Gh. Ionescu-Sin (1896-1988)

Desi a avut o viata lunga si a pictat mult, prolificul Gh. Ionescu-Sin(aia) nu poate fi definit in chip propriu, ca metoda si importanta, de nici unul dintre criticii si istoricii tineri. Iar de cei varstnici nici atat. Tinerii n-au cum sa-i cunoasca opera, varstnicii cred ca atata cat stiu din ea e suficient ca sa-l considere cu distanta. In ciuda numarului mare de lucrari, pe care le-a semnat si raspandit fara complexele perfectionistului in toata tara, incepand cu anul debutului, cand a fost recompensat cu premiul Simu la Salonul Oficial, numai o retrospectiva ne-ar putea edifica asupra locului sau in artele secolului al XX-lea in Romania.
Din 1973, Ionescu-Sin nu a mai avut nici o expozitie personala. A vandut direct de pe sevalet si a pictat stereotip, pe gustul unei clientele care, conform obiceiului, in cazul artistilor ajunsi la o anume notorietate, in teme si solutii plastice, cerea indeosebi imagini in genul celor care-l facusera vestit. S-a repetat cu buna stiinta, dar daca, intr-o selectie foarte riguroasa, am avea posibilitatea sa-i vedem peisajele, marinele, vederile urbane, naturile statice si nudurile cele mai izbutite, sunt convins ca le-am aprecia mai mult decat la vremea cand au iesit in lume. La Ionescu-Sin nu e vorba de uitare, ci de un recul resimtit de cunoscatori ca o autonegare.
Faptul cel mai semnificativ, din aceste decenii tarzii, cand Ionescu-Sin nu a mai avut “personale” si nici la manifestarile colective nu s-a grabit sa trimita lucrari, e ca nenumaratii sai colectionari nu i-au circulat rar si zgarcit operele, iar in casele acestora chiar si panzele din anii ’80 sunt panotate – cu argumentul descendentei Bonnard-Matisse – la “interbelici”, nu la “recenti”. Ionescu-Sin e un intarziat in veac si un inconfundabil totusi si in cartoanele de serie. Cine vrea un raspuns net la intrebarea “Ce fel de pictor e Ionescu-Sin?” trebuie sa apeleze la o intrebare ajutatoare: Care dintre ei? Fiindca, desi factorul impresionist e detectabil in toate etapele creatiei, nenumaratele volute, pe care le-a incercat in alte teritorii estetice, fac aproape imposibila orice tentativa de analiza a resurselor.
Pana in 1923, cand a debutat la Salonul Oficial, Ionescu-Sin a studiat la Academia libera din Bucuresti, cu Verona si Steriade, apoi la Academia Ranson, din Paris, cu DA©rain si Roger BissiA„?re. Intr-un fel, nenumaratele disponibilitati, pentru metode ce par a fi intr-un discret contratimp unele cu altele, il apropie de DA©rain. Numai ca DA©rain a fost convingator in fiecare rol, pe cand Ionescu-Sin doar bun intr-unul. DA©rain avea un simt al monumentalului care-i motiva orice modificare a stilului, in timp ce Ionescu-Sin este, in ciuda marimii unor tablouri, un pictor de gen care n-a intuit avantajele specializarii sustinute prin cultura, functia progreselor insesizabile, dar continui. Si alti pictori si-au risipit talentul publicand desene satirice in ziare, fara o dedicare completa ca Daumier, Forain sau Steinlen. Din caricaturile lui Ionescu-Sin, spre deosebire de Ressu sau Iser, nu se poate insa recupera nimic. Octavian Barbosa scria, in Dictionarul sau din 1976, cand, fara sa fie prezent in viata artistica, pictorul producea doar pentru cumparatorii ocazionali si pentru cei cativa devotati ai atelierului, ca s-a afirmat ca “un exuberant al culorii”. Elogiu mai degraba amabil si circumstantial, decat motivat de o calitate. Exuberanta la batranete indica alterarea controlului si numai in cazuri exceptionale accesul la extaze.
Pictorul roman se simte decazut din rang cand e numit “mic maestru”. Desi si Vermeer van Delft tot un mic maestru a fost. La origini, sintagma stabilea un vizavi favorizant cu pictorii de teme mitologice si eroice tratate cu precadere in tablouri de dimensiuni impresionante. Ionescu-Sin a gandit si a pictat ca un mic maestru chiar si cand panzele sale, infatisand indeobste tinere elegante in atitudini lascive, trebuiau sa acopere un intreg perete de salon. Cu ochii mintii, transfer cateodata tablourile unor artisti romani prea repede minimalizati in vecinatatea unor pictori francezi la care ne inchinam si constat un paradox: fara loc in tara, ei afla rapid si cu excelenta un loc in simezele picturii europene de valoare medie. Romanii pot fi in multe cazuri ultimii in judet, dar, cu aceleasi merite artistice, fruntasi pe continent.