Socrul-soacra ipocrit(ă)
Părinții soției tale sau ai soțului tău sunt convinși de faptul că fata sau băiatul lor merita mult mai mult, pentru că nici nu se compară fetița lor harnică, frumoasă și care „totuși are o facultate” și „are totuși un apartament” cu tine care ești un trântor și-un nenorocit și „chiar că nu-nțeleg ce-a văzut la el.”
Persoana a treia este obligatorie. Un ipocrit școlit n-o să-ți spună fără ocolișuri ce gândește despre tine. Adevăratul teritoriu al fiecărei persoane din această tagmă este teritoriul dintre teritorii, comunicarea prin intermediul altora, prin limbajul gesturilor, prin frazele neterminate, lăsate în suspensie și prin aluziile cele mai fine și cele mai carnivore, care-ți mănâncă nervii, precum barza broaștele.
Așadar, soacra vorbește cu vecina și-i spune fraza de mai sus. Dacă nici vecinei nu-i placi, enunțul rămâne așa, ca un adevăr incontestabil; dacă-i placi și zice: „nu spune așa ceva, e un bărbat foarte chipeș” atunci soacra ta o să schimbe placa și o să înceapă o arie despre „naivitatea femeilor de astăzi” (exces de bună seamă, că doar nici vecina nu a sosit de la grădiniță) care „se lasă cucerite de niște ochi șireți” (sper că ai observat nuanțarea: acum nu mai ești urât, „numai” meschin, ceea ce nu-ți schimbă cu nimic statutul de nepoftit) în loc să asculte de mama lor. Numai socrul tău știe cât a plâns ea când fetița lor, „o fată așa de bună, e, da’ ce să-i faci, dacă n-are minte?” te-a prezentat părinților ei, așa cum numai socrul știe și faptul că soacra a spus, „încă din prima clipă”, că „asta nu se va sfârși cu bine”.
Ajungând aici cu privirea DVD-ului imaginar în care rolul principal este jucat de soacra ta, nu poți să nu-ți pui întrebarea: dar oare cu ce s-a sfârșit? Să lăsăm amănuntul că nu s-a sfârșit deloc – e o observație de cîrcotaș. Dar chiar și așa, oare ce s-a întâmplat? Trăiți împreună de opt ani, aveți doi copii, la toamnă, fetița începe școala, băiețelul e la grădiniță, ea lucrează, tu lucrezi… Mai mult chiar: socrii ajută cât pot, soacra aleargă după băiețel, socrul după fetiță, puteți oricând să trimiteți copiii la ei, serbați împreună Crăciunul… N-ar fi nimic dacă mama ta nu s-ar întâlni periodic cu cuscrii în vreun magazin și n-ar observa cât de gingașe sunt aluziile făcute de ei. „Lucrează și azi?”, întreabă soacra despre tine mirată parcă, deși e o zi ca oricare alta și de opt ani lucrezi acolo cu excepția duminicilor și a concediilor. „Nu știu de unde o să aibă bani”, rostește socrul, ca un bătrân înțelept dintr-un trib indian, când vine vorba despre sejurul plănuit de voi în Italia, dar a spus asta și anul trecut, când ați fost la Sovata și va spune și anul ce urmează, când nu plecați nicăieri, numai la ștrandul municipal, de două ori pe săptămână.
Soția ta este inițiată în misterul creșterii copiilor. Există o regulă nescrisă, dar mai severă decât Codul Penal și simplă ca bună ziua: este bine, util și frumos tot ce spun socrii, este rău, dăunător și urât tot ce spui tu sau familia ta. Pentru că, deschis vorbind, tatăl tău a luat-o pe mama ta orbind-o cu diverse șiretenii (așchia nu sare departe de trunchi) și vede toată lumea cu scaun la cap că ești prost crescut și n-ai nicio conduită morală.
„Deschis vorbind” e un fel de a zice, pentru că socrii nu-ți spun niciodată nimic, așa cum nici cuscrilor nu le spun nicio iotă. Toate acestea sunt și trebuie ascultate de soția ta când merge la părinții ei, trebuie simțite de tine când se întâmplă să mergi și tu, sunt spuse de vecina binevoitoare care o cunoaște și pe soacră-ta sau de mama ta pe care aproape că a apucat-o plânsul după întâlnirea cordială cu socrii tăi.
Dacă sunt într-adevăr la un nivel nemaivăzut, aceștia din urmă o să observe cu timpul diferențe abia palpabile dar nete între copiii voștri. Bunăoară, băiețelul seamănă cu soția ta („băieții sunt întotdeauna așa!”) și este deci sârguincios, timid, frumos și harnic, dar fetița „e leit taică-său”, „n-o poți tăgădui” și, prin urmare, e gălăgioasă, obraznică, nu vrea să facă nimic și „mă tem că va fi urâtă, Doamne, iartă-mă”. Și cum rolurile create anume pentru cineva care e constrâns să fie așa cum doresc alții nu sunt nici pe departe atât de pașnice cum par, cu timpul fetița are șanse să devină într-adevăr obraznică și leneșă, băiatul, în schimb, răsfățat și trufaș. „Ce s-a ales din copiii ăștia!”, va exclama soacra dacă mai apucă, rugându-se din nou la Domnul ei unic și milostiv și negândindu-se, firește, niciun moment măcar la faptul că ei doi au un rol destul de însemnat în transformarea asta nedorită nici chiar de ei înșiși. Iar Dumnezeu, ca un nonșalant ce se află, o s-o ierte, deși câteodată chiar că nu mai înțelegi nimic din toată Facerea asta.
Nici în cazul în care n-au fată și deci ginere, ci băiat și, în consecință, noră, nu vor da înapoi. Numai cei slabi de înger fac una ca asta! Acuzațiile trebuie schimbate doar în câteva puncte sensibile. Nora e leneșă, urâtă – și a fost curvă toată viața ei. N-o spun ei așa; ei sunt bine-crescuți, nu ca hoașca – cuscra – aia ordinară! Soacra își dă ochii peste cap și suspină: „A trăit destule la viața ei…” Ceea ce înseamnă că nora a devenit curvă pentru că tatăl ei a fost un bețivan pe care soția a trebuit să-l caute prin cârcimi și birturi, iar când au divorțat în sfârșit, frații de spirt ai tatălui au început să dea târcoale femeii, care fiind săracă, „biata de ea!” (ochii din nou în tavan) n-a avut de ales. Din povestea asta bine redactată, dramatizată și regizată, reiese limpede că fata bietei femei nu a avut parte de o creștere adecvată, iar de ceea ce a avut parte, aceea e adecvată numai pentru una ca ea. Soacra nu se teme că încetul cu încetul se pierde într-o tautologie fără margini și fără ieșire; știe că labirintul pe care l-a țesut ca un păianjen priceput creează impresia că nu mai e scăpare pentru ea – când de fapt există un singur om pentru care nu mai e scăpare: tu, nenorocită de noră, tu, nenorocitule de ginere.
Nora-ginerele ipocrit(ă)
Dar, firește, epitetele ornante de mai sus sunt valabile numai dacă nora sau ginerele nu e o ipocrită-un ipocrit la rândul ei/lui. Dacă este, o să umple târgul cu lamentarea conform căreia soacra n-a plăcut-o niciodată, dar nu e nicio mirare, că doară nu-și iubește nici fiul, cu inima ei de piatră nici nu poate iubi pe nimeni. Degeaba se poartă ea frumos cînd merge la ei (se poartă frumos într-adevăr de două ori pe an), degeaba le dă bani de fiecare dată („hai c-am auzit că nu aveți din ce plăti întreținerea, m-am gândit să vă ajut că doar suntem o familie, nu?”), degeaba lucrează la nesfârșit (biroul devine gol ochi la șase, după aceea petrece cu colegul ei, mascul adevărat, nu un molâu ca soțul). Nu e seară în care nu trebuie să facă din nou temele cu fetița (care este terifiată la cei zece anișori și nu mai știe ce e bine și ce e rău), dar degeaba, că seara următoare trebuie să înceapă din nou ca un Icar contemporan (Sisif, dar cultura generală nu este punctul ei forte).
„A se purta frumos” are, desigur, un înțeles aparte pentru ipocriți. Nu exclude aluziile pline de venin („vai, da’ ce bine arăți, întocmai ca actrița aia, cum o cheamă, e durdulie un pic dar plină de viață” sau „nici n-am realizat câtă vreme a trecut de când nu ne-am văzut, te-ai schimbat vizibil, da’ ce să facem, asta-i viața”) și observațiile cu nimic mai inocente privitoare la mâncarea servită („interesant, eu gătesc totul altfel, cred că și soțul s-a obișnuit cu rețetele mele, nu, dragă?”) Nu există ca nora ipocrită să nu aibă câștig de cauză: dacă soțul bâiguie ceva îl retează scurt, cu o glumă atroce („lasă, că aud destul că n-ai mâncat vreodată un șnițel ca lumea!”), în schimb, dacă își ridică glasul, nora se uită cu ochii triști la soacră și spune: „toate astea trebuie să le-ndur pentru că nu suferă critica constructivă!” Când vede că bătrâna se-ntoarce din bucătărie cu ochii înroșiți, nora știe că se află pe drumul cel bun. Pot urma observațiile referitoare la tort sau la cadourile „ieftine, dar drăguțe”.
Când vizita se sfârșește și familia pleacă de la socri, încă în lift trebuie să înceapă reproșurile făcute soțului. „Tu nu mă aperi niciodată”, „tu nu mă iubești cu adevărat”, „tu te porți de parcă te-ai fi însurat cu maică-ta” sunt numai câteva dintre frazele care îi pot face zile negre. Dacă soțul e un pașnic înnăscut, o va asculta până ajung acasă; dacă e mai impulsiv, distracția de-abia începe.
În general, nora ipocrită și ginerele ipocrit se poartă de parcă familia celuilalt/celeilalte n-ar face două parale. Întrebări de genul „Pe asta de unde-ai mai scos-o?”, „Și asta ți-a zis maică-ta?”, „Voi n-ați auzit de drepturile femeilor?”, enunțurile incontestabile: „Numai la tine te gândești, așa te-au învățat părinții”, „Ai fost răsfățat toată viața”, „Degeaba mă tot chinui cu tine” sunt de neprețuit.
Din partida asta ce pare inter-, dar e mai curând subumană, nu-i poți lăsa afară pe copii. „Așa te ajută bunica?”, „Trebuie să facem din nou pentru că bunicul nu știe ce-i aia ecuație”, „Să nu te mai aud c-o aperi pe bunica!”, „Pe ea o iubești mai mult sau pe mine?” sunt întrebări, explicații și exclamații necesare – fără ele, ipocritul e pierdut. Un plâns sănătos după întrebarea cea din urmă va înrădăcina în copilul lui mustrări de conștiință de care nu va scăpa în veci. Gradul de comparație nu poate lipsi din arsenalul norei-ginerelui tartuffe-ian. Pentru ea/el, „te iubesc” nu este destul, ține să audă superlativul relativ („cel mai mult”) sau, mai bine, vrea să obțină exclusivitatea („numai pe tine”). Nu înțelege (nu vrea să înțeleagă) că iubirea nu e un campionat de sărituri sau un hipodrom în care cel mai bun duce tot. Trăiește de parcă ar trebui să bea în fiecare zi șampanie – șampania nefericirii celorlalți fără de care nu poate trăi.
Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească