1. Criticul, ca si poetul, nu are viață personală, viața sa e praf și pulbere…! Și asta o spun ca să parafrazez un poet, pe Nichita Stănescu, cel cu care Gheorghe Grigurcu a fost într-o prodigioasă polemică. Mai apoi, semn că și polemicile au decontul lor, am asistat, la Deseștii Maramureșului, la momentul în care Gheorghe Grigurcu primea Premiul “Nichita Stănescu” al “Serilor de poezie de la Desești” pentru întreaga sa operă poetică …!
Cavalerul viu își înclina, astfel, sabia sa cu care duelase, cîndva, cu aplomb, în fața cavalerului mort. Învinsese noblețea. 2. Prejudecata formulată de George Călinescu, cum că în fiecare critic zace un poet ratat, ne-a făcut să ne uităm printre degete spre opera poetică sau opera pur scriitoricească a criticilor români, încercînd să înțelegem “mecanismul ratării”. Dar “divinul critic” n-a făcut, poate, decît să întindă o cursă cititorului, ca să-l provoace să vadă cum deriziunea, care e arta, “naște pui vii”, ca să folosesc un clișeu publicistic. Și mai mult, a vrut să spună printre cuvinte că meseria de critic este una a seriozității maxime, a asumării unor responsabilități determinante pentru o cultură, pe cînd poezia, creația în genere, e o copilărie privită cu îngăduință. O analizăm ca pe o floare, în procesul înfloririi, dar o evaluăm doar cînd avem certiturdinea unor fructe cu greutate. Din această perspectivă privind, spunem că fiecare matur a fost odată copil, că fiecare serios critic “de azi” a tremurat pentru o rimă, a plîns pentru o frunză care părea să cadă cu tot cu cerul plumbuit de toamnă sau a tremurat pentru vreo iubită inconsistentă care lua chip doar în metaforă. Gheorghe Grigurcu e criticul serios care “nu s-a jenat” niciodată de prezența filonului poetic în miezul ființei, de această perepetuă copilărie a sufletului care e poezia, “tatăl cel aspru” este surprins de fii mînuindu-le păpușile cu duioșie. Poate să știrbească din autoritate o asemenea slăbiciune dovedită? Doar pentru moment, poate, a doua zi lumea se întoarce la regulile ei aspre, maturul ia frîiele realității imediate, momentul de slăbiciune și fantezie este depășit cu eleganță de toată lumea. A fost o rătăcire? A fost un mesaj subliminal? A fost o lecție? A fost o iluzie? Toată lumea încearcă reflecția pe seama acestui moment…!3. Criticul destructurează, prin apucăturile sale, textul, pipăind încheieturile cuvintelor, încercînd în dinți caratele versurilor, îți face așchii un poem cît ai clipi. Dar apoi, cu obiectul “crimei” în față, precum cu un fluture dezmembrat în părțile sale componente total neatractive cînd nu sînt în zbor, nu are cum să nu încerce o reașezare a lucrurilor. Criticul se dovedește, aparent, un cititor impenitent. Dar criticul care nu știe să reașeze cuvintele la loc, pînă la poezie, pînă la țipătul care le-a generat, nu este convingător. Nici unul dintre criticii noștri nu poate tăgădui preocuparea pentru poezie “în intimitate”, trebușoară ascunsă cu abilitate din complexul “maturității critice” în fața “copilăriei artei, a ingenuității creației”. Alex Ștefănescu a scris poezie. Ioan Holban a scris poezie. Mircea A. Diaconu, la fel. Pînă și Al. Cistelecan a scris poezie, la început, există probe. Chiar Nicolae Manolescu, cel care se lăuda cum că ar rămîne “pe poziția maioresciană a incompatibilității dintre critic și poet, în economia aceleiași persoane” este trădat de numeroase texte din “Teme” care sînt ingenuități poetice, schițe travestite în eseuri și nuvele topite în false memorii. Și chiar dacă “se atîrnă” de poezia altora, vorba lui Phillipide, criticul de poezie tot un re-creator de texte poetice este. Că nu poți ceti cu șublerul și compasul, ceea ce a fost imaginat și scris cu necuvinte, cu tăceri, cu aproximări și alte fantezii. Dacă am aduna date despre “poezia criticilor”, sînt convins că ar ieși o lucrare consistentă care le-ar trăda intimitatea “păcătoasă” bine ascunsă de limbajul fioros, tăios, critic. Ei, în acest context de fapte și ipoteze, Gheorghe Grigurcu a avut curajul să pună propria inimă în palmă, ca un chirurg care își stabilește singur diagnosticul.
4. Am asistat la o demonstrație de “băut vin” în prezența unui somelier celebru în lumea lui, care ne-a făcut proba că pînă în acel moment nu am băut vin, ci ne-am adăpat. Ne-a vorbit de vibrația vinului, de curgerea interioară, de lumina eliberată dintr-o picătură, de relația vinului cu mintea, cu sensibilitatea individuală, ce se întîmplă cu vinul la trecerea unei femei frumoase, ce se întîmplă cu același vin la trecerea unei femei urîte, cum să ții dumicatul de anafură pe limbă, în momentul în care te împărtășești cu vin etc. După două ceasuri eram toți euforizați de cuvinte și asocieri, vinul nu mai ținea de sete, ținea de frumusețe, de viață. De atunci m-am uitat cu alt respect la vin, cînd îl văd curgînd într-o cană, știu dacă e “de soi” sau e doar o biată făcătură.
Criticul literar care nu face cu poezia precum somelierul cu vinul păcălește pe toată lumea. Somelier te naști, indiscutabil. Ca “să vezi” vinul îți trebuie organ. Așa și cu poezia, așa și cu critica, așa cu oricare potecă în ținutul literaturii. Dumnezeu, cînd a făcut potecile pentru Gheorghe Grigurcu, i-a dat două și i-a spus să meargă pe amîndouă, alternativ și deodată, pînă la capăt. “Egal în călcătură…!”, i-a mai strigat Dumnezeu din urmă. Nu-i treabă ușoară, dar dacă ai două posibilități de a înmulți talantul ce ți s-a dat, iaca te ții de drum.