Give back to the community!

Titlul nu-mi apartine. L-am vazut, sub forma de banner, pe un site al romanilor din Ontario (www.arcweb.ca), care se vrea un fel de liant al comunitatii de aici. Nu stiu cine sunt administratorii site-ului si nici cine se ocupa de Alianta Romanilor Canadieni. Nu stiu daca are vreun presedinte, iar daca are, nu stiu si nici nu vreau sa stiu cum se fac alegerile (sau numirile). Cert e ca site-ul arata corect si are informatii utile pentru nou-sositii rataciti prin noianul de probleme. Admirabil este ca toata munca de administrare a site-ului, ca si cea de organizare a activitatilor comunitare, se face pe baza de voluntariat. Munca patriotica adica. Isi mai aduce cineva aminte?
Recunosc, si mie imi disparuse din memoria imediata sintagma pionieresco-utecisto-comunista “munca patriotica”. Am asociat-o, atunci cand am folosit-o, cu cravata de pionier, cu neputinta de a spune “nu vreau” si cu exercitiile intense de a imagina strategii de ars timpul degeaba. Niciodata cu o activitate pe care o faci pentru ca vrei si pentru ca poti, fara sa ceri sau sa astepti ceva in schimb.
Nu cred ca sunt singura. Ce mai inseamna “voluntariat” in Romania de azi? Pentru adolescenti a adus usurarea: nu mai sunt obligati sa faca armata, pentru ca serviciul militar se face acum doar pe baza de voluntariat. Persoanelor de 30-40 de ani cuvantul le aminteste de orele de munca obligatorie – la raschetat parchetul si sters geamurile salii de clasa ori sau la cules de roade toamna pe ogor. Cei de peste 50 de ani au inca in memorie Canalul si Bumbesti-Livezeni, unde, nu-i asa, floarea tineretului comunist mergea – voluntar, desigur – sa dezvolte multilateral societatea. Conform www. dexonline.ro (singurul dictionar pe care il am la dispozitie), “voluntar” inseamna “care actioneaza de bunavoie, din proprie initiativa, nesilit de nimeni, in mod constient”. Dar erau cu adevarat voluntare toate actiunile despre care ne amintim cand pronuntam acest cuvant? Erau ele facute de bunavoie, ori la chemarea cuiva, de regula superior noua in varsta, pozitie ierarhica sau grad? Veneam la smotru din proprie initiativa, sau pentru ca eram amenintati cu scaderea notei la purtare? Cerea vreunul dintre noi sa mearga la adunat cartofii in loc sa stea la scoala? Cat despre Canal si Bumbesti-Livezeni, despre initiativa cui era vorba atunci cand se organizau detasamentele de lucru?
Si totusi, o societate moderna nu poate functiona fara ca individul sa intoarca societatii o parte din priceperea sa. In America de Nord, voluntariatul este masura dorintei si a determinarii unei persoane de a se implica in ceva care nu-i aduce un castig direct, un indicator extrem de important pentru comisiile de selectie din universitati, ca si pentru departamentele de resurse umane din companii sau administratia publica. Un elev de liceu cu note perfecte nu este admis la nici o universitate daca nu are un numar minim de ore de voluntariat. Cerintele cresc pentru cei care aplica la Medicina sau Drept. In functie de profil, lor li se cere sa fi facut voluntariat in camere de garda, servicii de ambulanta, birouri de avocatura sau asociatii de asistenta juridica pentru persoane defavorizate. Cele mai bune punctaje le iau cei care in vacante aleg sa se alature misiunilor internationale din tari subdezvoltate sau lovite de catastrofe naturale. Daca un absolvent de facultate vrea sa faca un Master sau un Doctorat, performanta scolara trebuie dublata de experienta de cercetare. Desigur, voluntara. Voluntariatul este atat de mult valorizat in America de Nord, incat a obtine un loc de voluntar e la fel de greu ca a-ti gasi un job. Companiile de tot felul, de la retail la media, si-au infiintat departamente speciale care se ocupa doar de acesti voluntari: recrutarea lor, introducerea in mediul de lucru, incarcarea zilnica si evaluarea la finalul perioadei de voluntariat. Cine castiga? Ambele parti: compania foloseste munca unor oameni extrem de hotarati sa faca o impresie buna, iar voluntarii capata o experienta de care au nevoie. In Canada, societatea traieste prin voluntari, iar individul invata din primele clase ca, daca nu-si dedica o parte din timp comunitatii, este exclus din ea. Elevii ii ajuta pe seniori (un cuvant demn, care cuprinde categoria de varsta peste 65 de ani). Seniorii vin la cursurile de conversatie din scolile de engleza pentru imigranti si ii ajuta pe nou-veniti sa invete limba. Parintii ajuta scolile unde invata copiii lor sa inventarieze cartile de la biblioteca. Studentii se alatura organizatiilor de “tutoring” si ii ajuta la teme pe copiii care nu pot tine pasul la scoala. Exemple mai sunt, nenumarate.
Nu-mi propun sa laud societatea nord-americana si nici sa o critic pe cea romaneasca. Sunt plusuri si minusuri in fiecare dintre ele. Daca bilantul e deasupra sau dedesubtul lui zero, depinde de care parte a granitei esti. Dar cred in incercarea de a prelua modele care functioneaza, atunci cand ele sunt atat de simplu de aplicat. Si mai cred ca revenirea cuvantului “voluntar” la definitia lui de dictionar poate fi un element-cheie in iesirea din amorteala a societatii romanesti.
Beatrice Kohlemberg – Toronto, martie 2007