La început m-am simțit cuprins de un sentiment de furie. Cineva îndrăznise să atace America. Pentru asta aveau să plătească. Apoi m-am uitat la chipurile copiilor din fața mea. M-am gândit la contrastul dintre brutalitatea agresorilor și inocența acelor copii. Milioane de copii ca ei vor conta în curând pe mine ca să-i protejez. Eram hotărât să nu-i dezamăgesc.
Am văzut că și reporterii din spatele clasei aflau vestea de pe telefoanele mobile și pagere. Instinctul mi s-a pus în mișcare. Știam că reacția mea va fi înregistrată și difuzată în întreaga lume.Țara era în stare de șoc; președintelui nu-i era însă îngăduit așa ceva. Dacă m-aș fi repezit afară din clasă, i-aș fi speriat pe copii și aș fi transmis un val de panică în restul țării.Lecția de citire a continuat, dar gândurile mele erau deja departe de sala de clasă. Cine să fi făcut așa ceva? Cât de mari erau pagubele? Ce trebuia să facă guvernul?
Secretarul de presă Ari Fleischer s-a așezat între mine și reporteri. Mi-a arătat un bilet pe care scria: “Nu spuneți nimic deocamdată”. Nici n-aveam de gând. Îmi stabilisem un plan de acțiune: după ce se termina lecția, urma să ies calm din sala de clasă, să aflu care era situația și să mă adresez națiunii.
La șapte minute după ce Andy a intrat în clasă, m-am întors la centrul nostru de comunicare, unde fusese adus un televizor. Am privit îngrozit reluarea lentă a imaginilor celui de-al doilea avion lovind turnul de sud. Incendiul uriaș și explozia de fum erau mai copleșitoare decât îmi imaginasem. Probabil că țara era zguduită, iar eu trebuia să apar neîntârziat la televizor. Am încropit repede o declarație. Voiam să asigur poporul american că guvernul reacționează și că îi vom aduce pe criminali în fața justiției. Apoi voiam să mă întorc cât mai repede la Washington.
– Doamnelor și domnilor, ne aflăm într-un moment greu pentru America, am început eu. …Două avioane au lovit World Trade Center, în cadrul unui posibil atac terorist împotriva țării noastre. S-au auzit exclamații de surprindere din rândurile publicului alcătuit din părinți și membri ai personalului școlii, care se așteptau la un discurs despre educație. Nu vom tolera terorismul împotriva țării noastre, am continuat eu.
În încheiere, am cerut să ținem un moment de reculegere în memoria victimelor.
Mai târziu am aflat că declarația mea fusese un ecou al promisiunii tatălui meu, “nu vom tolera această agresiune”, când Saddam Hussein a invadat Kuweitul. Repetiția n-a fost intenționată. În notițele mele scrisesem: “Terorismul împotriva Americii nu va izbândi”. Cuvintele tatălui meu fuseseră probabil ascunse în conștiința mea, așteptând să iasă la suprafață într-un alt moment de criză.
Serviciile secrete voiau să mă îmbarce pe Air Force One cât se putea de repede. În timp ce coloana oficială pornea pe Autostrada 41 din Florida, am sunat-o pe Condi de la telefonul securizat din limuzină. Ea mi-a spus că un treilea avion se prabușise, de data asta peste clădirea Pentagonului. M-am lasat pe speteaza banchetei, ascultându-i cu atenție fiecare cuvânt. Primul avion fusese poate un accident. Cel de-al doilea fusese clar un atac. Cel de-al treilea era o declarație de război.
Simțeam că-mi clocotește sângele. Trebuia să aflam cine sunt autorii și să-i pedepsim.
La aeroport, se putea deja simți starea de război. Agenți înarmați cu puști au înconjurat Air Force One. Două însoțitoare de bord ne așteptau sus, în capul scării. Pe chipurile lor se citeau teama și tristețe. Știam că milioane de americani simțeau același lucru. Le-am îmbrățișat și le-am spus că totul va fi bine.
Am intrat în cabina prezidențială și am cerut să fiu lăsat singur. M-am gândit la teama pe care trebuie s-o fi simțit pasagerii avioanelor care explodaseră și la durerea familiilor celor morți. Atâția oameni îi pierduseră pe cei dragi fără niciun fel de avertisment! M-am rugat ca Dumnezeu să le aline suferința și să ajute țara să treacă prin această încercare. Mi-au venit în minte versurile unuia dintre imnurile mele preferate “Dumnezeul harului și Dumnezeul gloriei”: “Dă-ne înțelepciune, dă-ne curaj, ca să rezistăm în acest ceas”.
Poate că emoțiile mele erau la fel cu cele ale multor americani, însă îndatoririle mele nu erau aceleași. Mai târziu va fi timp și pentru jelit. Va veni și vremea să căutăm dreptate. Dar mai întâi trebuia să gestionez această criză.
Eram victimele celui mai devastator atac-surpriză de la Pearl Harbor încoace. Un dușman lovise capitala țării pentru prima dată de la Războiul din 1812. Într-o singură dimineață, scopul președinției mele devenise clar: trebuia să protejez poporul și
să-i apăr libertatea care fusese amenințată.
Primul pas spre o reacție eficientă în fața unei situații de criză este să transmiți o stare de calm. Asta încercasem și eu să fac în Florida. Apoi trebuia să analizăm situația, să acționăm pentru a securiza țara și să ajutăm zonele afectate să-și revină. În timp, trebuia să punem la punct o strategie prin care să-i aducem pe teroriști în fața justiției, ca să nu mai încerce și altă dată.
L-am sunat pe Dick Cheney, în timp ce aeronava se ridica la 14.000 de metri înălțime, cu mult peste altitudinea de zbor obișnuită. Cheney fusese dus la Centrul prezidențial pentru operațiuni de urgență, PEOC, un complex subteran, deoarece serviciile secrete credeau că și Casa Albă ar putea fi lovită de un avion. I-am spus că eu voi lua deciziile din aer și că mă bazam pe el să le aplice la sol.
Am luat repede două decizii importante. Armata expediase patrule de luptă – avioane de vânătoare cu misiunea de a intercepta toate aparatele de zbor care nu răspundeau turnurilor de control – pentru a survola Washingtonul și New Yorkul. Și eu fusesem instruit pentru interceptarea aer-aer, când fusesem pilot pe F-102 în Garda Națională din Texas, cu treizeci de ani în urmă. Doar că,
pe vremea aceea, ne imaginam că țintele noastre sunt bombardiere sovietice. Acum era vorba despre avioane de linie, pline cu oameni nevinovați.
Trebuia să stabilim cu precizie regulile luptei. I-am spus lui Dick că piloții noștri ar trebui să contacteze toate avioanele suspecte și să încerce să le aducă pașnic la sol. Dacă nu, aveau acordul meu să le doboare. Avioanele deturnate constituiau arme de război. În ciuda prețului teribil, puteam să salvam nenumărate vieți omenești la sol. Tocmai luasem prima mea decizie în calitate de comandant-șef al armatei pe timp de război.
Dick m-a sunat câteva minute mai târziu. Condi, Josh Bolten și alți membri ai echipei de Securitate Națională se alăturaseră PEOC. Fuseseră informați că un avion care nu răspundea turnului de control se îndrepta spre Washington. Dick mi-a cerut să confirm ordinul pe care îl dădusem. Am făcut-o. Mai târziu am aflat că Josh Bolten insistase ca ordinul să fie clar, pentru a se asigura că linia ierarhică a fost respectată. Mi-am adus aminte de vremea când eram pilot.
– E cumplit să primești un astfel de ordin, i-am spus lui Andy Card.
Speram, desigur, că nu va fi nevoie să-l execute nimeni.
A doua decizie privea locul de aterizare al Air Force One. Eu eram ferm convins că trebuia să ne întoarcem la Washington. Voiam să conduc riposta de la Casa Albă. Oamenii s-ar fi liniștit, dacă ar fi văzut că președintele e prezent în capitala care tocmai fusese atacată.
La scurt timp după ce am decolat de la Sarasota, Andy și agentul serviciilor secrete, Eddie Marinzel, un tip musculos și atletic, originar din Pittsburgh, șeful escortei mele pe 11 septembrie, au încercat să mă convingă să mă răzgândesc. Ziceau că în Washington situația era instabilă, iar pericolul unui atac era prea mare. FAA credea că fuseseră deturnate șase avioane, ceea ce însemna că probabil trei se aflau încă în aer. Le-am spus că n-aveam de gând să-i las pe teroriști să mă sperie.
– Câtă vreme sunt președinte, eu hotărăsc. Și vom merge la Washington.
Ei au insistat în continuare. Îmi displacea ideea că niște teroriști mă puneau pe fugă. Dar, oricât de mult aș fi vrut să mă întorc, îmi dădeam seama că una dintre responsabilitățile mele era să asigur continuitatea guvernării.
Ar fi fost o imensă victorie a propagandei inamicului dacă reușea să-l elimine pe președinte. Aghiotantul meu și agenții serviciilor secrete au recomandat să direcționăm avionul spre baza aeriană de la Barksdale, în Louisiana, unde puteam să realimentăm. Am renunțat. Câteva minute mai târziu, am simțit cum Air Force One virează puternic spre vest.
Jalnica tehnologie de comunicații de pe Air Force One a constituit sursa unora dintre cele mai mari frustrări ale mele pe 11 septembrie 2001. Avionul nu dispunea de televiziune prin satelit. Depindeam de tot felul de canale locale pe care le puteam capta. După câteva minute de emisie pe un post, pierdeam imaginea de pe ecran.
Am prins totuși fugitiv câteva secvențe dintr-un reportaj, destul cât să înțeleg oroarea pe care o privea poporul american. Oameni disperați săreau de la etajele superioare ale turnurilor din World Trade Center. Alții, atârnați la ferestre, sperau că vor fi salvați. Le simțeam suferința și disperarea. Dețineam cea mai puternică funcție din lume și, cu toate astea, mă simțeam neputincios să-i ajut.
La un moment dat, semnalul de televiziune a durat suficient de mult ca să văd turnul de sud al World Trade Center prăbușindu-se. Turnul de nord a căzut la nicio jumătate de oră mai târziu. Nutrisem speranța că oamenii aceia disperați, prinși la etajele superioare, vor avea timp să scape. Acum nu mai aveau nicio șansă.
Prăbușirea turnurilor a amplificat catastrofa. Cincizeci de mii de oameni lucrau în clădirile acelea într-o zi de lucru obișnuită. Unii fuseseră evacuați, dar mă întrebam câți mai rămăseseră înauntru. Mii? Zeci de mii? N-aveam nicio idee. Dar eram sigur că tocmai văzusem murind mai mulți americani decât văzuse orice alt președinte din istorie.
M-am ținut la curent cu ultimele evenimente sunându-i pe Dick și Condi la PEOC. Am încercat să păstrăm o linie deschisă, dar se întrerupea întruna. În anii ce-au urmat, adjunctul șefului de Stat Major, Joe Hagin, s-a ocupat de ampla modernizare a sistemului de comunicații al PEOC, al Sălii de Criză și al aeronave prezidențiale.
Informațiile pe care le primeam erau deseori contradictorii și uneori chiar false. Am văzut ce înseamnă confuzia creată de război. Am primit informații despre existența unei bombe la Departamentul de Stat, un incendiu la National Mall, deturnarea unui avion al liniilor aeriene coreene spre Statele Unite și un telefon de amenințare la adresa aeronavei prezidențiale. Autorul apelului telefonic folosise numele de cod al avionului, Angel, pe care puțini oameni îl cunoșteau. Cea mai ciudată informație a fost despre un obiect zburător de mare viteză care se îndrepta spre ferma noastră din Crawford. S-a constatat mai târziu că toate fuseseră false. Dar, date fiind împrejurările, am luat în serios fiecare informație primită.
Una dintre informații s-a dovedit a fi adevărată. Un al patrulea avion s-ar fi prăbușit undeva în Pennsylvania.
– L-am doborât noi sau s-a prăbușit? l-am întrebat pe Dick Cheney. Nu știa nimeni. M-a cuprins amețeala. Oare eu ordonasem moartea acelor americani nevinovați?
Când lucrurile s-au mai lămurit, am aflat de eroismul pasagerilor de la bordul zborului 93. După ce au auzit de atacurile anterioare prin apelurile telefonice primite de la cei dragi aflați la sol, pasagerii au decis să intre cu forța în cabina pilotului. Ultimele cuvinte înregistrate la bordul avionului condamnat aparțin unui om pe nume Todd Beamer, care îi îndeamnă pe pasageri la acțiune: “Să mergem!”
Mai târziu, comisia care a anchetat evenimentele din 11 septembrie concluziona că este posibil ca revolta pasagerilor zborului 93 să fi evitat distrugerea Capitoliului sau a Casei Albe. Actul lor de curaj se numără printre cele mai mărețe fapte din istoria Americii.
Toata dimineața încercasem să dau de Laura. Fusese programată să se prezinte în fața unei comisii senatoriale pentru a sprijini inițiativa noastră în domeniul educației, cam în același timp în care avioanele loviseră turnurile de la World Trade Center. Am apelat-o de câteva ori, dar legătura se tot întrerupea. Nu-mi venea să cred că președintele Statelor Unite nu putea să ia legatura cu soția lui care se afla în clădirea Capitoliului.
– Ce mama dracului se întâmplă? l-am repezit eu pe Andy Card.
Am luat în sfârșit legatura cu Laura, atunci când Air Force One a început să coboare spre Barksdale. Vocea Laurei este întotdeauna liniștitoare, dar în ziua aceea mi s-a părut mai reconfortantă ca niciodată. Mi-a comunicat că serviciile secrete o duseseră într-o locație sigură. M-am simțit extrem ușurat când mi-a spus că vorbise cu Barbara și Jenna, care erau bine amândouă. Laura m-a întrebat când mă întorc la Washington. I-am spus că toată lumea mă sfătuia să n-o fac, dar că voi fi acolo în curând. Habar n-aveam dacă era adevărat, dar așa speram.
Când am aterizat la Barksdale, am avut impresia că ne aflam pe un platou de filmare. Până acolo ne escortaseră niște avioane F-16 de la vechea mea unitate, aflată la baza aeriană Ellington din Houston. Pe pistă erau aliniate bombardiere. Era o scenă impresionantă, care etala forța puternicei noastre armate aeriene. Știam că era doar o chestiune de timp până să folosesc acea forță împotriva celor care ordonaseră atentatele.
Fragment din volumul de memorii “Momente de decizie” de George W. Bush. Traducere de Luminița Cioroianu și Smaranda Nistor. În pregătire la Editura Pandora M, Colecția Reality Shock