12 zile, două mii de kilometri, peste două mii de fotografii…
București – Deva – Arad – Lunca Mureșului (baza) – Budapesta – Szeget – Timișoara – Macea (pentru grădina botanică, în fapt o pădure cu alei labirintice, plus un castel cam năcăjit) – Ghioroc – Oradea – Băile Felix – Timișoara – Castelul Corvinilor.
Valea Oltului la dus și la întors.
În câte cuvinte se poate povesti asta? În câte semne – cu sau fără spații?
După ce, în ultimii opt ani, văzuserăm Praid-Sovata-Târgu Mureș-Sighișoara, Bucovina cu Suceava și mânăstirile, până la Vatra Dornei, Sibiu cu toată mărginimea, ajungând și în minunata cetate Alba Carolina, Valea Prahovei până la Brașov, inclusiv cu întoarcere prin Rucăr-Bran, bașca Cetatea Râșnov, Conca Verde și Cheile Râșnoavei, Sibiu-Alba-Zalău-Bobota lui Coposu-Cluj-Turda, Câmpulung și împrejurimile, litoralul pe toată lungimea lui, Giurgiu, Călărași, Oltenița, Alexandria, București-Craiova-Turnu Severin, Breaza de Buzău și Breaza de Prahova, Salinele Praid, Turda, Cacica, Slănic Prahova – cam cât de surprinși și de fascinați mai puteam fi de această țară fabulos de frumoasă?
Răspuns corect: oricât.
Am locuit zece zile la intersecția Pădurii Ceala cu Rezervația Naturală Lunca Mureșului și un câmp de trifoi… Nu se poate povesti, se poate doar trăi. Într-o Pensiune, numită simplu Lunca, beneficiind în inima naturii de toate facilitățile unui hotel-restaurant de trei stele, în față terasă, gazon, bazin cu pești mari, roșu-portocalii, și o cascadă mică, în spate altă terasă, un iaz și un alt gazon, generos, numai bun de bătut mingea sau de lenevit pe o pătură, la câțiva metri de Mureș…
Un Mureș peste care – un pic mai încolo – o punte de lemn semi-suspendată duce spre una dintre cele Trei Insule, un paradis care începe cu o bisericuță și două magazine micuțe și continuă cu un labirint de gard viu în spatele căruia vezi sau abia ghicești case ca-n povești, unele ca o căsuță la țară, altele – deși tot rustice – având și piscină… O comunitate de oameni care și-au făcut case acolo, vin cu mașinile, pe drumul cam desfundat, și le lasă la capătul podului pe care îl traversează ducând în mâini pungile cu cumpărături. Dar nu e o comunitate închisă, din contră: pe terenul de fotbal – da, au și așa ceva! – un bunic cu doi nepoți i-au invitat pe băieții noștri să li se alăture la o miuță.
Cât despre orașe… Deva e un orășel patriarhal trăind molcom la poalele unei nave extraterestre – Cetatea care plutește pe cer. Aradul e frumos și impunător, cel puțin în partea centrală, având în plus avantajul apropiatei rezervații naturale. Timișoara ne-a făcut să oscilăm între dezamăgirea de a constata că în istorica Piață a Operei nu există aproape nicio clădire renovată (Opera însăși arată oribil), frumusețea extremă a parcurilor și a promenadelor de-a lungul râului Bega, amestecul straniu de case și fantome ale fostelor fabrici („Solventul” arată ca Domul Atomic din Hiroșima!), pe care l-am putut vedea într-o plimbare cu vaporașul, și fascinantele Piețe ale Unirii, respectiv Libertății – aș fi adăugat și Piața Traian, dacă n-ar arăta așa jalnic clădirile. În fine, Oradea, de departe cea mai frumoasă, cu o Piață a Unirii care poate rivaliza cu orice piață de oriunde.
Iar Castelul Corvinilor… Cred sincer că e cel mai tare din lume. În plus – lucru necaracteristic nouă – e foarte bine organizat.
Sigur, vă puteți întreba ce caută, în această imagine superlativă despre vestul României, Budapesta și Szeget? (Dincolo de faptul că în spitalul de top din Szeget se tratează trei sferturi dintre bănățenii care au probleme mai serioase de sănătate, de-au învățat toți doctorii românește!) Ei, bine, caută ca model de civilizație. N-am loc aici să dezvolt, Budapesta este un oraș fabulos, probabil între cele mai frumoase de pe Pământ, comparabil direct cu Parisul, dar am să spun atât: Oradea, Aradul, Timișoara au toate clădiri impunătoare, vechi și frumoase, dar dintre ele procentul celor care sunt renovate, puse în valoare și funcționale este acceptabil în primul caz și inacceptabil în celelalte două. În Budapesta și Szeget procentul bate spre 95%… De altfel, în Timișoara renovarea Muzeului Culturii a durat 20 de ani, iar în Deva, cea a Teatrului – 23 de ani!!
Nu pot accepta butada de tristă celebritate „Frumoasă țară, păcat că e locuită!” Cunosc foarte mulți oameni de calitate și i-am întâlnit oriunde am fost în România. În acest periplu vestic, ne-am văzut în carne și oase cu prieteni “virtuali” de Facebook în toate orașele în care am călcat. Oameni minunați.
Celebra zicere trebuie însă reformulată: „Frumoasă țară, păcat că e condusă de oamenii de care e condusă” și care habar n-au ce valori are țara asta – naturale, arhitecturale și umane deopotrivă – și cum ar putea fi puse în valoare, spre bucuria și mândria tuturor.
Dixi et salvavi animam meam.