Nevoia de Tagore
Un bătrân înțelept, înalt, cu barbă lungă și plete albe, puțin magician, puțin profet, un erudit care deține toate mecanismele binelui, păstrătorul cheilor unui tărâm fantastic, înger păzitor al copiilor, idol al celor nedreptățiți, luptător pe tărâmul minții – bătrânul minunat pe care se pare că din când în când vremurile îl cer… Nu, nu este vorba despre vreun personaj aflat azi în mare vogă, Dumbledore al lui Harry Potter sau bătrânul vrăjitor Gandalf al lui Tolkien, nici abatele Faria al lui Monte Cristo, ori bătrânul din străvechea Kalevala, zugrăvit de pensula vreunui pictor finlandez din secolul al XIX-lea, deși, dacă privim cu atenție fotografiile bătrânului despre care vorbim și îl comparăm cu aceste personaje, așa cum apar ele în ilustrații de carte, pictură, literatură, muzică sau film, diferențele sunt aproape insesizabile – se pare că nevoia de el a existat de când lumea și pământul. Și atunci el a trebuit inventat. Dar, spre deosebire de cei fictivi, cu care poate fi atât de lesne confundat, bătrânul nostru, cel pe care îl privim în fotografia aceasta îngălbenită de vreme, a trăit în realitate. El se numește Rabindranath Tagore și pentru câțiva ani a avut lumea în palmă. A intrat, ca într-o haină croită la comandă, în modelul patriarhului înțelept visat de artiști. A căpătat statut de zeu. A trăit în așa fel încât a intrat în legendă. A fost aclamat în fiecare țară și oraș prin care a trecut, umplând străzile și piețele cu adoratori, oprind circulația, din Germania până în România, din America până în Japonia, aidoma unui star rock al zilelor noastre. Occidentalii se înghesuiau în gări doar ca să-i atingă poala robei. Era întâmpinat regește, de oficiali de cel mai înalt rang, capete încoronate, jurnaliști, oameni de litere. Cu salve de tun și fanfare. Presa lumii l-a primit peste tot numindu-l sfânt, fachir sau profet. A captivat auditorii uriașe. A fost alinarea răniților pe front. L-a cucerit pe snob și pe omul simplu deopotrivă. Femeile s-au îndrăgostit de el. A unit, cu repeziciunea unui fulger, Vestul cu Estul. A arătat lumii că, indiferent de vremuri, se poate trăi demn. Că a alătura inteligenței și talentului bunătate, sănătate și moralitate este cel puțin la fel de interesant și productiv pe tărâm artistic ca a alătura geniului mantia, obișnuită în Occident, a nebuniei, bolii sau imoralității, cuvinte care îți vin în minte instantaneu când te gândești la mari artiști ai Vestului. El a demonstrat că omul și opera nu sunt neapărat două lucruri diferite și că poate fi judecat împreună cu ea. El a fost gâtul despre care clepsidra nu știa că îl are – cel prin care spiritul din emisfera orientală s-a scurs în cea occidentală și invers. El și-a concentrat mesajul într-un vas mic care avea să rămână, după moartea lui, un testament succinct al miracolului permis de existența deodată a tuturor acestor calități enumerate mai sus. Vasul acesta se numea Gitanjali. Și din el s-a revărsat peste lume un fluviu de vrajă orientală.
În anul 1913 așadar India lua lumea literară pe sus, aducând pentru prima oară prestigiosul Nobel în Asia, după ce premiul păruse că va rămâne pentru mult timp cantonat în portul lumii bune a literelor europeene. Furtuna care a așezat astfel India și literatura asiatică pe harta lumii literare la începutului secolului trecut a fost creată de acest personaj fabulos: poet, romancier, dramaturg, filozof, pictor, compozitor, eseist, profesor, ecologist, formator de opinii, fondator de școală, promotor al dansului, cântăreț, creator de manuale, autorul imnurilor naționale ale Indiei și Bangladeshului, Rabindranath Tagore a fost într-adevăr un om mai mare decât vremurile.
A fost un idealist. A luptat împotriva colonialismului, a naționalismului, a discriminării femeii. Deși recunoștea influența pozitivă a spiritului vestic asupra societății indiene, visul lui de-o viață fiind unirea ideală a forțelor Vestului cu cele ale Estului, atunci când englezii au săvârșit masacrul de la Amritsar asupra indienilor neînarmați a renunțat fără să clipească la titlul de cavaler, primit cu câțiva ani înainte de la englezi – știind prea bine că după acest gest insularii își vor retrage admirația oferită odată cu titlul. Firul roșu al acestei vieți a fost însă – și acest lucru este poate prea puțin cunoscut în lumea occidentală – nețărmurita lui iubire pentru copii. Tot ce a câștigat vreodată Tagore, începând cu foarte puținii bani veniți în urma Nobelului și sfârșind cu cei adunați în Europa și America, unde a călătorit susținând conferințe, a fost folosit pentru înflorirea școlii și universității pe care le întemeiase, Vishwabharati (însemnând “lumea și India”) din Shantiniketan. Era o formă de învățământ născută dintr-o idee revoluționară și utopică în același timp, nouă și deopotrivă foarte veche, care propunea întoarcerea la școala în sihăstrie a Indiei milenare, a pustnicilor, un loc în care școlarul și studentul să învețe de plăcere, în mijlocul naturii, sub copaci, fără să se simtă încorsetat. Pentru crearea acestei școli, înainte ca Nobelul să îl facă cunoscut pe toată planeta, Tagore și-a vândut casa și apoi bijuteriile soției. Cert este că banii l-au ocolit mereu pe poet – ca urmare a crizei, banii câștigați de pe urma premiului s-au devalorizat înainte de a ajunge la el, Tagore pierzând astfel o șansă unică de a deveni un om foarte bogat. Cu toate obstacolele apărute în calea proiectului școlii sale de vis din Shantiniketan, adesea contestat, considerat de mulți o utopie, remarcabil este că Universitatea lui este și astăzi un loc real, extrem de iubit în India, o școală cu clase în aer liber, un adevărat loc de pelerinaj la zeii educației, pentru că aici au învățat indieni care mai târziu aveau să devină faimoși: un laureat Nobel (Amartya Sen), un regizor premiat cu Oscar (Satyajit Ray), cel mai vestit prim-ministru al Indiei (Indira Gandhi) sau o viitoare maharani (Gayatri Devi).
Dosarul Nobel
Ca și volumul inedit de poezii scrise de Maitreyi Devi pentru Mircea Eliade, ediția de față aduce, așa cum ne-a obișnuit colecția Taj Retro, semnătura autorului în facsimil, imprimată cu folio argintiu pe copertă, dar și un dosar al afacerii Nobel: manuscrise, discursuri, fotografii de epocă (chiar și din timpul vizitei lui Tagore în România), scrisori etc. Dosarul se citește ca un roman, incluzând povești incredibile, printre care episodul jafului de la Casa memorială Tagore din Shantiniketan, în urma căruia a dispărut, probabil pentru totdeauna, medalia Nobel. Poliția din Calcutta a recurs, fără succes, la metode disperate – inclusiv consultarea unui cunoscut medium. Adelina Patrichi, autoarea colecției și îngrijitorul acestei ediții Gitanjali, s-a documentat la fața locului, luându-i un interviu chiar fostului director al Casei Tagore, care a fost trimis în judecată cu acuzația de conspirație în vederea săvârșirii unui furt, convorbirile telefonice înregistrate de poliție arătând că el este cel care a negociat cu hoții manuscriselor Tagore. Fosta jurnalistă s-a întâlnit de două ori cu Dwijadas Banerjee, un personaj cuceritor, erudit și îndrăgostit de opera poetului, căruia trimiterea în judecată i-a încheiat brusc cariera. În volum sunt transcrise aceste convorbiri cu controversatul personaj, care vorbește despre femeile din viața lui Tagore, poetul rămas văduv la vârsta de 41 de ani. Vorbește mai ales despre muza sa din America de Sud, remarcabila Victoria Ocampo, prima femeie admisă în Academia de litere a Argentinei și editoarea celei mai prestigioase reviste literare a Americii de Sud, într-o epocă de mare efervescență spirituală. Banerjee vorbește aici și despre corespondența încărcată de erotism între cei doi, sau despre jilțul din vila Victoriei, în care Tagore și-a petrecut o parte din convalescența după o gripă severă, care i-a scurtat turneul în America de Sud. Când poetul a plecat din Argentina, Ocampo a insistat ca acesta să ia și jilțul cu el. Cum nu încăpea pe ușa cabinei vaporului, ea a chemat căpitanul vasului, cerându-i să aducă un tâmplar care să scoată ușa din țâțâni pentru a-i face loc. În anul 1941, anul morții sale, poetul i-a dedicat acestui jilț două poeme. Dosarul Nobel mai cuprinde și alte mărturii, printre care cea despre editorul german, care, când a primit un pachet cu traducerea volumului Gitanjali în germană, a strâmbat din nas și a trimis imediat pachetul înapoi. În aceeași zi lui Tagore i s-a decernat premiul Nobel; aflând, editorul a trebuit să alerge într-un suflet la poștă să recupereze pachetul. Sunt consemnate în dosar și istorii cutremurătoare, cum este cea referitoare la un prizonier de război rănit, căruia doctorii din tabăra dușmană, neștiindu-i limba, au avut extraordinara inspirație să îi adreseze, pentru a comunica cu el, doar două cuvinte, singurele cu putere de mantra universală în acel moment, o lingua franca planetară, ca un pod spiritual întins între națiuni de o simplă cărticică ce făcuse înconjurul lumii. Cele două cuvinte, repetate ca o incantație în urechea muribundului, au fost: Rabindranath Tagore, Rabindranath Tagore, Rabindranath Tagore. Mantra și-a făcut efectul în mod miraculos și rănitul a reacționat.
Cântul 90
(inedit, inexistent în ediția engleză)
Te vei pleca, lovit de soartă
și de durere cotropit.
Tremură trist nota cea moartă
ce-n astă viață mi-ai trezit.
Cântul ce mi-ai șoptit ușor
în rai nu urcă și nu sună.
Atinge-l cu suflarea Ta de dor,
și struna fă să-mi fie crudă.
Nu picura doar dulce miere
în al meu suflet hămesit.
Și viața să nu-mi îndulcești
cu blânde-acorduri îngerești!
Să ardă-n flăcări jalea mea,
vuiască vânturi aspre-n ea,
furtuni stârnește la zenit
și fii doar Tu desăvârșit.
Cântul 127 (traducere din bengali)
Copilul înveșmântat ca prinții
la gât cu colier de nestemată
nu se mai joacă; bucuria toată
i-au strivit-o podoabele și-arginții.
Straiul de prinț îi stânjenește pasul.
El de aceea nu se joacă, el se ferește,
să nu-ntineze haina care strălucește.
Și cu o mare spaimă în adâncul minții,
el drumul vieții bate – copil împodobit
ca prinții, cu colier de nestemate.
O, Mamă, în chilia scumpă,
sunt sclav; eu vreau să scap de jug.
Deschide-mi ușa și voi zbughi afară
pe ulița de țară vreau să fug, în soare,
în colb vreau să mă scald și în sudoare…
E lumea iarmaroc și colcăie de vers și joc,
baladele răsună în mii de rime și măsuri.
Ci în al jocului vârtej el a intra nu poate –
copilul îmbrăcat ca prinții din trăsuri.
Căci i-ai cerut să poarte nestemate.
Cel de-al treilea Tagore
(despre evoluția traducerii lui Tagore în alte limbi și “decolonizarea” lui)
Micul volum de poeme mistice cu care acest bărbat frumos, cu statură dreaptă, de rege și mistic, convingea juriul Nobel că o nouă lumină venea dinspre răsărit avea să fie tradus urgent, în anii imediat următori premierii lui, în toată Europa, înghițind, ca un diluviu, teritoriu după teritoriu și cunoscând un succes fără precedent. Rabindranath Tagore, cu trupul lui sănătos crescut în mijlocul naturii indiene, scăldat în apa rece a Gangelui, frate cu stelele de pe cerul oriental al Himalayei, a ajuns să dărâme cu un bobârnac porți și fortărețe de necucerit până atunci pentru un asiatic, începând cu ilustra rezervă britanică, intrând în mediile cele mai selecte, care, înainte de Nobelul din 1913, vedeau în moștenirea spirituală indiană doar un foc bengal aprins într-un loc fără Dumnezeu, acoperit cu jungle și sălbatici cu pielea întunecată. Este celebră reacția președintelui de la Royal Society of Arts, Sir George Birdwood, care, înainte de fenomenul Gitanjali, declara că nu există artă adevărată în India și că o budincă din carne de vită transmite la fel de multă spiritualitate și seninătate a sufletului ca o statuie a lui Buddha.
Timpul a trecut. După o vreme, steaua lui Tagore a apus. În primii ani ai noului mileniu lumea începe însă să-l redescopere pe bătrânul poet-profet. Anul trecut, în anul Tagore, la 150 de ani de la nașterea lui, UNESCO l-a celebrat, situându-l alături de Pablo Neruda și Aimé Césaire – o triadă de poeți activiști, figuri istorice din trei sfere geo-culturale și vremuri diferite, care au vrut și reușit să schimbe lumea – una inegală și nedreaptă – din secolul al XIX-lea până azi. Occidentul află însă, de-abia acum, că în tot acest timp l-a citit pe Rabindranath într-o oglindă strâmbă și imperfectă: traducerea făcută chiar de el în engleză (limbă pe care în nenumărate rânduri a declarat că nu o stăpânea așa cum ar fi trebuit), într-o proză biblică, fără ritm, rimă, ori putere incantatorie, departe de vraja poetică a originalului. Cu această variantă imperfectă, ușor de digerat de lumea albă, a cucerit el Occidentul și Nobelul. Pe ea s-au bazat toate traducerile în alte limbi, făcute imediat după premiere. Și în cazul celorlalte opere ale lui Tagore s-a întâmplat același lucru. Norocul a făcut că unele ediții au fost semnate de personalități precum Juan Ramón Jiménez, Boris Pasternak, Anna Akhmatova sau André Gide. O nouă generație de traducători europeni își propune însă astăzi să răzbune un veac în care Tagore a rămas un poet aproape secret. Mulți dintre vorbitorii de bengali consideră că Tagore nici nu a fost descoperit încă, fiind și astăzi ascuns vederii occidentale – ceea ce a văzut lumea încă din 1913 este doar vârful aisbergului. Se pune întrebarea: dacă a cucerit lumea cu aceste tălmăciri după o variantă imperfectă, ce efect ar produce o tălmăcire a originalului, pentru care își unesc forțele, precum frații din poveste, cunoscători ai limbii sursă, indianiști și scriitori în limba țintă? Fenomenul acesta al scoaterii la lumină a adevăratului Tagore, a strălucirii de sub stratul cenușiu al traducerilor unei copii slabe, a decolonizării lui, îl readuce pe Tagore în atenția Vestului.
În România, poezia lui Tagore a fost tradusă în nenumărate rânduri, adesea însă chiar la a treia mână, din varianta franceză, la rându-i făcută după cea engleză. Volumul de față propune o reîntoarcere la Gitanjali – dar ceea ce oferă această ediție, la care se lucrează de doi ani, nu este o altă traducere din Gitanjali, ci prima traducere din originalul în bengali – la cele 103 poeme cunoscute se adaugă astfel încă 54, absolut inedite în România. Pentru prima oară tălmăcitorii acordă importanță ritmului poetic al acestor “cânturi” cu valențe de rugăciuni. Este o ediție cu intenții și ambiții academice și literare în care traducătorii își propun să aducă tălmăcirea lui Tagore la nivelul pe care îl cere noul mileniu. Ambiția traducătorului modern este de a-l reda, atât cât îi stă în putere, pe cel de-al treilea Tagore – nici pe cel al textului englez, căzut în dizgrație astăzi, nici pe cel tradus direct din bengali dar fără atenție la forma și ritmul poetic, ci pe acela care reflectă cel mai bine complexitatea, spiritul și farmecul formal al originalului. Să nu uităm că Tagore însuși obișnuia să își cânte versurile din Gitanjali, la miez de noapte, când apăreau stelele pe cerul indian. Ne spune asta chiar el, în discursul de acceptare a premiului Nobel. Ritmul poetic este considerat esențial astăzi într-o traducere serioasă a poeziilor lui. De fapt proba de foc în aprecierea unei tălmăciri din Tagore este… a încerca să o cânți. Traducătorii noii ediții declară că și-au cântat toate cele 157 de poeme!