Părintele ipocrit
Se caracterizează printr-o laudă continuă a copiilor, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica-fiul lui în timp ce vorbește cu ruda, cu prietena-prietenul, cu vecina-vecinul, cu profesoara-profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea-el (mama-tata). Poate înșirui adjective la superlativul absolut despre inteligența, cultura, frumusețea, sîrguința urmașului său, dar parcă după fiecare ar șuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.”. Firește, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate” în toată puterea cuvântului – frumusețea nu ne-o „facem” sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului, însă, șoptitul amintit este o adiere sau o intuiție pe care n-o putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Și părinții lui sunt inteligenți (frumoși, harnici, ce or fi)” sau „Dirigintele lui a fost și al meu cândva și mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi”. Din aceste observații complementare, interlocutorul trebuie să înțeleagă un singur lucru: că dacă părintele n-ar exista, n-ar exista nici copilul și asta nu din pricina întâmplării hilare a geneticii ci, datorită unui „ceva”, ce se situează mult peste asemenea mărunțișuri.
Dacă părintele ipocrit se laudă pe sine prin lauda copilului, nu înseamnă că el își laudă părinții proprii. Numai începătorii fac asta! El a avut o copilărie grea, dacă nu cumplită; părinții lui n-au luat în seamă talentele lui, dacă, nu cumva, nu l-au împiedicat de-a binelea să le dezvolte. Dacă n-ar fi fost atât de „încăpățânat” (= ambițios), nu s-ar fi ales nimic din el. El însă a știut mereu că este un „talent înnăscut”, nu s-a lăsat deci intimidat.
Din logica ipocritului derivă faptul că în cazul în care fiica-fiul comite o greșeală, responsabilitatea este numai și numai a ei/a lui. De exemplu, vecina a venit să joace canasta, joc de cărți cu rezultatul pus pe hârtie în care trebuie să aduni după fiecare partidă. „Va scrie Fane!”, adică tu, nenorocita progenitură a unui ipocrit. Toate bune și frumoase, până când greșești operațiunea. Când în jurul rezultatului apare vreun semn de întrebare și mai ales când după multiple discuții se adeverește că cifra nu e cea corectă, mama iubitoare te împunge cu o privire de-ți dorești să nu te fi născut. Cum adică, ea-ți dă de mâncare, te îmbracă, te trimite la școală și tu tot nu știi să aduni?! Măgar ingrat ce ești. Nesimțit fără inimă. Vezi, mama nu mai poate juca. S-a întristat. Te faci că nu-nțelegi?!
Întristarea este arma cea mai de preț a părintelui ipocrit. Să nu crezi, dragă Fane, că o să te însori cu cine dorești. Nicio fată nu va fi bună pentru tine, adică pentru cine te-a crescut și pentru cine n-a dormit o secundă de când ai introdus-o pe Laura, Dana sau cum o va chema, că oricum o cheamă, tot la averea ta se dă. Că nu ai avere? Da’ tu nu te-nveți minte niciodată?! Orice-ai face, tot fete hrăpărețe găsești, numite ipocrite de un ipocrit. Dacă nu-ți dai seama cine-i adevăratul ipocrit, n-o să fii fericit niciodată; dacă îți dai cumva, și mai rău: de fericire nici nu poate fi vorba.
Întristarea însă, sper că suntem de acord, e o armă mult prea femeiască pentru un bărbat ce se respectă. Tata e ipocrit altfel, mai viril. Să nu crezi, dragă Andreea, că tatăl tău va termina vreodată să bombăne împotriva tinerilor de astăzi pentru care nu există nimic în afară de calculatoare, de telefoane mobile, de fuste scurte și de tanga, cine-a putut să inventeze o asemenea prostie. Toate fetele sunt curve sau cel puțin ușuratice, toți băieții afemeiați, o adunătură de lași. Pe vremea taților ipocriți (tații ipocriți mereu au „o vreme” ce nu mai este deja) băieții au făcut armată ca lumea și s-au întors bărbați. Nu ai cum să convingi un „bărbat” cu armată ce prostie crâncenă este armata, un loc unde mături frunzele căzute de la un loc la altul și unde te plictisești cu zilele când nu te blestemi că te-ai născut cu sex masculin. Astăzi nu sunt principii, tinerii se duc la discotecă sau la festivalul berii, în timp ce pensia nu permite nici măcar o bere, darmite un festival.
Copiii sunt prea mici pentru asemenea prelegeri? Părintele ipocrit găsește mereu soluția. Dacă merge la înot cu ei, o să le atragă atenția că sunt aici să înoate, nu să facă prostii și să se bălăcească ca niște tîmpiți. Dacă îi duce în parc, o să vocifereze despre murdării și despre oameni ordinari, strigând în fiecare moment: „Fii atent la jegul de pe tobogan!” „Fii atent, că balansoarul e plin de murdărie!” Nu pregetă să șteargă uneltele de joc, să ucidă microbii, după copiii anteriori să-și ocrotească progenitura care i-a făcut viață un iad.
Un gen de sine stătător între părinții care au copii sub 14 ani este părintele de cai de curse. El nu se mulțumește cu faptul că fiica sau fiul ei, cu toate că e în clasa întâi, stă aproape în fiecare zi până la ora unu noaptea. Aș! După prânz, fetița sau băiețelul se grăbesc să ajungă la lecția de pian; de acolo, la ora de dans și după aia, la karate. La serbarea de sfârșit de trimestru sau de an, Rodica sau Călin trebuie să cânte, să danseze și să se acompanieze la pian. Astfel, va afla toată lumea că mama-tatăl ei/lui sunt oameni cumsecade, cu scaun la cap și care se gândesc la viitorul copiilor lor. Numai cei slabi se gândesc la copilăria Rodicăi sau a lui Călin, la libertatea ce le-a fost furată. Ipocritul nu e patetic, decât dacă e vorba despre el însuși.
Dacă vrei să te perfecționezi într-ale ipocriziei părintești, citește Opiniile unui clovn de Heinrich Böll. Când Hans află că sora lui, Henriette s-a dus în cel de-al doilea război mondial pentru niște principii stupide, maică-sa îi atrage atenția să nu curețe mărul atât de gros. N-o să te miri când te izbești de fraza: „Aș plânge până și la mormântul mamei mele”. Când o să spună așa ceva despre tine copilul tău, ai să știi că ai ajuns la perfecțiune.
Copilul ipocrit
Orice copil inteligent își dă seama la cca 3 ani care este rolul pe care jucându-l el poate evolua în lume. Dacă ești fetiță, fii inocentă, să ai o privire de o naivitate absolută, clipește des, vorbește calm, dar clar, fă tot ce ți se spune – pe scurt, fii ceea ce adulții își doresc de la o fetiță, imaginea ideală a inocenței întruchipate. Celelalte fete nu te vor agrea, dar cui îi pasă? Nu prea au ele modalități de a se răzbuna. Oricând vor să treacă la fapte, să te treacă lacrimile – să vezi viteza îngrijorată cu care educatoarea, învățătoarea sau părinții or să fugă la locul respectiv. Nimeni n-o să creadă vreodată că tu ești de vină; în definitiv, tu ești copilul-model, ascultătorul înnăscut, altruistul prin excelență – doar n-o să faci vreun rău, având o inimă atît de bună?!
Dacă ești băiețel, lucrurile pot arăta diametral opus. Societatea din România e în continuare un patriarhat haotic: nimeni nu consideră sănătos un băiețel cuminte. Fii deci rău până-n pânzele albe și o să constați cu mirare că fiecare adult te va felicita pentru „zburdălnicia” ce te caracterizează. Toată lumea te va numi „ștrengar și deștept”, întocmai ca în ghidul nemaipomenit al copiilor de tipul tău, Vizită… de Ion Luca Caragiale. Vor fi câțiva nătăfleți, ca naratorul din schiță, care consideră că ești lipsit de educație, dar sper că nici nu-ți miști urechea auzind asemenea o stupizenie. În fața oamenilor ca și ăsta, fii nemuritor și rece și nu trăda prin niciun semn că le-ai turnat dulceață în șoșoni. Dacă în cazul fetițelor termenul de comparație cel mai adecvat este Sfânta Maria, în cazul băieților părinții și în urma lor ceilalți își vor aminti de Șaptecai sau de Iancu Jianu (adică, firește, de Florin Piersic și de Adrian Pintea).
Toate astea pot continua până în clasa a șaptea sau a opta. Atunci, e nevoie de o schimbare radicală. Dar numai în interior! Nu cumva să afle mama, tata sau diriga că nu mai ești călugărița pe care au cunoscut-o! E totuși prea devreme. Comportă-te ca până acum, neuitând una dintre regulile principale ale ipocriziei: interiorul nu se exteriorizează! Poți să faci câteva schimbări pe care adulții, ca oameni jalnici ce sunt, le vor înțelege ca semne ale maturizării. Roag-o pe mama sau, mai bine, pe tata, să-ți cumpere o fustă un pic mai scurtă decât cea pe care ai purtat-o pînă acum. Fă-ți o frizură puțin diferită de cea anterioară. Fardează-te abia văzând cu ochii. Unii măgari poate o să facă niscai observațiuni, dar cei mai mulți îi vor liniști: „Las-o, e fată mare deja!” și o să se privească de parc-ar înțelege totul, nenorociți umflați ce sunt. Cu schimbări minuscule dar trimestriale, cu timpul vei arăta într-adevăr ca o fată mare în toată regula: fustă mini, fard cât încape, frizură ultimul răcnet. Nu te mira când în fața liceului o să te aștepte un Toyota de ultimul tip. Firește, la mașini te pricepi așa cum știi toate prețurile: ale băuturilor, ale contraceptivelor și ale croazierilor. Prețul roșiei și al conopidei să îl știe maică-ta, că de-aia o ții prin casă.
Nu te miri deci, mergi de parcă n-ai înțelege pentru ce-a venit ăsta. Nu schițezi un gest nici măcar atunci când sare ca ars din mașină, deschide ușa și te invită să șezi. Îți ridici sprânceana, faci cu capul și după un moment de liniște în care tânărul și-a mâncat toți nervii te așezi ca o regină. Să nu-ți treacă prin cap să-i mulțumești! La urma urmei, meriți toate astea.
Să nu te miri nici când tata o să se mire. E un nătâng demodat, ce să-i faci, cu texte despre conduita morală și alte plictiseli. Dar nu e bine să afle că așa gândești despre el. După ce te-ai culcat cu Sorin – Marius sau Roger – și deci a aflat cât îl iubești, îl duci acasă și-l prezinți părinților, agitându-te febril: „Sorinel, ăsta e cel mai bun tătic din lume! Aaa! A venit și mama! Vai, mamă, să ți-l prezint pe Sorel!” După câteva gesturi desuete, părinții se vor resemna și de-acum înainte se vor gândi că după bac, va urma nunta. Cum a crescut fetița lor cuminte…
Dacă ești băiat, lucrurile sunt mai simple. Poți să-ți continui rolul de „Ionică ștrengarul”, doar că e bine să iei câteva note mai bune la română sau la mate. Poți să-nveți formulele trigonometrice sau legile lui Kirchoff în timp ce salivezi după Angelina Jolie pe youtube. Ăst timp, sigur că știi totul despre mașini, prezervative, croaziere, actrițe și staruri pop și ești un fan înflăcărat al CFR sau al Rapidului. Dar nu te bați la colțul străzii, Doamne, iartă-mă! Nu ești un diletant oarecare, ce naiba! Văzând 10 la română și 9 la mate și la fizică, părinții vor crede că ștrengarul de odinioară s-a transformat într-un băiat simpatic, zglobiu și inteligent. Ce, tre’ să știe neapărat că pe profa de română o căpăcești de două ori pe săptămână?! Piei din ochii mei, Satana! Oricum, termini cu ea de îndată ce apare o șansă mai pe gustul tău, de pildă fata aia americană pe care ai cunoscut-o la concertul Metallica. Profa n-are ce să-ți impute, nici cu ce să te șantajeze. Doar nu te-ai apucat să-i trimiți scrisori, să te vezi apoi la Dan Diaconescu?! Sau te sinucizi, ca un măgar împuțit?! Vai de mine!
Cristal ți-a scris, așa cum ți-a promis. Profa poate rămâne înc-un timp, e bună la pat. Când ești liber, faci o pauză la Jolie și-i scrii americancei scrisori de amor așa de fierbinți, încât chiar și Nichita Stănescu te-ar invidia, dacă nu și-ar fi băut viața. Fata o să vină în România, se va îndrăgosti de tine (câtă naivitate, Doamne!, ce să mai crezi despre America?!), o ceri de nevastă lăcrimând (lacrimile sunt gratis) și vei trăi la Phoenix, în Arizona, trimițând câte-o scrisoare la trei luni familiei tale, eventual niște bani anual, dar nu foarte mulți. Că ei te-au crescut?! Ei și? Ar fi fost și culmea să n-o facă. Doar asta a fost treaba lor, nu?!
Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească