La sfârșitul anilor ’50 Capitala țării arăta renovată. Se construiseră cvartale noi, Sala Palatului concura cu succes clădirea veche și posacă a Palatului Regal, în nord, spre lacuri, Casa Scânteii, ca purtătoare de logos, strălucea la fel de puternic oricare ar fi fost ceasul, dimineața, după-amiaza, dar chiar după apusul soarelui colosul pe care-l reprezenta domina orizontul violaceu, în care pulsau primele stele, statuia lui Stalin fusese înlăturată și doar Lenin, țeapăn și avântat, era de nedoborât de pe soclul său din granit sau de marmură roșcată. Maestrul își croise o bună parte din operă. Cărțile comandate de regim în schimbul cărora fusese laureat al Premiului de Stat nu erau chiar un preț prea scump. Gândul său secret continua să rodească și aștepta momentul prielnic pentru a-l pune în aplicare. Locuia chiar la capătul unei alei care ducea spre Parcul Cișmigiu, iar primăvara mai ales aromele îmbătătoare ale florilor îi făceau viața un rai. Merita să trăiește numai ca să inspiri asemenea miresme divine, asta era viața frumoasă pe care scriitorul știa s-o înfrumusețeze și mai mult, și nu apleca urechea spre zvonurile care urcau din unghere întunecate, cum că iar ar fi izbit un val de arestări, iar erau oameni închiși și bătuți fără judecată, Canalul, ah, Canalul, drum fără pulbere și făgaș al vremurilor noi, săpase adânc în pământul secetos dobrogean pentru a-l fertiliza și a duce Dunărea la mare. Olga era o femeie care vibra ideologic, iar acest lucru o făcea și mai atrăgătoare în ochii maestrului căruia pe de o parte îi plăceau aristocrații scăpătați, dar admira și vlăstarele nepervertite pentru care noua orânduire era numai pâine și sare, hrană și viitor luminos pentru copilași. Femeia avea un băiețel la școală, și maestrul ajunsese să-l îndrăgească pe puștiul ager, isteț, vioi, o adevărată bucurie să-l vadă cum zburdă prin parc, ehe, am îmbătrânit, îi venea lui să se alinte puțin trist, deși nu împlinise nici 40 de ani, era viguros în conformitate cu semnul zodiacal al Taurului în care se născuse și nu-l veștejiseră anii trăiți alături de baba Henriette. Olga nu făcea mofturi. Discretă, nu bătea toba în oraș, ceea ce maestrului îi convenea de minune. Venea la el numai când o chema, niciodată nu arătase vreo inițiativă neplăcută în sensul în care s-ar fi pomenit cu ea pe cap fără a-l fi anunțat în prealabil sau devansând fie și cu un sfert de ceas ora întâlnirii. Olga era supusă și punctuală. În pat vorbea puțin și numai despre copilăria din Basarabia și despre felul urât cum se purtaseră ocupanții românii în ’41, cu familia ei formată tot din români, doar că atașați culturii și civilizației ruse. Așa se face că într-o seară, tolăniți în fotolii adânci și sorbind un vin mânăstiresc, procurat chiar din crama Patriarhiei unde nu aveau acces decât înalți funcționari de partid și nici aceștia toți, decât cei cu trimitere de la taica Dej, prieten de suflet al Prea Fericitului, maestrul ușor amețit și ignorând faptul că abordează un subiect legat intim tocmai de femeia cu care se culca, a început să-i vorbească aceleia despre zvonurile ajunse lui la ureche privind împrejurările morții lui Michal Kaminsky. Olga nu avea putere să se împotrivească unor asemenea evocări și nici nu prea ridica ea glasul în fața maestrului. Îl asculta cu respect după cum cu același respect îi citise cărțile, monumentala Cronică de familie, dar și Drum fără pulbere, Pasărea furtunii sau Nopți de iunie, pentru care autorul primise suprema distincție la recomandarea tovarășei Ana, pe care ea continua s-o divinizeze, chiar dacă pantera fusese înlăturată din elita partidului și retrasă împreună cu familia într-o vilă de pe bulevardul Jianu făcea traduceri din limba rusă pentru Editura Politică. Cu alte cuvinte erau un fel de colege, dar pe ea n-o bucurase căderea acelei stele de pe firmament, dimpotrivă considerase aceasta un semn de slăbiciune arătat de partid, care trebuia depășit. Cuibărită la pieptul maestrului, îi împărtășea îngrijorarea, prilej pentru acela s-o îmbrățișeze mai abitir și să-i țină o lecție de înțelepciune vorbindu-i despre ere și epoci istorice, schimbarea generațiilor și caducitatea individului, deasupra cărora triumfă însă Sensul cu s mare, ehe, ehe, Olga înghițea tot pe nemestecate, dar în acea seară, euforizată la rândul ei de vinul mânăstiresc, ascultarea ei era parcă mai încordată și capta cu strângere de inimă cele relatate. Maestrul putea să facă și literatură, dar îi garanta că nu-i spune decât exact ce a auzit, nu pune nimic de la el, nu înflorește și nu modifică. Adică? Istoria avea alonjă fantastică, neverosimilă, dar aceasta submina perfid bazele materialismului dialectic pe care se întemeia noua orânduire. Știi tu, Olguța mea scumpă, cum lucrează zvonistica, cum se țes legenda și subversiunea laolaltă ca să ne dea bătăi de cap și să ne tulbure tihna? Nu e ușor de înțeles. Noroc cu vinul ăsta la fel de dulce cum ești tu, care ne moleșește și ne face să visăm. Am scris eu romanul Canalului și i-am demascat pe luptătorii din munți, poate peste ani o să-mi pară rău că am scris așa ceva și cum se întoarce istoria pe partea cealaltă o să mă întorc și eu, dar află de la mine, toate miile de metri cubi de pământ săpat și cărat cu roaba de deținuții de la Canal nu vor impresiona mai mult decât ce mi-a șoptit mie odată la ureche șeful de cabinet al primului secretar. Nu e mult de atunci, jucam tenis cu tovarășul Maurer, iar Dej abătut stătea pe marginea terenului și ne privea ca să mai uite, așa că m-am gândit că explicația proastei sale stări sufletești s-ar datora grijilor pricinuite de hărțuirea celor trei, Ana, Luca și Teo, poate Stalin însuși îl lua la rost că treaba la Canal stagnează, și el îi lua la rost pe tovărașii însărcinați cu respectivul proiect, dar nu de aceea era abătut. Indispoziția lui avea o altă cauză, obscură, dubioasă, șeful lui de cabinet, un țigănos pe care nu l-am suferit niciodată, își freca palmele și-mi spunea, tovarășu’ scriitor, am aflat ceva ce nici nu vă trece prin cap, dar cu talentul dumneavoastră poate îl folosiți. Despre ce e vorba, dulce fetiță? A îmbrățișat-o maestrul care știa ce e frumos într-o lume urâtă și nu prea credea în răsplata dintr-o altă viață. Dacă ai ști tu ce imaginație bogată are poporul ăsta! a continuat el cu o voce molcomă. Ce înseamnă cu adevărat folclor contemporan, nu din ăsta cu combine și tractoare și brigadieri care, între noi fie vorba, e cretin de tot, ci unul de adâncime, cu sens mistic, ha, ha, combatem noi biserica, dar osul rău nu piere, pricepi ce vreau să-ți spun… Când mi-ai mărturisit, bună copilă, că ești văduvă, mi s-a rupt inima și când ai mai și adăugat că soțul tău lucra pe șantier, dar era de fapt teolog romano-catolic, originar din Polonia, am rămas pe gânduri și mi-am dat seama că aici se ascunde ceva, că moartea lui cumplită, strivit de o greutate de sute de kilograme, nu a putut fi un simplu accident de muncă. Și astea le-am aflat de la șeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, care în sinea lui e superstițios și-și face cruci tot timpul când nu-l văd organele sau când îl văd o schițează pe cerul gurii cu vârful limbii. De unde o fi scos nătărăul așa o poveste pur și simplu nu înțeleg și nici nu vreau să știu. Tovarășu’ scriitor, folosiți-o dumneavoastră, auzi, Olguță, ce îndemn! Eu vă apreciez enorm, sunteți o mare valoare, ce mă mai lingușea…
Seara aceea nu a fost doar una a desfătărilor și a miresmelor primăvăratice, invadând dinspre parcul Cișmigiu apartamentul maestrului. Dincolo de Splai unde trona mânăstirea Mihai Vodă, transformată în sediu al Arhivelor Statului, se desfășura păienjenișul de străzi și străduțe care acoperea mai bine de o treime din oraș, mai încolo se înălța și Dealul Arsenalului, cocoșat de fortăreața mohorâtă, apoi stadionul ANEF lucea verde roșiatic în lumina de crepuscul a soarelui, precum turlele bisericilor ițite deasupra caselor, tălăzuire mută de acoperișuri de țiglă peste care cerul își mai rostogolea norii cenușii, luminați însă și ei de același asfințit prelung, cu obârșia în sufletul gâtuit de emoție al femeii văduve. De atunci Olga n-a mai fost om și a stat mereu la pândă pentru a i se confirma ceea ce îi fusese povestit de scriitorul celebru și turmentat. Seara aceea îmbătată de aromele pomilor înfloriți a scobit în inima ei un crater bolnav de tristețe ale cărui maluri s-au tot surpat înecând-o sub argila lor galbenă…
Michal Kaminsky plecase de cu seară de acasă. Îi spusese soției lui că are de vopsit un panou de aluminiu, că totul trebuie să fie gata până dimineața, vorbe cusute cu ață albă, dar ea nu s-a împotrivit plecării lui fiindcă știa că nu se duce la altă femeie. Credea mult în dragostea și fidelitatea lui, așa cum credea și el în ea, de aceea plecarea bărbatului, deși fără niciun motiv, nu putea s-o îngrijoreze, i-a spus: culcă-te, voi veni târziu, nu mă aștepta, iar ea adormise parcă mai ușor decât în alte seri, exact invers decât s-ar fi cuvenit. În loc ca somnul să fie agitat, din cauza neliniștii că el lipsea, a fost mai adânc ca niciodată și nu s-a trezit decât după răsăritul soarelui, lumina împânzea camera, s-a ridicat în capul oaselor și s-a mirat că a dormit atât de mult, fără întrerupere și nici măcar copilul nu a deșteptat-o, dormise probabil și el la fel de bine, ce noapte odihnitoare fusese pentru amândoi, și nu a bănuit nimic din ce se întâmplase. Mult mai târziu i-a mărturisit doctoriței Urseanu că aceea a fost ultima noapte din viața ei dormită de la un capăt la altul, neîntoarsă, ultimul somn fără vise și fără zbucium. El era tot plecat, dar iarăși nu și-a făcut griji. S-a dus la bucătărie, și-a făcut o cafea, mai avea destul timp până să plece la editură. După duș, s-a simțit asaltată totuși de o ușoară neliniște, trecuseră mai bine de 12 ore de când el ieșise din casă, unde putea fi? Apoi, ca printr-o apăsare pe o invizibilă pedală a accelerației, evenimentele au început să se deruleze cu repeziciune, împingând-o între valțurile unui coșmar. A aflat de tragedie și din acel moment încolo putea să urle, să plângă, să-și smulgă părul din cap, nu mai era nimic de schimbat, moartea își pusese apăsat iscălitura pe așternutul ce încă mai purta mirosul trupului celui iubit. Gata…
După ani, în intervalul cărora istoria lumii fusese zdruncinată, Stalin murise, iar în țara lor tot mai sărăcită, odată cu închiderea Canalului, acele săpături adânci lăsate de izbeliște se prelungeau parcă din albia lor și tăiau ca niște brazde dureroase întreaga țară, aflată în patul unui bărbat celebru, avea să-i ajungă la cunoștință o altă versiune despre moartea soțului ei, una ocultă, spiritualistă, opusă și chiar ostilă învățăturii marxist-leniniste, din care la început nu a crezut o iotă, dar pe urmă, odată cu scurgerea timpului și măcinarea granulă cu granulă a materiei cenușii, atașamentul față de absurditatea relatată câștiga teren, trezindu-se astfel aruncată în fierbinte abis, dogorind de spaime și incertitudini, de temeri și emoții, de fiori și, ce era mai grav, de credință. După ce a cunoscut-o și pe Mioara, femeie mai tânără decât ea, la rându-i văduvă, cu soț sinucis în detenție, care-i făcea menajul, Olga nu s-a mai putut îndoi de povestea fantasmagorică și a început chiar să se alimenteze din teribila fantasmă.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească