Mai erau zilele acelea hieratice, prin miraculosul care se desfăta în ele, zilele în care, profitând de vacanțe, luam drumul Borlesei, satul natal al tatălui meu. Sângele meu este strident mirositor. Pute a viață călită, pute a iarbă și munte, a lup ce urlă pe acoperișul căsoiului, dar pute și a țigănie, a coapsă neagră și fierbinte de femeie. Căci, din ce am aflat de la unul sau altul, mă trag dintr-un neam corcit, în care boierimea și țigănimea sunt contopite în persoana bunicului meu. Am fost moroșeni la origine, după cum numele originar a fost și el Moroșan, ulterior schimbat în Mureșan, din motiv de insidioasă domnie. Gena aceasta munteană s-a dovedit, în timp, foarte necreativă și foarte puțin romantică, sentimental vorbind. Mai degrabă ambițioasă și, probabil din acest motiv, foarte norocoasă. Muncitoare și, în același timp, genetic înzestrată cu daruri senzuale. Libidinoasă, ca să fiu mai exact. Am copilărit, așadar, într-un sat unde nu se auzise de C.A.P., iar dacă autoritățile comuniste ar fi venit să îl impună, probabil că vornicelul ar fi fost decapitat în chiar ziua sosirii. Cu o coasă, evident. Am crescut printre picioarele a două bivolițe (Bumba și Lușca), am dormit într-un pat care în loc de saltea avea paie, într-o cameră în care bunicul, rămas nițel surd din pricina unei explozii din timpul războiului, asculta radio Europa liberă cu volumul dat la maxim. Dar am crescut într-o teribilă și fascinantă atmosferă, cu bunica la picioarele mele, rostind domol povești uluitoare, cu zmei ciudați, cu femei de o frumusețe stranie, cu fel de fel de copaci vii, cu vorbe împrumutate de la un Dumnezeu țăran, drept, însă cam dur. În fiecare vară urcam muntele din spatele casei alături de cei doi verișori ai mei în compania bivolițelor. Stăteam, apoi, cât era ziua de lungă la păscut, privind în liniște dealurile de vizavi, jucându-ne de-a orașul, transformând bolovanii cât capul nostru în mașini dacia 1310, făcând alei prin grămada de nisip aflată lângă pășunea unchiului meu sau încropind o colibă din crengile copacilor, bând apă de izvor dintr-o băltoacă în care se bălăceau broaștele. Când, pe drumul de sub noi, trecea cursa de șapte, coboram fără nici o grabă muntele, fluierând sau călărind Lușca, căci Bumba era nițel temperamentală. Ne aruncam goi și albi în micul golfuleț ce se formase pe râu din pricina hăitașului, construit de oameni cu crengi groase de stejar. Bivolițele se răcoreau și ele într-o băltoacă apropiată. Când preferau apa, ne urcam pe ele și săream în cap, sau le călăream, închipuindu-ne eroii din basmele bunicii. Nopțile dormeam în șură, sub masa uriașă de fân de unde, câteodată, mai răsărea figura unchiului nostru Gore, bețivul și artistul familiei (singurul, de altfel, înzestrat cu această sensibilitate deloc lucrativă). Acolo ne spuneam povești sinistre, cu oameni și copii morți ce bântuiau aleile satului. Adormeam însă miraculos, aproape toți deodată, nu înainte de a ne ruga fierbinte, chinuitor, întru apărarea de spiritele celor morți. Toamna, chiar înainte de a veni părinții după noi, căci începea școala, o petreceam la scos cartofi și la cules prune. Din acestea, mai apoi, bunicul făcea palincă. O filtra de cel puțin patru ori, până când prima zeamă nu mai avea culoare.
O puternică amintire mi-a lăsat (mai târziu, totuși, pe când intrasem deja la liceu) drumul făcut la Târlișua într-o duminică pompoasă și fierbinte. Am mers acolo împreună cu verii mei pentru a participa (fără nici un dram de interes, desigur) la târgul de animale, sau poate de tractoare, sau poate de… habar nu mai am. Ne-am perindat noi o vreme pe aleile prăfuite ale comunei, cunoscută mai cu seamă ca loc de baștină al renumitului Rebreanu, bând lichior grețos de fructe și răcnind în gura mare la câțiva bețivi ce abia se țineau în picioare, pe motiv că s-au făcut “bițiclete”. Relativ târziu ne-am retras într-un local (vorba vine, o cameră mizeră cu scaune șleampete, toate cutremurătoare) unde am jucat biliard, pe bani, la o masă adusă de spinare, încât toate bilele păreau și ele făcute “bițicletă”, căci se rezemau, încăpățânat, de manta stângă a mesei. Când s-a lăsat seara am abandonat neconvinși jocul acesta, devenit unul de noroc, și am vizitat căminul cultural prin ușile și geamurile căruia răzbătea până la urechile noastre sunetul unei viori foarte jucăușe. Acolo, în aerul acela plin de praf și de fumul țigărilor ieftine, am zărit, pe scena improvizată, un individ tânăr, frumos, cântând la vioară. Era îmbrăcat cu haine din acelea specifice zonei, greu de explicat și descris. Stătea aplecat, cu vioara în mână, plin de sudoare, cu ochii închiși, și cânta cu o exuberanță care amintea de țăranii arhetipali, cum sunt bunăoară cei din romanul Ion (că tot ne aflam la originile primei cărți din literatura română modernă). Imaginea aceea, fantasmagorică, cu un protagonist de basm, cântând din suflet la un instrument magic (cel puțin atunci așa l-am perceput), mi-a rămas întipărită în minte. La ea se adaugă și masa de țărani aflată mai jos, și care, prin mișcările ritmice, ridica praful dens, înăbușitor, încât violonistul părea că se încântă în preajma iadului. Tot atunci însă am rămas oarecum marcat de strigăturile acelea tradiționale, aruncate când și când de cei prinși în jocul halucinant, greu de urmărit. Am ciulit urechea. Un tânăr striga ceva despre o domniță. Apoi, departe, alt tânăr striga ceva despre aceeași domniță. Brusc, din altă parte, un tip mai în vârstă, ce părea a fi tatăl domniței, amenința prin strigătură ceva la adresa celor doi tineri. Practic asistam la o cerere în căsătorie, mascată de această paradă jucăușă, deformatoare de realitate. Cred că acela a fost momentul în care am însăilat persoana mea de dealurile și munții acelei zone, de oamenii acelor locuri, definindu-mă naiv și intuitiv. Am avut, care va să zică, un flash din acelea cum numai narcomanii au, și-n care totul s-a limpezit pentru o miime de secundă. Când am ieșit din căminul cultural, puteam să jur că știu cine sunt.La școală nu eram eu cel mai silitor, însă dintotdeauna am strălucit (mai fad, așa). Cel puțin în perioada gimnazială mă dovedisem foarte talentat la matematică, fiind cel mai bun dintre cei din generația mea. Câștigam astfel premiul întâi la toate olimpiadele (locale, e drept) și devenisem elevul preferat al directorului școlii. Însă probabil că asta se datora mai ales capacității uriașe de a vedea în spațiu, de a vedea lucruri ascunse celorlalți, de a intui forme de calcul alternative. Se datora, totuși, și tatălui meu, care deseori m-a făcut să simt că o curea poate fi folosită și în alte situații, în afara celor clasice, de spânzurare a pantalonilor sau a oamenilor.
Apropo de această ciudată capacitate, de a vedea nevăzutul și de a auzi neauzitul. Tatăl meu, un om nu foarte pretențios (formal vorbind), însă cu talente numeroase în domeniul tehnic (șef de promoție pe țară în generația lui), avea un casetofon stereo Tehnoton. Toată ziua ascultam la el muzici din cele mai diverse, după cum împrumutam casete de la vecinii mei de scară. Unul dintre aceștia, mai în vârstă decât mine, avea un Sharp pe care îl comparam cu un OZN, și asta datorită acelui dublu buzunar al aparatului în care, logic, nu?, intrau două casete deodată și se înregistrau automat, și încă la ce calitate. Acest vecin mă servea cu Public Enemy, K.L.F., Ace of Base, Scorpions, Metallica etc. Stăteam cât era ziua de lungă cu nasul înfipt în burta Tehnotonului meu, ascultând sunetele alea ce ieșeau din ambele difuzoare în chip minunat. Într-o zi nu m-am mai putut abține. Am luat o șurubelniță din cutia cu scule a tatălui meu și am desfăcut cutia magică. Ce am găsit acolo a fost o lume în lume. Tot felul de chestii mai mult sau mai puțin caraghioase, butoiașe metalice, bucăți de plastic colorate, cu cele două picioare înfipte în placajul lucios, vopsit într-un verde transparent, și câțiva gândaci negri, ca niște miriapode, incredibil de dubioși. Toate piesele erau mobile, plutind oarecum deasupra acelei plăci verzi, mai puțin acești gândăcei bine înfipți cu numeroasele lor picioare. De câteva ori mi-am băgat unghia sub ei, spre a-i îndepărta de placa pe care erau sudați, neștiind că mișcarea lor putea să cauzeze moartea temporară a casetofonului. Așadar, zilnic, cu o curiozitate imposibil de controlat, desfăceam cutia magică spre a admira acea lume cauzatoare de sunete stereofonice. Până când, într-o foarte proastă zi, după ce am așezat carcasa posterioară a aparatului, dând drumul la casetofon, am înțeles, auditiv desigur, că stereofonia dispăruse. Unul dintre canale, cel din dreapta, dacă bine îmi amintesc, nu mai funcționa. Inițial am crezut că banda este înregistrată prost. Am schimbat repede caseta și, spre neplăcuta mea surpriză, am înțeles, de data asta mintal, ca defectasem cutia magică. Prin urmare, deschiderea ei zilnică devenise imperativă. Ca să rezolv problema, am început să mă dau pe lângă tatăl meu, provocându-l la interminabile discuții și explicații în domeniul electronicii. Am aflat astfel în timp ce înseamnă un condensator (butoiașele metalice) și cum se verifică el cu ajutorul aparatului de măsurat, am aflat ce este o diodă, ca și faptul ca aceasta e un fel de sens unic pentru curentul electric, am aflat ce e aceea o rezistență (bucățile de plastic strident colorate), precum și faptul că aceasta micșorează intensitatea curentului electric, am aflat ce e un tranzistor, și, de asemenea, că acesta amplifică semnalul electric, am aflat ce e acela un circuit integrat (gândăceii), ca și faptul că aceștia înglobează un întreg și foarte sofisticat circuit electric format din toate piesele amintite mai sus. Am cumpărat apoi un manual pentru începători într-ale electronicii, pe care îl buchiseam zilnic, deși termenii aceia specifici domeniului fizicii îmi erau complet străini. Din acest manual am învățat cum funcționează un potențiometru, cum se transformă, prin patru diode puse în cruce, curentul alternativ în curent continuu (doar acesta funcționabil în sistemele domestice), am învățat cum funcționează transformatorul prin cele două bobine ale sale, am învățat ce e acela un difuzor, un preamplificator, un egalizator de sunet, un cap de redare, un cap de ștergere electromagnetic și unul magnetic (capul de ștergere magnetic lasă acel sunet de fond ce seamănă cu venirea unei furtuni, în timp ce capul de ștergere electromagnetic lasă banda curată, fără sunet de fond), am învățat cum funcționează mecanismul de rulare a benzii (de la cruciulița mobilă ce intră în cercul casetei până la rotița cauciucată ce se pliază pe bandă pentru a-i menține ritmul de rulare constant), ce e aceea o rezistență reglabilă, un condensator reglabil, și cum folosesc ele în radiofonie etc. Pe toate le-am învățat, însă nimic nu m-a ajutat la repararea stereofoniei. Erau zile când plângeam din cauza frustrării. Soluția pe care o găsisem, pentru a nu fi prins, ține mai degrabă de cazuistica socială: monopolizasem casetofonul cu totul. Îl țineam pe birou, lângă mine, rulând muzică aproape tot timpul, cu butonul mono comutat (pe stereo nu se auzea un difuzor). Tatăl meu, înțelegător, mă lăsa în pace. La o adică nu era nimic rău în a asculta muzică. La un moment dat am cumpărat un circuit și am încercat să-l înlocuiesc pe cel vechi, presupunând că acesta se defectase. Nu a mers. Un an de zile am păstrat secretul. Până când, într-o foarte bună zi, după ce sondasem cu dexteritatea unei electronist placa electronică și după ce montasem partea posterioară a casetofonului, minune!, difuzorul mort a început să funcționeze. E adevărat, o făcea intermitent, zgâriat, însă era semnul de care aveam nevoie. Circuitul nu era defect. Nici o piesă nu se defectase. Ceva nu era legat cum trebuie. Am desfăcut din nou casetofonul și, ușurel, cu degetul arătător, am mișcat atent fiecare piesă ce corespundea canalului crispat. Un condensator mai măricel avea unul dintre piciorușe dezlegat de placă. L-am lipit folosindu-mă de letconul tatălui meu. Am închis carcasa aparatului, am introdus o casetă stereo și… într-adevăr, rezolvasem problema. Mi-am vârât nasul în poala cutiei magice, am închis ochii și am zâmbit fericit. Stereo!
Această experiență, structural vorbind, seamănă cu mai toate experiențele mele de viață. Oricând am avut o problemă, de natură fizică ori psihică, am urmat aceiași pași, am tăcut, am urlat în mine, am plâns, uneori m-am rugat, dar mereu am căutat cauza. Și nu m-am lăsat până nu am găsit-o. Iar după devoalarea ei, totul se rezolva ca prin minune. La scurt timp, pasionat de-acum de electronică, folosindu-mă de una dintre cunoștințele tatălui meu, am început să vizitez institutul de cercetare electronică și electrotehnică din oraș. Acolo, după o schemă împrumutată dintr-un alt manual de electronică, de data aceasta pentru avansați, lucram de zor la o stație de amplificare de 2 X 15 W. Un an mi-a luat să o finalizez. Am învățat tot ce era de învățat despre stereofonia aceea, care îmi furase mințile și inima. Imediat după ce am pus aparatul în funcțiune, interesul meu pentru electronică a început să scadă vertiginos până când s-a stins. Începeam de-acum să caut altceva. Aveam un vag răspuns referitor la sorgintea mea etnică. Însă de-acum privirea mea se îndrepta constant în sus.
DORIN MUREȘAN s-a născut la Iași, în 1977. Este licențiat al Facultății de Istorie și Filosofie, secția Filosofie, Universitatea “Babeș – Bolyai”, promoția 2000.
A mai publicat volumele: “Hypostasis” (microroman și proză scurtă), editura Limes, 2002 – premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor filiala Cluj; “De vorbă cu tine printre coji și fructe uscate” (microroman), editura Limes, 2003; “Orașul nebunilor” (roman), editura Dacia XXI, 2011; “Poemul delahoya” (poezie), editura Vinea, 2011.
Ziarul de duminică publică fragmente din romanul “Gestul animalului mort”, aflat în lucru.