie pentru cercurile politice si diplomatice budapestane. Cu profesorul Fischer-Galati pastrez si astazi o prietenie plina de afectiune, iar dezbaterea noastra asupra destinului poporului roman continua de fiecare data cand drumurile domniei-sale il aduc in tara. Ma intreb mereu de ce Academia Romana nu a intreprins cele necesare pentru a invita in randurile sale o personalitate de talia lui Stephen Fischer-Galati, a carui opera de o viata a fost consacrata cunoasterii in lume a istoriei poporului roman, fiind unanim recunoscuta ca atare in lumea istoricilor…
Cu Asociatia “Petofi” am pus la cale o seara de poezie Eminescu-Petofi, iar pentru a da stralucirea cuvenita evenimentului, am mutat locatia de la Centru la Cafeneua literara Korona, sus, in cetatea capitalei ungare, un loc mult frecventat de iubitorii de cultura. A fost un adevarat regal, asigurat, desigur, de prestatia inegalabilului Florin Piersic, secondat de colegi unguri pe masura. Follow up-ul evenimentului, care nu a fost usor de organizat, a fost ca la 15 martie, ziua nationala a Ungariei, cand toata tara se pleca in fata memoriei poetului-emblema al Revolutiei de la 1848, m-am pomenit decorat, in adunarea festiva a asociatiei, cu cocarda de rigoare si aplaudat la scena deschisa, semn ca nu doar vremurile se schimba, ci si oamenii… Nu am facut altceva decat sa tai o fereastra in zidul ce ne separa, marturiseam in interviul acordat cotidianului budapestan Magyar Nemzet la incheierea mandatului meu de director al Centrului Cultural Roman, la finele anului 1995. Plecam din Budapesta cu regretul de a nu fi facut in acel zid o poarta mai mare, prin care sa trecem firesc, fara frica de a ne mai impiedica de prag.
Actori si figuranti pe scena vietii
La debutul anului urmator eram deja la New York, unde fosta Biblioteca Romana, infiintata in decembrie 1971, rebotezata acum Centru Cultural si instalata in cladirea Misiunii Romaniei la ONU, ca si Consulatul General, dadea dureri de cap administratiei, care parea a fi adevarata conducere a celor trei reprezentante. Din considerente de “securitate”, de pilda, nu am putut organiza expozitiile unor artisti plastici valorosi – Vasile Celmare, Dan Hatmanu ori Gheorghe Iliescu Calinesti -, in salile de la parterul imobilului, cu o frumoasa deschidere la Bulevardul 3, reducand mult, in mod inadmisibil, impactul la public al unui efort considerabil facut de organizatorii din tara si nedreptatindu-i astfel si pe autori. Din pacate, nu i-am avut aliati in demersurile mele pe cei ce conduceau Misiunea si Consulatul… Oricum, exploziile florale ale lui Celmare, portretele lui Hatmanu si moristile lui Iliescu Calinesti i-au incantat pe cei care stiau drumul spre “vagauna” de la etaj, unde functionam, in marea majoritate, newyorkezi… romani. In orasul Marelui Mar, am cunoscut, de altfel, multi compatrioti daruiti de Dumnezeu cu asupra de masura. Si pentru ca vorbeam de plasticieni, i-as aminti pe Patriciu Mateescu si Radu Serban, a caror expozitie comuna am patronat-o, alaturi de o galerie americana, la un modern complex de afaceri din Pearl River, in vecinatatea New Yorkului. Puse alaturi, geometriile cromatice ale constructiilor lui Mateescu, un nume deja mare la data stabilirii artistului in SUA, si scenele metropolei americane, caramiziul vechilor buildinguri pictate de Radu Serban cu predilectie pe panze de mari dimensiuni, tusa groasa a vopselei, retinand parca lumina si amalgamand-o dupa legi ale fizicii doar de autor stiute, au constituit, timp de cateva saptamani, un ambient care a incantat populatia respectivului loc si, de buna seama, a sporit cifra de afaceri a institutiilor din sediu. Intre timp, Patriciu Mateescu a ridicat si in tara cateva monumente demne de toata consideratia, un Eminescu la Mangalia si un memorial la malul Dunarii, iar arhitectul Radu Serban, care este – spun altii mai priceputi ca mine – un artist de exceptie, continua sa trudeasca la opera sa, in timp ce noi speram sa vedem o expozitie “Serban” la Bucuresti…
Prin Centrul de la New York s-au perindat, cum cred ca se perinda si astazi, numerosi oameni de cultura din tara, dornici sa sporeasca bunul nostru renume intr-un oras cat o tara si intr-o tara cat un continent. Era si este loc pentru toti truditorii culturii, lucru de altfel dovedit atunci cand, la cativa ani de la plecarea mea, pe Mall-ul din Washington, la doi pasi de Casa Alba, Romania s-a prezentat Americii intr-un festival cu adevarat al poporului nostru – o alta initiativa a lui Augustin Buzura, dupa cea derulata la Lincoln Center din New York in 1996. Frumoase au fost zilele traite in New York, avandu-i alaturi, desi numai pret de un ceas, pe oaspetii nostri, pentru o seara de poezie, un recital, un spectacol de teatru, un vernisaj, o masa rotunda… Imi vin in minte nume de oaspeti dragi: Ion Caramitru, Augustin Buzura, Dinu Giurescu, Andrei Plesu, Mircea Albulescu, Vasile Celmare, Dan Hatmanu, Gheorghe Iliescu Calinesti, Horia Mihail. Se cuvine sa le multumesc si pe aceasta cale, chiar daca a trecut destula vreme de atunci…
Recursul la memorie nu este doar o intreprindere nostalgica in care trecutul reinvie, pentru o clipa, cu actorii si figurantii lui de pe marea scena a vietii. El este, in egala masura, sau ar trebui sa fie, un gest de reverenta fata de contemporani, gest pe care trebuie sa-l faci cu onestitate, pentru ca acestia sa poata surprinde clipa si oamenii ei asa cum au fost, pentru a sti si a medita in cunostinta de cauza.
Astfel am gandit intotdeauna si gandesc si acum, cand m-am decis sa va marturisesc o farama din intamplarea ce se poate numi viata.